— Jos, spune Paul. Există un lift de serviciu.
Intrăm în aripa asiatică a muzeului. Sculpturi şi vaze se odihnesc în spatele unor pereţi fantomatici de sticlă. Suluri chinezeşti zac desfăcute alături de figurine mortuare aşezate în vitrine. Camera este cufundată într-o penumbră verzuie, de nepătruns.
— Pe aici, mă îndeamnă Paul, în vreme ce paşii celorlalţi se aud tot mai aproape.
Mă conduce după un colţ, apoi într-o fundătură, unde singura ieşire o reprezintă uşile metalice ale liftului de serviciu.
Vocile se aud mai tare. Reuşesc să observ doi poliţişti care sunt la baza scărilor, încercând să se orienteze prin întuneric. Brusc, întregul etaj se luminează.
— S-a aprins lumina... se aude vocea unei a treia persoane.
Paul înfige cheia în locaşul de pe perete. După ce uşile liftului se deschid, mă trage şi pe mine înăuntru. Dincolo se aud mai mulţi paşi, îndreptându-se în direcţia noastră.
— Haide, haide...
Uşile rămân deschise. Pentru câteva clipe am sentimentul că au tăiat alimentarea cu curent a liftului. Apoi, chiar în clipa în care primul poliţist apare, uşile de metal se închid ermetic. O mână apucă să bată în uşi, dar sunetul se estompează pe măsură ce liftul se îndepărtează.
— Unde mergem? întreb eu.
— Ieşim pe la rampele de încărcare-descărcare, răspunde Paul, încercând să-şi recapete răsuflarea.
Ieşim pe un soi de platformă de aşteptare, iar Paul forţează deschiderea unei uşi care duce într-o cameră imensă şi rece. Aştept ca ochii să mi se obişnuiască şi aici cu întunericul. Porţile mari ale rampei de încărcare se înalţă ameninţătoare în faţa noastră. Vântul de afară bate atât de aproape încât panourile de metal zăngănesc. Îmi imaginez paşi alergând pe scări înspre noi, dar nu se aude nimic prin uşa groasă.
Paul fuge la un comutator de pe perete. Când îl răsuceşte, se aude un zgomot de motor trezit la viaţa şi porţile metalice încep să se ridice.
— Ajunge, spun eu, de îndată ce deschiderea este suficient de mare ca să ne permită să trecem pe burtă.
Însă Paul clatină din cap şi porţile continuă să se ridice.
— Ce faci?
Distanţa între podea şi marginea de jos a porţilor creşte până când prin ea se poate vedea întregul peisaj al sudului campusului. Timp de o secundă sunt înmărmurit văzând cât de frumos este acest peisaj de aici şi cât de pustiu pare.
Pe neaşteptate, Paul răsuceşte comutatorul în direcţia opusă şi porţile încep să se închidă.
— Fugi! exclamă el.
O ia la goană de lângă perete spre spaţiul rămas deschis, în vreme ce eu mă agit să mă las pe spate pe podea. Paul este deja în faţa mea. Se rostogoleşte pe sub porţi, apoi mă trage şi pe mine înainte ca metalul să atingă podeaua.
Mă ridic, încercând să-mi recapăt răsuflarea. Când pornesc înspre Dod, Paul mă trage cu putere înapoi.
— Ne vor vedea de sus. Arată spre ferestrele de pe partea de vest a clădirii. După ce inspectează drumul către est, spune: Pe aici!
— Eşti bine? îl întreb eu, urmându-l.
Dă din cap şi ne avântăm amândoi în noapte, îndepărtându-ne de echipajele de poliţie şi ieşind din raza lor vizuală. Simt vântul pe sub gulerul hainei, îngheţându-mi sudoarea de pe ceafă. Când privesc în urmă, Dod şi Brown Hall sunt aproape complet întunecate, la fel ca toate internatele aflate mai încolo. Noaptea s-a lăsat definitiv în toate colţurile campusului. Doar ferestrele muzeului de artă sunt luminate.
*
Continuăm să mergem spre est prin Prospect Gardens, o minunăţie botanică din inima campusului. Plăntuţele mici de primăvară sunt ninse în întregime şi au devenit aproape invizibile sub picioarele noastre, dar fagul american şi cedrul libanez stau ca nişte îngeri păzitori deasupra lor, cu ramurile întinse ca să oprească masiva cădere de zăpadă. O maşină de poliţie patrulează pe una dintre străzile laterale, aşa că iuţim paşii.
Gândurile îmi sar de la una la alta fără logică, iar îmi mintea lucrează febril ca să înţeleagă ceea ce am văzut. Poate că pe Taft l-am văzut la biroul lui Stein răsfoind printre hârtii şi încercând să şteargă orice urmă de legătură între ei. Poate că tot el a chemat poliţia. Mă uit la Paul, întrebându-mă dacă şi lui îi trece acelaşi gând prin minte, dar pe chipul lui nu se citeşte nimic.
Undeva în depărtare, noul departament de muzică al colegiului dă semne de viaţă.
— Putem merge acolo o vreme, propun eu.
— Unde?
— În sala se repetiţii din subsol. Până scăpăm de urmăritori.
În vreme ce ne apropiem, ciudate note muzicale încep să plutească prin aer. Muzicieni insomniaci vin la Woolworth ca să exerseze în particular. Undeva, înspre Prospect, o altă maşină de poliţie trece încet, împrăştiind zloată şi bulgări de sare de pe drum. Mă forţez să merg şi mai repede.
Construcţia de la Woolworth a fost finalizată abia recent, iar clădirea care a răsărit dintre schele reprezintă o chestie bizară, asemănătoare cu o fortăreaţă din exterior, dar cu un aspect fragil, ca de sticlă din interior. Holul de la intrare şerpuieşte ca un râu între biblioteca de muzică şi clasele de la parter, apoi se înalţă trei etaje către tavanul de deasupra. În jurul clădirii vântul urlă gelos. Paul descuie cu legitimaţia lui şi ţine uşa ca să trec şi eu.
— Pe unde o luăm? întreabă el.
Îl conduc spre cea mai apropiată scară. Împreună cu Gil am fost aici de două ori de la inaugurarea clădirii, de ambele dăţi după ce am băut zdravăn în seri de sâmbătă liniştite. Cea de-a doua soţie a tatălui său a insistat ca Gil să înveţe să interpreteze ceva de Duke Ellington, la fel cum tata insista ca eu să învăţ să cânt ceva de Arcangelo Corelli. Am acumulat amândoi opt ani de lecţii şi nu avem aproape nimic de arătat. Trântind sticlele de podea, Gila început să lălăie A Train, eu am mormăit ceva din La Follia şi amândoi am pretins că păstrăm o măsură pe care niciunul nu a învăţat-o vreodată.
Eu şi Paul tropăim pe holul subsolului şi descoperim că un singur pian este folosit. Cineva dintr-o sală mai depărtată de repetiţii interpretează Rapsodia albastră. Ne strecurăm într-un mic studio izolat fonic şi Paul se furişează în spatele pianului, luând loc pe scăunel. Se uită la clapele pianului, care pentru el sunt la fel de misterioase ca nişte taste de computer, dar nu le atinge. Lumina de deasupra capului tremură o secundă, apoi se stinge. Oricum nu are importanţă.
— Nu-mi vine să cred, rosteşte el într-un târziu, inspirând adânc.
— De ce să fi făcut asta? întreb eu.
Paul îşi plimbă degetul arătător peste o clapă, zgâriind plasticul. Observând că nu pare să fi auzit întrebarea, o repet.
— Ce-ai vrea să spun, Tom?
