— Nu i-o iau. Îl apăr pe Richard. Dar Vincent nu ţi-a făcut niciodată nimic ţie personal.
Sunt pe punctul de a insista să scot mai multe de la Paul, dar observ efectul pe care îl are conversaţia noastră asupra lui. Îşi freacă podul palmei de pomeţi, apăsându-i cu putere. Pentru o fracţiune de secundă văd numai nişte faruri pe şosea. Un claxon tună din faţă.
— Richard a fost întotdeauna bun cu mine, spune Paul.
Nu-mi amintesc ca tata să fi scos vreun sunet. Nici cât a şofat şi nici când am derapat de pe şosea.
— Nu-i cunoşti, zice Paul. Pe niciunul dintre ei.
Nu prea ştiu când a început ploaia – când mergeam să o vedem pe mama la târgul de carte sau pe drumul către spital, când şedeam întins în ambulanţă.
— Am descoperit odată recenzia despre prima lucrare majoră a lui Vincent, chiar la el acasă, continuă Paul. O tăietură din ziar, de la începutul anilor şaptezeci, pe vremea când era mahăr la Columbia – înainte de a veni la institut şi de a-şi vedea cariera ruinată. Era un articol strălucitor, genul de poveste la care visează toţi profesorii. La sfârşit scria: „Vincent Taft şi-a început deja următorul proiect – o istorie definitivă a Renaşterii italiene. Judecând după opera lui deja existentă, va fi o lucrare cu adevărat magnifică; genul de realizare extrem de rară în care scrierea istoriei se transformă în facerea istoriei”. Îmi amintesc toate astea cuvânt cu cuvânt. Am descoperit totul în primăvara anului doi, înainte de a-l cunoaşte cu adevărat. Acela a fost primul moment în care am început să înţeleg cine era.
O recenzie de carte. Precum cea pe care el i-a trimis-o tatei, doar ca să se asigure că a văzut-o. Farsa Belladonna, de Vincent Taft.
— A fost o vedetă, Tom. Ştii asta. Putea ajunge mai departe decât toate minţile de la facultate adunate. Dar a pierdut totul. Dintr-o dată.
Cuvintele se adună şi se aglomerează în aer ca şi cum astfel ar putea echilibra tăcerea din exteriorul lui Paul cu tensiunea formidabilă din interiorul lui. Am senzaţia că înot şi că mă zbat împotriva fluxului care mă trage în larg. Paul începe să vorbească iarăşi despre Taft şi Curry, iar eu îmi spun că nu sunt decât nişte personaje din altă carte, bărbaţi cu pălării caraghioase, tresăriri ale unei imaginaţii adormite. Însă, cu cât Paul vorbeşte mai mult, cu atât încep să văd aceste personaje la fel ca el.
*
În toiul dezbaterii pe marginea jurnalului şefului de port, Taft s-a mutat din Manhattan într-o casă albă de şindrilă de la institut, la un kilometru şi jumătate sud-vest de campusul din Princeton. Poate că de vină a fost singurătatea care l-a cuprins sau absenţa unor colegi cu care să se ia la trântă; cert este că în decurs de câteva luni în cadrul comunităţii academice au început să circule zvonuri despre problemele lui cu băutura. Istoria completă la care plănuia să lucreze s-a pierdut treptat. În acelaşi timp, pasiunea şi stăpânirea darurilor cu care era înzestrat au părut să i se stingă încetul cu încetul.
Trei ani mai târziu, cu ocazia publicării următoarei lui lucrări – un volumaş despre rolul hieroglifelor în arta renascentistă – era clar pentru toată lumea că Taft ajunsese într-un impas al carierei sale. Şapte ani mai târziu, când următorul lui articol a fost publicat într-un ziar de mică importanţă, un recenzor a caracterizat declinul lui drept o tragedie. Conform celor spuse de Paul, pierderea a ceea ce Taft avea în comun cu tata şi cu Richard Curry a continuat să-l bântuie ca o fantomă. În cei douăzeci şi cinci de ani scurşi între venirea lui la institut şi întâlnirea lui cu Paul, Vincent Taft a mai publicat doar de patru ori, preferând să-şi petreacă timpul cu scrierea de critici la adresa muncii altor cercetători, mai ales a tatălui meu. Niciodată n-a mai fost capabil să-şi reînvie talentul genial din tinereţe.
