Când ea a închis telefonul, eu şi începusem să mă dezbrac.
Două fiinţe îmi ocupă mintea în vreme ce mă pregătesc: Stein şi Katie. Cei doi apar şi dispar în mintea mea de parcă cineva acţionează un comutator ca să verifice funcţionarea unui bec. Când lumina se aprinde, o văd pe Katie, dar când e stinsă zăresc curtea de la Dickinson, acoperită de zăpadă, tăcută după plecarea ambulanţei.
Revenind la realitate, îmi arunc hainele în living, având grijă să nu-l scol pe Paul. Căutându-mi ceasul, observ ceva: camera e mai curată decât am lăsat-o la culcare. Cineva a îndreptat covoarele şi a golit coşurile de gunoi. Un semn rău. Asta înseamnă că Charlie n-a dormit deloc azi-noapte.
Apoi zăresc un mesaj scris pe tabla de perete:
Tom,
N-am putut dormi. M-am dus la Ivy să mai lucrez. Sună când te trezeşti.
P.
Mă uit în dormitor. Patul lui Paul e gol. Privesc iarăşi tabla şi zăresc cifrele de deasupra textului: 2:15. Paul a lipsit toată noaptea.
Ridic receptorul din nou, gata să formez numărul Camerei Preşedintelui, când aud tonul mesageriei vocale.
— Vineri, rosteşte vocea preînregistrată când apăs tastele. Unsprezece cincizeci şi patru p.m.
Urmează apelul pe care îl ratasem, cel care se înregistrase probabil în vreme ce eu şi Paul eram la muzeu: „Tom, sunt Katie. O pauză. Nu ştiu unde eşti. Poate că deja vii spre mine. Karen şi Trish vor să mănânce acum tortul de ziua mea. Le-am spus să te aştepte pe tine. O nouă pauză. Cred că ne vedem când ajungi aici”.
Simt cum receptorul îmi ia foc în mână. Fotografia alb-negru pe care i-am cumpărat-o de ziua ei pare fadă în ramă, un cadou mult mai ieftin decât ar fi fost cu o zi înainte. Fusesem nevoit să întreb pe la cunoştinţe de numele altor fotografi în afara lui Ansei Adams şi Mathew Brady. Nu am învăţat niciodată suficient de multe despre trecutul lui Katie ca să am idee de gusturile ei. Gândindu-mă la toate astea, decid să nu iau fotografia cu mine.
*
Pe drumul către birourile ziarului Prince păstrez un ritm alert. Katie mă aşteaptă la intrare şi mă conduce spre camera obscură, descuind şi încuind uşile pe măsură ce înaintăm. E îmbrăcată la fel cum era şi la Holder: cu un tricou şi o pereche de blugi vechi. Părul ei e strâns simplu la spate, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la companie, iar gulerul tricoului este îndoit în afară. Zăresc un lănţişor de aur atârnându-i la gât, iar în apropiere de una din coapse privirea îmi cade pe o gaură mică în blugi prin care i se vede albul pielii.
— Tom, zice ea, arătând spre o fată de la un computer din colţ, vreau să cunoşti pe cineva. Ea este Sam Felton.
Sam îmi zâmbeşte ca şi cum m-ar cunoaşte. Este îmbrăcată în pantaloni ca de călărie şi o cămaşă cu mâneci lungi pe care scrie: DACĂ JURNALISMUL AR FI UŞOR, L-AR FACE ŞI NEWS-WEEK. După ce întinde mâna spre un buton de pe reportofonul de lângă ea, fata îşi scoate o cască din ureche.
— Perechea ta de diseară? o întreabă ea pe Katie, ca să se asigure că auzise bine.
Katie îi confirmă, dar nu adaugă şi ce aşteptam eu: „Prietenul meu”.
— Sam lucrează la articolul cu Bill Stein, rosteşte ea în schimb.
— Să vă distraţi la bal, îmi urează Sam, înainte de a reveni la reportofon.
— Tu nu vii? o întreabă Katie.
Cred că ele două se cunosc şi de la Ivy.
— Mă îndoiesc.
Sam face un gest înspre computer, pe al cărui ecran se văd mai multe rânduri de cuvinte, ca un muşuroi de furnici în spatele unui geam. Deja îmi aminteşte de Charlie în laboratorul lui, motivat de cât de multe i-au rămas de făcut. Întotdeauna vor fi mai multe ştiri de scris, mai multe teorii de demonstrat, mai multe fenomene de observat. Inutilitatea delicioasă a sarcinilor imposibil de îndeplinit este magnetul celor obsedaţi de muncă.
Katie o priveşte cu compasiune, iar Sam se întoarce la transcrierile ei.
— Despre ce anume voiai să discutăm? o întreb eu.
Însă Katie mă conduce în camera obscură.
— E cam cald aici, spune ea, deschizând o uşă şi dând la perete nişte draperii negre. Poate că vrei să-ţi dai haina jos.
O fac. Katie mi-o ia şi o atârnă de un cuier ascuns în spatele uşii. Am evitat interiorul acestei încăperi încă din ziua când am cunoscut-o, îngrozit de teama de a nu-i distruge cumva filmele.
Katie se duce la o frânghie de rufe spânzurată de-a lungul unui perete. Pe ea sunt înşirate poze, prinse cu agrafe.
— N-ar trebui să fie mai mult de douăzeci şi patru de grade aici, spune ea, altfel căldura poate voala negativele.
Ar putea la fel de bine să vorbească greaca din punctul meu de vedere. Surorile mele m-au învăţat cândva o regulă: ori de câte ori te întâlneşti cu o fată, fă-o întotdeauna pe un teren pe care îl cunoşti bine. Restaurantele franţuzeşti nu impresionează pe nimeni dacă nu ştii să citeşti meniul, iar filmele lacrimogene sunt cu dublu tăiş dacă nu pricepi intriga. Aici, în camera obscură, posibilităţile de a comite greşeli par nenumărate.
— Lasă-mă o secundă, spune ea, agitându-se dintr-o parte a camerei în cealaltă, iute ca un colibri. Aproape că am terminat.
Deschide capacul unui mic recipient, răsuceşte filmul pe un tambur, apoi îl aşază sub un şuvoi de apă. Încep să mă simt sufocat. Camera obscură este mică şi aglomerată, mesele sunt copleşite de tăvi şi plăci, rafturile sunt pline de soluţii revelatoare şi fixatoare. Katie pare să se simtă ca peştele în apă aici. Îmi aminteşte de modul în care îşi strânsese părul la recepţie, înfăşurându-l în jurul acelor de păr ca şi cum ar fi văzut ce făcea.
— Să aprind luminile? întreb eu, începând să mă simt inutil.
— Doar dacă vrei în mod special. Negativele s-au fixat.
Aşa că rămân ca o sperietoare în mijlocul încăperii.
— Cum se mai simte Paul? întreabă ea.
— Bine.
Urmează o tăcere plină de sens, iar Katie pare să-şi piardă interesul pentru conversaţie, ocupându-se de un alt set de fotografii.
