Mă holbez la el, neînţelegând nimic. Apoi, uitându-mă la cercul trasat pe stomacul meu de lanterna omului, pricep. Apa împrăştiată pe pieptul lui Charlie nu e de fapt apă. Sunt murdar tot de sângele lui.
Ambii paramedici se ocupă acum de Charlie, încercând să îl ridice în picioare. Ajunge şi un al treilea doctor şi încearcă să mă ia de acolo, dar mă lupt cu el, încercând să stau lângă Charlie. Treptat simt că îmi vine rău. Mă simt total dezorientat din cauza întunericului şi a căldurii. Două mâini mă conduc afară din tunel, îi văd pe cei doi ofiţeri, acum cu alţi doi poliţişti în spatele lor, urmărind cu toţii cum echipajul ambulanţei mă scoate la suprafaţă.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este expresia de pe chipul inspectorului în vreme ce stă acolo, urmărindu-mă cum apar din beznă, plin de sânge din cap până-n picioare. La început pare uşurat să mă vadă scăpat teafăr din nenorocire. Apoi expresia i se schimbă şi uşurarea îi dispare din priviri când îşi dă seama că sângele nu e al meu.
CAPITOLUL 20
Mă trezesc pe un pat din Centrul Medical Princeton, la câteva ore de la accident. Paul stă lângă mine, bucuros să mă vadă treaz, iar un poliţist stă de pază în faţa uşii. Cineva m-a schimbat într-o cămaşă de spital care foşneşte ca un scutec când mă ridic în capul oaselor. Sub unghiile mele se vede sânge, negru ca pământul, iar în aer simt un miros familiar, pe care mi-l amintesc din precedenta experienţă spitalicească. Mirosul bolii amestecat cu dezinfectant. Mirosul medicamentelor.
— Tom? rosteşte Paul.
Mă proptesc în cot ca să mă întorc cu faţa spre el, dar durerea îmi săgetează braţul.
— Ai grijă, mă avertizează el, aplecându-se puţin spre mine. Doctorul spune că te-ai rănit la umăr.
Pe măsură ce devin tot mai conştient, simt durerea sub bandaj.
— Ce ţi s-a întâmplat acolo jos? întreb eu.
— A fost o prostie. Am reacţionat instinctiv. Nu m-am putut întoarce la Charlie după explozia ţevii. Tot aburul venea în direcţia mea. M-am întors prin cea mai apropiată ieşire şi poliţia m-a adus aici.
— Unde e Charlie?
— La urgenţă. Nu are voie nimeni să intre la el.
Vocea i se stinge. După ce se freacă la ochi, priveşte pe uşă. O femeie în vârstă trece pe coridor într-un cărucior cu rotile, cu repeziciunea unui puşti într-o maşinuţă de carting. Poliţistul se uită la ea, dar fără să zâmbească. Pe pardoseala de ceramică se vede o inscripţie care avertizează: ATENŢIE: SUPRAFAŢĂ ALUNECOASĂ.
— Se simte bine? îl întreb eu.
Paul îşi menţine privirea aţintită asupra uşii.
— Nu ştiu. Will spune că era chiar lângă ţeava spartă când l-au găsit.
— Will?
— Will Clay, prietenul lui Charlie. Paul îşi lasă o mână pe balustrada patului. El te-a scos afară.
Încerc să-mi aduc aminte, dar nu zăresc decât nişte siluete în tunele, vag luminate de lanterne.
— El şi Charlie au schimbat tura când voi doi aţi venit după mine, adaugă Paul.
În vocea lui se simte o mare tristeţe. Este convins că totul s-a petrecut din vina lui.
— Vrei s-o sun pe Katie şi să-i spun că eşti aici? mă întreabă el.
Clatin din cap. Vreau să îmi revin întâi.
— O s-o sun eu mai târziu.