Probabil că Hypnerotomachia a revenit în viaţa lui o dată cu sosirea lui Paul la uşa sa, în primăvara primului nostru an de studii. De îndată ce Taft şi Stein au început să supervizeze teza lui Paul, el mi-a povestit despre reînvierea unor scântei de geniu în mintea mentorului său. În multe nopţi, bătrânul urs se agita furios lângă Paul, recitind pasaje lungi din texte primare obscure, atunci când Paul nu le putea descoperi în bibliotecă.
— A fost vara în care Richard mi-a finanţat călătoria în Italia, spune acum Paul, frecându-şi palma de marginea scaunului de pian. Eram atât de emoţionaţi. Chiar şi Vincent era. El şi Richard continuau să nu-şi vorbească, dar amândoi ştiau că sunt pe urmele unei descoperiri. Începeam să pun lucrurile cap la cap.
Locuiam într-un apartament al cărui proprietar era Richard şi care ocupa tot etajul de sus al unui vechi palat renascentist. Era un apartament uluitor, pur şi simplu minunat. Pereţii erau plini de tablouri, tavanele erau pictate, se găseau picturi pretutindeni. Şi în nişe, şi deasupra scărilor. Tablouri de Tintoretto, Carracci, Perugino. Era ca în rai, Tom. Era atât de frumos, încât îţi tăia răsuflarea! Iar el se scula dimineaţa şi spunea, pe un ton de om de afaceri: „Paul, trebuie să rezolv ceva astăzi”. Apoi începeam să discutăm şi jumătate de oră mai târziu îşi scotea cravata şi spunea: „La naiba cu treaba. Hai să ne luăm liber azi”. Sfârşeam plimbându-ne prin piaţete şi discutând. Doar noi doi, plimbându-ne şi discutând ore întregi.
Atunci a început să-mi povestească despre zilele lui la Princeton. Despre Ivy, despre aventurile pe care le-a avut, despre nebuniile pe care le făcuse, despre oamenii pe care îi cunoscuse. Mai presus de orice, despre tatăl tău. Era atât de viu, de vibrant. Adică era exact opusul a ceea ce a fost Princeton pentru mine. Eram pur şi simplu complet vrăjit. Ca şi cum trăiam un vis, un vis perfect. Richard chiar a folosit termenul ăsta. Tot timpul cât am stat în Italia părea să păşească pe nori. Începuse să se întâlnească cu o sculptoriţă din Veneţia şi se gândea să-i ceară mâna într-o zi. Am crezut chiar că va încerca să se împace cu Vincent după acea vară.
— Dar nu s-au împăcat niciodată.
— Nu. Când am ajuns înapoi în State, totul a început să meargă prost. El şi Vincent nu şi-au mai vorbit niciodată. Femeia cu care se întâlnea a rupt relaţia. Richard a început să vină iar în campus, încercând să-şi aducă aminte de focul interior pe care îl simţea când el şi tatăl tău studiau cu McBee. De atunci, trăieşte tot mai mult în trecut. Vincent a încercat să mă determine să stau departe de el, dar în acest an am stat departe tocmai de Vincent, încercând să evit institutul şi luptând să muncesc la Ivy ori de câte ori am putut. Nu voiam să-i dezvălui ce am descoperit până în ultimul moment.Atunci Vincent a început să mă preseze să-i arăt concluziile mele, cerându-mi rapoarte săptămânale. Poate că el a crezut că asta reprezintă unica lui şansă de a reveni la Hypnerotomachia.
Paul îşi trece o mână prin păr.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ar fi trebuit să scriu o teză de notă medie, apoi să plec naibii de aici. „Zeii fac una cu pământul cele mai măreţe case şi cei mai înalţi copaci cu fulgere şi tunete. Căci zeilor le place să distrugă tot ce este mai presus de restul. Nu suferă mândria nimănui în afara mândriei lor.” Herodot a scris asta. Probabil că am citit aceste cuvinte de cincizeci de ori şi niciodată nu am meditat asupra lor. Vincent mi le-a arătat odată. El ştia sensul lor ascuns.
— Nu poţi crede asta.
— Nu ştiu ce să mai cred. Ar fi trebuit să fiu mult mai atent la Vincent şi la Bill. Dacă nu aş fi fost atât de atent la mine şi la munca mea, aş fi simţit trădarea.
Mă holbez la lumina de sub uşă. Pianul de pe coridor a tăcut.
