— Asta ce mai înseamnă?
— Înseamnă că oamenii îşi petrec viaţa dorindu-şi lucruri pe care n-ar trebui să şi le dorească. Lumea creează confuzie în sufletele lor luând iubirea şi îndreptând-o spre ţinte nevrednice. Îşi lărgise gulerul rochiei de vară, apoi se aşezase lângă mine. Ca să fii fericit nu ai nevoie decât să iubeşti cele vrednice, în cantităţile potrivite. Nu banii. Nu cărţile. Oamenii. Adulţii care nu înţeleg asta nu se simt niciodată împliniţi. Iar eu nu vreau să ajungi o astfel de persoană.
N-am înţeles niciodată de ce o ţintă corectă a pasiunilor mele însemna atât de mult pentru ea. Am dat doar din cap în mod solemn, am promis că nu voi mai cânta niciodată despre metale preţioase şi mi-am dat seama că mama s-a liniştit.
Însă nu metalele preţioase erau problema. Acum îmi dau seama că mama se angajase într-un război mult mai important, încercând să mă salveze de la ceva mai rău: să devin ca tata. Obsesia tatei legată de Hypnerotomachia reprezenta pentru mama chintesenţa pasiunii greşit direcţionate în viaţă şi ea s-a luptat cu această obsesie până în ziua morţii lui. Cred că mama credea sincer că iubirea lui pentru acea carte nu era altceva decât o perversiune, o înşelare a dragostei pentru soţie şi pentru familie. Nici toată forţa sau persuasiunea din lume nu puteau să-l îndepărteze de această iubire şi presupun că mama a început să se bată pentru mine atunci când şi-a dat seama că bătălia pentru reorganizarea vieţii tatei o pierduse deja.
Mă tem să spun cât de bine mi-am ţinut promisiunea. Încăpăţânarea băieţilor de a se comporta prosteşte trebuie să li se pară tare ciudată femeilor, mai ales că ele învaţă foarte repede cum să se poarte frumos. De-a lungul copilăriei mele a existat cineva care pusese monopolul pe greşeli, şi acel cineva am fost chiar eu. Nu mi-am imaginat niciodată dimensiunea erorii asupra căreia mă avertiza mama până când nu am avut nenorocul de a cădea eu însumi în ea. Numai că la acea dată, cea care urma să sufere pentru asta era Katie, nu familia mea.
*
A venit ianuarie, şi prima şaradă a lui Colonna a făcut loc unei a doua, apoi unei a treia. Paul îşi dăduse seama unde să le caute, căci descoperise un anumit tipar în Hypnerotomachia: ca urmare a unui ciclu regulat, capitolele creşteau în lungime de la cinci sau zece pagini la douăzeci, treizeci sau chiar patruzeci de pagini. Capitolele mai scurte curgeau unul după altul, trei sau patru câteodată, în vreme ce capitolele mai lungi păreau mai solitare. Puse pe un grafic, perioadele lungi de intensitate scăzută erau întrerupte de vârfuri ascuţite de lungime a capitolelor, generând astfel un soi de profil vizual pe care amândoi l-am asemuit cu un puls al cărţii. Tiparul continua până la sfârşitul primei jumătăţi a cărţii, punct din care începea o altă secvenţă, ciudată şi uniformă, căci niciun capitol nu mai trecea de unsprezece pagini.
Paul a găsit repede o logică în asta, folosindu-se de succesul înregistrat cu Moise şi coarnele lui: fiecare vârf de capitol lung şi solitar însemna o şaradă. Soluţia şaradei, cifrul ei, era apoi aplicat la capitolele scurte care urmau, astfel descoperindu-se partea următoare a mesajului lui Colonna. Paul bănuia că a doua jumătate a cărţii trebuia să fie umplutură, exact aşa cum păreau să fie capitolele de deschidere a primei părţi: o diversiune pentru a menţine impresia continuării naraţiunii într-o poveste altfel fragmentată.
Am divizat munca între noi. Paul vâna şaradele în capitolele mai lungi, lăsându-mi-le mie pentru a le rezolva. Prima pe care am descifrat-o a fost asta: „Care este cea mai neînsemnată armonie a unei victorii măreţe?”
— Mă face să mă gândesc la Pitagora, a spus Katie când i-am povestit despre asta la o budincă şi o ceaşcă de ciocolată fierbinte la cafeneaua Small World. Totul la Pitagora însemna armonie. Astronomia, virtutea, matematica...
— Cred că are de-a face cu logistica războiului, am replicat eu, după ce petrecusem destule ore în Firestone căutând texte din epoca Renaşterii despre inginerie.
Într-o scrisoare către ducele de Milano, Leonardo pretindea că putea construi şarete blindate, ca un echivalent renascentist al tancurilor, dotate cu tunuri portabile şi catapulte mari pentru folosirea în caz de asedii. Filosofia şi tehnologia se uneau: victoria avea o matematică a ei, un anumit simţ al proporţiilor destinat maşinii perfecte de război. Era doar un pas mic de la matematică la muzică.
