*
Aşadar, ceea ce începuse ca lucrarea lui Paul redevenea lucrarea lui Paul şi doar a lui. La început se părea că va fi capabil să o scoată singur la capăt. Rezolvase cea de-a patra şaradă, cea care scosese tot untul din mine, în numai trei zile. Bănuiesc că ideea o avusese în minte tot timpul, dar nu mi-o dezvăluise fiindcă ştia că nu-i voi accepta sfatul. Răspunsul se găsea într-o carte intitulată Hieroglyphica, scrisă de un om pe nume Horapollo, apărută în Italia renascentistă în anii 1420, cu scopul declarat de a rezolva problema veche de secole a descifrării hieroglifelor egiptene. Socotit de umanişti drept un soi de învăţat într-ale limbii egiptene vechi, Horapollo era de fapt un cărturar din secolul al V-lea care scria în greacă şi care probabil nu ştia mai multe despre hieroglife decât ştiau eschimoşii despre vară. Unele dintre simbolurile din Hieroglyphica aveau de-a face cu animale care nici măcar nu erau egiptene. Cu toate acestea, datorită efervescenţei umaniste legate de cunoştinţele noi, textul lui a devenit extrem de popular, cel puţin în cercurile restrânse unde popularitatea şi limbile moarte nu se excludeau reciproc.
Conform lui Horapollo, bufniţa este un simbol al morţii, „căci bufniţa se năpusteşte brusc asupra corbilor tineri noaptea, aşa cum moartea înşfacă omul pe neaşteptate”. Tot Horapollo scrie că un vultur cu ciocul încovoiat semnifică un bătrân care moare de foame, „căci atunci când un vultur îmbătrâneşte, ciocul lui se încovoaie şi el moare de foame”. În cele din urmă, scarabeul orb este o metaforă pentru un om care moare din cauza insolaţiei, „căci un scarabeu moare atunci când e orbit de soare”. În ciuda motivaţiilor criptice ale lui Horapollo, Paul a ştiut imediat că dăduse peste sursa corectă de rezolvare a şaradei. Totodată, a observat foarte repede ce aveau în comun cele trei animale: moartea. Aplicând cuvântul latin pentru moarte, mors, drept cifru, Paul a descifrat imediat cel de-al patrulea mesaj al lui Colonna.
Tu, cel care ai ajuns atât de departe, stai alături de filosofii din zilele mele, care în timpul tău au ajuns probabil praf şi pulbere, dar care în timpul meu erau uriaşi ai omenirii. În curând voi pune pe umerii tăi povara a ceea ce rămâne, căci mai sunt multe de povestit şi în mine creşte teama că secretul meu se răspândeşte prea uşor. Mai întâi însă, ca semn de respect pentru ceea ce ai obţinut, îţi voi oferi începutul poveştii mele, ca tu să îţi dai seama că nu te-am supus în zadar la cazne până acum.
În ţinutul fraţilor mei există un predicator care a pogorât mare jale peste iubitorii cunoaşterii. I-am ţinut piept cu toată influenţa şi măiestria noastră, dar acest om ne ridică semenii împotrivă. Tună şi fulgeră în pieţe şi de la diverse amvonuri, iar oamenii obişnuiţi de toate naţiile îşi iau armele ca să ne facă nouă rău. La fel cum Dumnezeu, din gelozie, a făcut praf şi pulbere turnul de pe câmpia Shinar, pe care oamenii îl construiseră înalt către cer, tot aşa El ridică pumnul împotriva noastră, a celor care încercăm acelaşi lucru. Cu mult timp în urmă am sperat că oamenii vor să fie scoşi din neştiinţă, aşa cum sclavii vor să fie eliberaţi din robie. Este o condiţie sub demnitatea noastră şi contrară firii noastre. Cu toate acestea, descopăr acum că rasa oamenilor este de fapt laşă prin natură, o pură înşelătorie precum bufniţa din şarada mea, despre care ai crede că trebuie să-i placă lumina soarelui, dar care preferă întunericul. Până la terminarea criptei mele nu vei mai auzi despre mine, cititorule. Să fii un prinţ al unor asemenea oameni cum sunt supuşii mei este acelaşi lucru cu a fi un soi de rege al cerşetorilor. Cartea asta va fi unicul meu copil; fie să trăiască mult şi să te servească bine.
Paul abia dacă a făcut vreo pauză ca să mai privească o dată textul. A trecut mai departe la a cincea şi ultima şaradă, pe care o descoperise câtă vreme eu mă luptam cu a patra: „Unde se întâlnesc sângele şi spiritul?”
— Este cea mai veche întrebare filosofică din carte, mi-a spus el, în vreme ce eu mă învârteam prin cameră, pregătindu-mă să petrec o noapte cu Katie.
