— El m-a sunat, Charlie. A spus că asta va face.
— A recunoscut că l-a furat de la Curry? îl întreb eu. De ce ţi-ar da schiţa acum?
— Paul, intervine Charlie, oprind maşina. Nu-ţi va da nimic.
Auzindu-l cât e de tranşant, Paul se opreşte.
Charlie îşi coboară tonul vocii şi îi explică ce aflase de la reporteriţă.
— Noaptea trecută, când poliţia l-a întrebat pe Taft dacă se poate gândi la cineva care să-i fi făcut rău lui Stein, Taft a declarat că se poate gândi la doi oameni.
Expresia de pe chipul lui Paul începe să se modifice, iar emoţia descoperirii îi dispare treptat.
— Primul era Curry, continuă Charlie. Cel de-al doilea eşti tu. Face o pauză, ca să se facă bine înţeles. Aşa că nu-mi pasă ce ţi-a spus individul la telefon. Trebuie să stai departe de el.
Pe lângă noi trece gâfâind o veche camionetă albă. Zăpada scârţâie sub cauciucurile ei.
— Atunci ajutaţi-mă, ne roagă Paul.
— O vom face. Charlie deschide portiera. Te ducem acasă.
Paul îşi înfăşoară mai bine haina în jurul trupului.
— Ajutaţi-mă venind cu mine. După ce iau schiţa de la Vincent, nu mai am nevoie de el.
Charlie se uită prostit la el.
— Tu ne auzi măcar?
Însă povestea are anumite aspecte pe care Charlie nu le înţelege. Habar n-are ce înseamnă faptul că Taft a ascuns schiţa în tot acest timp.
— Sunt atât de aproape de a avea schiţa în mâinile mele, Charlie, îi spune Paul. Nu trebuie decât să am grijă de ceea ce am descoperit. Şi tu îmi spui să mă duc acasă?
— Ascultă, începe Charlie, spun doar că trebuie să...
Însă îl întrerup eu.
— Paul, venim cu tine.
— Cum??? izbucneşte Charlie.
— Haide!
Deschid portiera.
Paul se întoarce, neaşteptându-se la o asemenea mutare.
— Dacă are de gând să se ducă şi fără noi, îi spun eu lui Charlie printre dinţi, intrând înapoi în maşină, atunci merg şi eu.
Paul îşi reia drumul către McCosh, în vreme ce Charlie se gândeşte ce să facă.
— Taft nu poate face nimic dacă ne vede pe toţi trei, insist eu. Ştii bine asta.
Charlie oftează încet, trimiţând un nor de aburi în aer. În cele din urmă îşi face loc în zăpadă ca să parcheze maşina şi scoate cheile din contact.
*
Drumul pe jos durează o eternitate prin zăpada proaspăt depusă. Biroul lui Taft se află undeva pitit prin măruntaiele clădirii McCosh, unde holurile sunt atât de înghesuite şi scările atât de abrupte, încât suntem obligaţi să mergem în şir indian. E greu de crezut că Vincent Taft poate respira aici, darămite să se mai şi mişte. Chiar şi eu am senzaţia că sunt prea mare pentru un astfel de loc. Probabil că Charlie are senzaţia că e prins într-o capcană.
Mă uit înapoi ca să mă asigur că e încă acolo. Vederea lui în urma noastră, umplând spaţiul uşilor şi acoperindu-ne spatele, îmi conferă suficientă încredere ca să înaintez. Pricep acum ceea ce nu voisem să recunosc înainte: dacă Charlie n-ar fi venit cu noi, n-aş fi putut merge mai departe.
Paul ne conduce pe un ultim coridor, către camera singuratică de la capăt. Fiind sfârşit de săptămână şi, în plus, vacanţă, toate celelalte birouri sunt încuiate şi întunecate. Văd o rază puternică de lumină ieşind pe sub uşa albă pe care stă atârnată o tăbliţă cu numele lui Taft. Vopseaua de pe uşă este scorojită. Spre capătul de jos al uşii se vede o linie uşor decolorată, semnul lăsat de o veche inundaţie venită din tunelele subterane aflate chiar sub podeaua subsolului, ca o pată rămasă necurăţată încă de la sosirea lui Taft acolo.
Paul ridică mâna să ciocănească, dar în aceeaşi clipă se aude o voce dinăuntru:
— Ai întârziat.
E mârâitul specific al lui Taft.
Clanţa geme sub apăsarea mâinii lui Paul. Îl simt pe Charlie lovindu-se de spatele meu.
— Hai, intraţi, şopteşte el, împingându-mă înainte.
Taft stă singur în spatele unui imens birou vechi, cufundat într-un fotoliu de piele. Şi-a aruncat sacoul de tweed pe spătar şi, cu mânecile cămăşii suflecate până la coate, corectează nişte pagini de manuscris cu un pix roşu care pare minuscul în pumnul lui gigantic.
— Ăştia de ce au venit aici? întreabă el, autoritar.
— Daţi-mi schiţa, rosteşte Paul, trecând direct la subiect.
Taft se uită la Charlie, apoi la mine.
— Staţi jos, ne invită el, îndreptându-şi două degete groase spre nişte scaune.
Privesc în jur, încercând să îl ignor. Rafturi de lemn pline cu cărţi se aliniază prin micul birou pe toate părţile, acoperindpereţii albi. Pe suprafeţele de lemn se văd dâre de praf în locurile unde cărţile au fost scoase pentru a fi citite. Pe covor se observă o dâră acolo unde Taft a făcut cărare mergând de la birou la uşă.
— Luaţi loc, repetă Taft.
Paul vrea să refuze, dar Charlie îl împinge pe scaun, dorind să termine mai repede cu toată povestea asta.
Taft scoate o cârpă şi se şterge la gură.
— Tom Sullivan, rosteşte el, ca şi cum şi-ar fi dat în sfârşit seama cine sunt eu.
Dau din cap, dar nu scot nicio vorbă. Deasupra capului său, pe perete, este montat un vechi instrument din lemn, un stâlp al infamiei, cu fălcile deschise. Singurele pete de culoare sau de lumină din încăpere sunt date de maroniul-roşcat al cotoarelor de cărţi şi de auriul paginilor împodobite.
— Lăsaţi-l în pace, spune Paul, aşezându-se. Unde e schiţa?
Mă surprinde cât de hotărâtă pare vocea lui.