Paul se ridică şi porneşte spre intrare.
— Hai să plecăm de aici, spune el.
CAPITOLUL 15
Abia dacă scoatem o vorbă după ce plecăm din Woolworth. Paul merge puţin înaintea mea, păstrând o distanţă suficientă cât să rămânem fiecare cufundaţi în propriile gânduri. În depărtare disting silueta turlei capelei. Maşinile de poliţie se îngrămădesc dedesubt ca broaştele sub un copac, la adăpost de furtună. În vântul care s-a mai domolit flutură benzile întinse de poliţie la locul crimei. Probabil că îngerul de zăpadă rămas în urma lui Bill Stein pe pământ a dispărut între timp, nu mai este nici măcar o pată în marea de zăpadă.
Ajungem la Dod şi îl găsim pe Charlie treaz, dar pregătindu-se iarăşi de culcare. Făcuse curăţenie în living, aranjând hârtiile aruncate şi aşezând în stive plicurile nedesfăcute cu scrisori, încercând prin toate astea să-şi scoată din minte ce văzuse în ambulanţă. După ce se uită la ceas, ne priveşte dezaprobator, dar e prea obosit ca să mai facă tam-tam pe tema asta. Eu rămân în picioare şi ascult cum Paul îi explică ce am descoperit la muzeu, ştiind că Charlie va insista să chemăm poliţia. După ce îi spun că am descoperit scrisorile cotrobăind prin lucrurile lui Stein, Charlie pare să se răzgândească în privinţa poliţiei.
Eu şi Paul ne retragem în dormitor şi ne schimbăm hainele fără să scoatem vreo vorbă, apoi ne urcăm fiecare în patul lui. În vreme ce zac întins, amintindu-mi emoţia din vocea lui Paul când îl descria pe Curry, îmi dau seama de un lucru pe care nu l-am înţeles niciodată înainte. În relaţia lor a existat un soi de perfecţiune, chiar dacă pe termen scurt. Curry n-a putut să înţeleagă cu adevărat Hypnerotomachia până când în viaţa lui nu a apărut Paul, care a găsit ceea ce Curry nu reuşise să descopere, astfel încât să se bucure amândoi de rezultate. Iar Paul îşi dorise mereu atât de multe, până când Curry a intrat în viaţa lui şi i-a oferit totul, astfel încât să se bucure amândoi de bunăstarea lui. Precum Della şi James în vechea poveste a lui O. Henry – James care şi-a vândut ceasul de aur ca să îi cumpere Dellei piepteni de aur şi Della care şi-a vândut părul ca să-i cumpere lui James un lanţ pentru ceas – înzestrările şi sacrificiile lor se potrivesc la perfecţie. Ceea ce oferea unul dintre ei acoperea perfect necesitatea celuilalt.
Nu mă pot uita cu invidie la Paul pentru că a avut parte de un asemenea noroc. În fond, dacă există cineva care să merite asta, el e acela. Paul n-a avut niciodată o familie, un chip într-un tablou înrămat la care să se uite, o voce la celălalt capăt al liniei telefonice cu care să discute. Eu, unul, am avut toate astea, chiar dacă n-au fost numai momente fericite, chiar şi după moartea tatei. Dar totuşi, miza este ceva mai mare aici. Jurnalul şefului de port ar putea dovedi că tata a avut dreptate în privinţa Hypnerotomachiei – că el a văzut lucrurile aşa cum sunt, a pătruns dincolo de colbul lăsat de sutele de ani, trecând peste obstacolul limbilor moarte şi al desenelor complicate. Eu n-am avut încredere în el crezând că e ridicol, absurd şi îngust la minte, mai ales când susţinea valoarea unei asemenea cărţi vechi şi plictisitoare. Şi în tot acest timp, când eu îl acuzam de eroare de perspectivă, singurul care judeca din perspectivă greşită eram eu.
— Nu-ţi face asta, Tom, rosteşte Paul pe neaşteptate de deasupra, atât de încet că abia îl aud.
— Să-mi fac ce?
— Să te autocompătimeşti.
— Mă gândeam la tata.
— Ştiu. Încearcă să te gândeşti la altceva.
— Cum ar fi?
— Nu ştiu. Poate la noi.
— Nu pricep.
— La noi patru. Încearcă să fii recunoscător pentru ceea ce ai. Şovăie. Cum rămâne cu anul viitor? Încotro te vei îndrepta?