A doua zi de dimineaţă, Katie m-a sculat la 7:30 ca să meargă să facă jogging înainte de primul ei curs de la ora 9:00.
— Războiul n-are sens, mi-a zis ea, întorcând şarada pe toate părţile aşa cum numai un absolvent de filosofie o putea face. Întrebarea are două părţi: cea mai neînsemnată armonie şi victoria măreaţă. Această victorie măreaţă ar putea însemna orice. Ar trebui să te concentrezi pe partea mai clară. Cea mai neînsemnată armonie are mai puţine înţelesuri concrete.
Am mormăit ceva în vreme ce treceam pe lângă gara Dinky către vestul campusului, invidiindu-i pe pasagerii care aşteptau cursa de 7:43. Să alergi şi să gândeşti în acelaşi timp păreau două lucruri nefiresc de făcut simultan în vreme ce soarele abia se înălţa pe cer, iar Katie ştia că ceaţa din minte n-avea să mi se limpezească până la ora prânzului. De fapt toate astea nu însemnau decât o pedeapsă pentru că nu-l luam în serios pe Pitagora.
— Aşadar, ce propui tu? am întrebat.
Katie nici măcar nu părea să respire, aşa alerga de uşor.
— Ne oprim la Firestone pe drumul de întoarcere. Îţi arăt eu unde cred că ar trebui să cauţi.
Povestea a continuat la fel timp de două săptămâni. Mă sculam dimineaţa ca să fiu întâmpinat cu ironii şi discursuri, îi povesteam lui Katie ideile mele doar pe jumătate dospite despre Colonna, astfel încât ea trebuia să alerge mai încet ca să asculte, apoi mă forţam să alerg mai repede ca ea să aibă mai puţin timp la dispoziţie pentru a-mi explica unde greşesc. Ne petreceam sfârşitul atâtor seri şi începutul atâtor dimineţi împreună, încât începeam să cred că în cele din urmă îi va trece prin minte, aşa raţională cum era, să rămână peste noapte la Dod, un gest mai eficient decât plimbatul înainte şi înapoi până la Holder. Văzând-o în fiecare dimineaţă în şort şi tricou, încercam să mă gândesc la o nouă cale de a-i lansa invitaţia, dar Katie se făcea întotdeauna că nu înţelege. Gil mi-a povestit că vechiul ei prieten, jucătorul de lacrosse cu care fusesem coleg la unul dintre seminariile mele, acceptase să-i facă jocul de la început, fără să profite de cele câteva ocazii când ea se îmbătase, aşa că îi fusese mereu recunoscătoare pentru asta când era trează. Katie a avut nevoie de mult timp ca să priceapă modelul lui de manipulare şi în prima lună cu mine m-a testat tot timpul, ca să vadă dacă nu sunt la fel.
— Ce ar trebui să fac? am întrebat într-o noapte, după plecarea lui Katie, când frustrarea mea atinsese cote maxime.
Primeam un pupic pe obraz după fiecare alergare de dimineaţă, gest care, luând în consideraţie totul, nu prea îmi răsplătea investiţia. Iar acum, că petreceam tot mai mult timp cu Hypnerotomachia şi ajunsesem să dorm doar cinci sau şase ore pe noapte, un nou soi de datorie începea să se acumuleze. Tantalus şi strugurii lui nu aveau nicio legătură cu mine. Când o voiam pe Katie, tot ce primeam în schimb era Colonna. Când încercam să mă concentrez asupra lui Colonna, nu mă puteam gândi decât la somn. Iar când, în sfârşit, încercam să dorm, se auzea o nouă bătaie în uşă şi trebuia să ies la o nouă porţie de alergare cu Katie. Mă pierdusem deja în comedia de a întârzia în mod cronic la propria viaţă. Meritam ceva mai bun.
Gil şi Charlie mi-au răspuns atunci, ca niciodată, la unison:
— Ai răbdare. Merită efortul.
Ca de obicei, ei aveau dreptate. Într-o noapte din a cincea noastră săptămână împreună, Katie ne-a eclipsat pe toţi. Întorcându-se de la un seminar de filosofie, a trecut pe la Dod cu o idee nouă.
— Ascultaţi puţin, a spus ea, scoţând un exemplar din Utopia de Thomas More din geantă şi citind din el.
Locuitorii din Utopia au două jocuri asemănătoare şahului. Primul este un soi de concurs de aritmetică, în care anumite numere „întrec” altele. Cel de-al doilea este o bătălie crâncenă între virtuţi şi vicii, care ilustrează la modul cel mai ingenios cum viciile tind să intre în conflict unul cu altul, dar se unesc împotriva virtuţilor. Aceasta arată ceea ce determină în ultimă instanţă victoria unei părţi sau a alteia.
Katie m-a luat de mână şi mi-a dat cartea, aşteptându-mă să citesc din nou pasajul.
M-am uitat la coperta din spate.
— Scrisă în 1516, am zis eu. La mai puţin de douăzeci de ani după Hypnerotomachia.
Perioadele nu erau atât de îndepărtate.
— O bătălie crâncenă între virtuţi şi vicii, a repetat ea, care arată ce determină victoria unei părţi sau a alteia.