— Care?
— Intersecţia dintre minte şi trup, dualitatea materie-spirit. O poţi observa la Sfântul Augustin, în contra Manichaeos. O poţi observa în filosofia modernă. Descartes a crezut că poate plasa sufletul undeva în apropiere de glanda pineală din creier.
A continuat aşa, răsfoind o carte luată de la Firestone şi vorbind despre filosofie, în vreme ce eu îmi făceam bagajul.
— Ce citeşti? am întrebat, scoţând de pe raft exemplarul meu din Paradisul pierdut ca să-l iau cu mine.
— Galen, a răspuns Paul.
— Cine?
— Cel de-al doilea părinte al medicinei occidentale, după Hippocrat.
Mi-am amintit. Charlie îl studiase pe Galen la un curs de istorie a ştiinţei. Cu toate astea, după standardele Renaşterii, Galen nu era o prospătură: murise cu o mie trei sute de ani înainte de apariţia Hypnerotomachiei.
— De ce? l-am întrebat eu.
— Cred că şarada are de-a face cu anatomia. Francesco probabil a crezut că există un organ în corp unde sângele şi spiritul se întâlnesc.
În acea clipă, Charlie s-a ivit în uşă cu nişte resturi de măr în mână.
— Despre ce discutaţi voi doi, amatorilor? ne-a luat de sus, auzind că se vorbeşte despre ceva din domeniul medical.
— Un organ ca ăsta, a continuat Paul, ignorând întreruperea. Rete mirabile. A arătat spre o diagramă din carte. O reţea de nervi şi vase de sânge la baza craniului. Galen credea că aici spiritul vital se transformă în spirit animalic.
— Şi ce nu e în regulă cu chestia asta? am întrebat eu, uitându-mă la ceas.
— Nu ştiu. Nu merge drept cifru.
— Asta pentru că nu există la oameni, a intervenit Charlie.
— Ce vrei să spui?
Charlie şi-a înălţat privirea şi a luat o ultimă muşcătură din măr.
— Galen a disecat doar animale. Rete mirabile este ceva ce el a găsit la un berbec sau o oaie.
Expresia de pe chipul lui Paul s-a schimbat.
— Tot el a făcut praf anatomia cardiacă, a continuat Charlie.
— Nu există sept? a zis Paul, ca şi cum ar fi ştiut la ce se referea Charlie.
— Ba da. Numai că nu are pori în el.
— Ce este un sept? m-am interesat eu.
— Peretele de ţesut dintre două părţi ale inimii. Charlie s-a dus către Paul şi a răsfoit cartea până la o diagramă a sistemului circulator. Galen a înţeles totul pe dos. Spunea că sunt găuri mici în sept prin care sângele circulă între camerele inimii.
— Şi nu sunt?
— Nu, a izbucnit Paul, lăsând impresia că muncise la şaradă mai mult decât crezusem eu. Dar şi Mondino a comis aceeaşi greşeală în legătură cu septul. Vesalius şi Servetus şi-au dat seama cum stau lucrurile, dar abia pe la mijlocul anilor 1500. Leonardo l-a continuat pe Galen. Harvey nu a descris sistemul circulator decât în anii 1600. Şarada este de la sfârşitul anilor 1400, Charlie. Trebuie să fie vorba de rete mirabile sau de sept. Nimeni nu ştia că aerul se combină cu sângele în plămâni.
Charlie a chicotit.
— Nimeni din Occident. Arabii şi-au dat seama cu două sute de ani înainte ca prietenul tău să scrie cartea asta.
Paul a început să-şi răsfoiască hârtiile. Crezând că povestea era tranşată, m-am întors să plec.
— Trebuie să fug. Ne vedem mai târziu.
Dar chiar când porneam spre hol, Paul a găsit ce căuta: textul în latină al celui de-al treilea mesaj al lui Colonna.
— Doctorul arab, a exclamat el. Se numea cumva Ibn al-Nafis?
Charlie a dat din cap.
— Ăsta e.
Paul se emoţionase brusc.
— Probabil că Francesco a luat textul din Andrea Alpago.
— Cine?
— Omul pe care îl menţionează în mesaj. „Discipolul venerabilului Ibn al-Nafis.”Înainte ca eu sau Charlie să scoatem vreo vorbă, Paul începuse deja să vorbească singur. Cum se spune „plămân” în latină? Pulmo?
M-am îndreptat spre uşă.
— Nu stai să vezi ce spune mai departe? m-a întrebat Paul, ridicându-şi privirea.
— Ar trebui să fiu la Katie în zece minute.
— Chestia asta va lua doar cincisprezece. Poate treizeci.
