— Nu ştiu.
— Spre Texas?
— Poate. Dar Katie va rămâne aici.
Se aude cearşaful foşnind când Paul îşi schimbă poziţia.
— Dacă ţi-aş zice că s-ar putea să plec în Chicago?
— Ce vrei să spui?
— Pentru doctorat. Am primit scrisoarea a doua zi după tine.
Sunt şocat.
— Tu unde credeai că mă duc anul viitor? întreabă el.
— Să lucrezi cu Pinto la Yale. De ce Chicago?
— Pinto iese la pensie anul acesta. Iar Chicago are un program mai bun de doctorat. Melotti este încă acolo.
Melotti. Unul dintre puţinii cercetători ai Hypnerotomachiei menţionaţi vreodată de tata.
— În plus, adaugă Paul, dacă Chicago a fost suficient de bun pentru tatăl tău, atunci poate să fie la fel de bun şi pentru mine, nu?
Aceeaşi idee îmi trecuse şi mie prin cap înainte de a întocmi cererea, dar motivaţia de la care plecasem era aceea că, dacă el fusese acceptat, atunci şi eu aş putea fi admis acolo.
— Cred că da.
— Aşadar, ce părere ai?
— Despre Chicago?
Paul şovăie din nou. Nu înţelesesem unde voia să bată.
— Despre noi împreună la Chicago.
Tavanul scârţâie deasupra noastră, trădând mişcări dintr-o altă lume.
— De ce nu mi-ai spus?
— Nu ştiam care va fi reacţia ta, răspunde el.
— Ai face acelaşi program ca el.
— Pe cât îmi stă în puteri.
Nu sunt sigur că aş mai rezista să trăiesc alţi cinci ani în umbra tatălui meu. L-aş vedea de fiecare dată când m-aş uita la Paul chiar mai mult decât îl văd acum.
— Asta e prima ta opţiune?
Se lasă o tăcere lungă înainte de a-mi răspunde.
— Taft şi Melotti sunt singurii doi rămaşi.
Îmi dau seama că se referă la cercetătorii Hypnerotomachiei.
— Aş putea lucra şi cu un nespecialist de aici, continuă el. Cu Batali sau Todesco.
Numai că scrierea unei disertaţii despre Hypnerotomachia pentru un nespecialist ar semăna cu încercarea de a compune muzică pentru surzi.
— Ar trebui să te duci la Chicago, spun eu, încercând să dau impresia că vorbesc din inimă.
Şi poate că aşa şi este.
— Asta înseamnă că tu te duci în Texas?
— Încă nu m-am hotărât.
— Ştii, nu trebuie să fie totul mereu legat de el.
— Nu e vorba despre el.
— În fine, spune Paul, hotărând să nu insiste, cred că avem acelaşi termen limită de decizie.
Cele două plicuri zac acolo unde le-am lăsat, unul lângă altul pe birou. Acum îmi trece prin minte că acela e biroul unde Paul a început să descifreze Hypnerotomachia. Pentru o secundă mi-l imaginez pe tata stând aplecat peste capul lui Paul, ca un înger păzitor, îndrumându-l către adevăr în fiecare noapte, chiar de la început. Iar ciudat este că m-am aflat tot timpul lângă el, la doar câţiva paşi depărtare, dar am dormit mai tot timpul.
— Odihneşte-te, mă sfătuieşte Paul, după care îl aud răsucindu-se în pat cu un oftat lung.