Atunci mi-a trecut prin minte să s-ar fi putut să aibă dreptate.
*
Pe vremea când ieşeam împreună, Lana McKnight obişnuia să aibă o regulă. Să nu amesteci niciodată cărţile cu patul. Într-un spectru al excitaţiei, sexul şi ideile se aflau la capete opuse şi nu te puteai bucura de amândouă în acelaşi timp. Mă uluia modul în care o fată atât de deşteaptă putea deveni atât de brusc proastă în întuneric, dându-se mare în neglijeul ei cu model imprimat care imita leopardul, ca o femeie primitivă lovită cu leuca, lătrând diverse epitete care ar fi îngrozit chiar şi haita de lupi care o crescuse. N-am îndrăznit niciodată să-i spun Lanei că ar fi însemnat mult mai mult pentru mine dacă ar fi gemut mai puţin, dar din prima noapte împreună am simţit ce lucru minunat ar fi dacă mintea şi trupul meu ar fi putut să se excite în acelaşi timp. Probabil că ar fi trebuit să întrevăd o asemenea posibilitate la Katie încă de la început, după toate acele dimineţi în care ne exersam toţi muşchii laolaltă. Însă totul s-a luminat abia în noaptea în care s-a petrecut evenimentul: în vreme ce aprofundam implicaţiile descoperirii ei, ultimele reziduuri ale vechiului ei amic dispăruseră discret, se evaporaseră, oferindu-ne un nou început.
Îmi amintesc foarte limpede din acea noapte faptul că Paul a avut bunăvoinţa să doarmă la Ivy şi că am ţinut luminile aprinse tot timpul cât a stat Katie la mine. Le-am ţinut aprinse cât am citit din Sir Thomas Morus, încercând să înţelegem la ce joc anume se referă el, în care victoriile măreţe erau posibile atunci când virtuţile se găseau în armonie. Le-am ţinut aprinse când am descoperit că unul dintre jocurile menţionate de Morus, intitulat Jocul Filosofilor, sau Rithmomachia, l-ar fi încântat pe Colonna, fiind în acelaşi timp cel mai provocator joc practicat de oamenii din perioada Evului Mediu şi a Renaşterii. Le-am ţinut aprinse când ea m-a sărutat la un moment dat pentru că i-am zis că am impresia că ea are dreptate, deoarece Rithmomachia putea fi câştigat numai creând armonie printre numere, iar cea care se apropia cel mai mult de perfecţiune genera un rezultat extrem de rar intitulat „victorie măreaţă”. Şi le-am ţinut aprinse când ea m-a sărutat din nou pentru că am recunoscut că celelalte idei ale mele fuseseră probabil greşite şi că ar fi trebuit să o ascult încă de la început. Mi-am dat atunci în sfârşit seama de neînţelegerea care persistase din dimineaţa în care începuserăm să alergăm împreună: în vreme ce eu mă luptam ca să ţin pasul cu ea, Katie făcea eforturi să rămână cu un pas înainte. Încercase să dovedească faptul că nu era intimidată de studenţii mai mari, că merita să fie luată în serios – şi până în seara aceea nu-i trecuse niciodată prin minte că reuşise.
Salteaua mea gemea de cărţi când am ajuns să stăm întinşi unul lângă celălalt, când nici nu ne mai prefăceam că mai citim ceva. Probabil că în cameră era prea cald pentru puloverul purtat de ea. Şi probabil că în încăpere ar fi fost la fel de cald pentru puloverul purtat de ea chiar dacă ar fi fost pornit aerul condiţionat şi ninsoarea ar fi căzut la fel ca în weekendul în care a fost Paştele. Sub pulover Katie purta un tricou şi sub el avea un sutien negru, dar urmărind-o pe Katie cum îşi scoate puloverul şi văzându-i părul răvăşit, cu şuviţele plutind într-o aură de electricitate statică, mi-a dat sentimentul la care Tantalus n-a ajuns niciodată, acela că un viitor extraordinar avea să urmeze unui prezent încărcat şi plin de speranţă, închizând astfel circuitul timpului.
Când mi-a venit rândul să îmi scot hainele şi să-i arăt lui Katie piciorul meu şubred, cu cicatrice cu tot, n-am ezitat nicio clipă. Văzându-le, nici ea n-a ezitat. Dacă am fi petrecut acele ore în întuneric, n-aş fi reuşit să duc nimic până la capăt. Dar în acea noapte nu am stat nicio secundă în întuneric. Ne-am rostogolit, îmbrăţişaţi, peste Sfântul Thomas Morus şi peste paginile Utopiei sale, găsind noi poziţii pentru relaţia noastră, în vreme ce luminile ardeau.
*
În săptămână care a urmat s-a ivit primul semn că percepusem greşit forţele care îmi guvernau viaţa. Împreună cu Paul, am petrecut mult timp în lunea şi marţea care au urmat acelui week-end discutând despre semnificaţia celei mai noi şarade: „Câte braţe de la picioarele tale la orizont?”
— Cred că are de-a face cu geometria, a spus Paul.