Bătrâna în cărucior trece din nou pe coridor. De această dată zăresc ghipsul de la piciorul ei stâng, întinzându-se de la genunchi la degete. Părul îi este ciufulit, iar pantalonii îi sunt suflecaţi deasupra genunchiului, însă în ochi i se zăreşte o sclipire. Îi aruncă ofiţerului un zâmbet sfidător când trece pe lângă el, ca şi cum nu şi-ar fi rupt un os, ci ar fi comis intenţionat un act de încălcare a legii. Charlie mi-a povestit odată că pacienţii în vârstă se simt bine uneori după o căzătură uşoară sau dacă fac o formă de boală fără complicaţii. Pierderea unei bătălii le aminteşte de faptul că totuşi continuă să câştige în războiul vieţii. Brusc am sentimentul acut al absenţei lui Charlie. Mă loveşte pustietatea acolo unde mă aştept să aud vocea lui.
— Trebuie să fi pierdut o groază de sânge, spun eu.
Paul îşi priveşte mâinile. În tăcerea lăsată, aud un zgomot dincolo de paravanul dintre patul meu şi patul alăturat. Chiar atunci, în încăpere intră o doctoriţă. Ofiţerul de la uşă o opreşte. Cei doi schimbă în şoaptă câteva cuvinte.
— Thomas? întreabă ea, venind încruntată la căpătâiul patului meu, cu un carnet în mână.
— Da?
— Sunt doctorul Jansen. Se duce în partea opusă a patului ca să-mi examineze braţul. Cum te simţi?
— Bine. Ce face Charlie?
Femeia îmi cercetează un pic braţul, suficient cât să mă strâmb niţel.
— Nu ştiu. Este la urgenţă de când a ajuns aici.
Nu am mintea suficient de limpede ca să-mi dau seama ce înseamnă faptul că ea îl recunoaşte pe Charlie după numele mic.
— Se va face bine?
— E prea devreme de spus, zice ea, fără să-şi ridice privirea.
— Când îl putem vedea? o întreabă Paul.
— Fiecare lucru la timpul lui, răspunde femeia, ridicându-mă mai sus pe pernă. Cum te simţi acum?
— Bine.
— Şi acum? întreabă din nou apăsând cu două degete pe clavicula mea.
— Bine.
Continuă să mă pipăie pe spate, pe coate, la încheietura mâinii şi la cap. Foloseşte şi stetoscopul pentru mai multă siguranţă, după care, în sfârşit, se opreşte. Doctorii sunt ca pariorii; caută mereu combinaţia corectă. Pacienţii sunt ca nişte maşinării cu monede; dacă li se răsucesc braţele suficient de mult timp, s-ar putea ca doctorul să dea peste combinaţia câştigătoare.
— Ai noroc că n-a fost mai rău, îmi spune ea. Nu există nicio fractură, dar ţesutul moale a fost lovit serios. O să simţi durerea când va înceta efectul analgezicului. Pune gheaţă de două ori pe zi timp de o săptămână, apoi va trebui să te întorci ca să te mai examinam o dată.
Femeia miroase foarte obişnuit – o combinaţie între sudoare şi săpun. Aştept să scoată un carnet cu reţete, amintindu-mi de dulapul plin cu medicamente pe care l-am avut după accident, dar n-o face.
— Cineva de afară ar vrea să vorbească cu tine, îmi spune ea în schimb.
Pentru că o spune cu atâta amabilitate, pentru o secundă îmi imaginez că în hol e un prieten – poate Gil, care s-a întors de la club, sau poate chiar mama, care a venit cu avionul din Ohio. Brusc, nu mai ştiu cât timp a trecut de când m-au scos din subteran.
Însă în cadrul uşii apare un alt chip, unul pe care nu l-am mai văzut înainte. O altă femeie, dar nu o doctoriţă şi cu siguranţă nu mama mea. E scundă şi îndesată, înfăşurată într-o fustă neagră până la glezne şi purtând ciorapi negri. O bluză albă şi un sacou roşu îi conferă un aer maternal, dar primul meu gând este că femeia este administrator la universitate.
Doctoriţa şi femeia îşi aruncă una alteia o privire, apoi schimbă locurile, una plecând şi cealaltă intrând. Femeia cu ciorapi negri se opreşte lângă pat şi îi face semn lui Paul, care se ridică şi se duce la ea. Cei doi au o scurtă conversaţie pe care n-o aud – apoi, pe neaşteptate, Paul mă întreabă dacă sunt bine, aşteaptă ca eu să dau din cap şi iese din încăpere, de unde îl preia un bărbat care aştepta lângă uşă.
— Domnule poliţist, rosteşte femeia, vrei să închizi uşa după tine?
