Ştiam cât de groaznic trebuia să arăt. Lupul pe care mi-l arătase Charlie în oglindă era cel pe care îl vedea Katie acum.
— De ce ai venit? am întrebat, privind spre uşă.
— Nu vine nimeni, mi-a spus aşezându-se în faţa mea. Sunt aici ca să-ţi poţi cere scuze.
Pentru o secundă am crezut că Gil o pusese să facă asta, inventând ceva despre cât de rău mă simţeam şi cum nu ştiam ce să spun. Însă o nouă privire mi-a dat de înţeles altceva. Katie ştia că n-aveam nicio intenţie să-mi cer scuze.
— Ei bine?
— Crezi că e vina mea? am întrebat.
— Toată lumea crede asta.
— Care toată lumea?
— Hai, Tom. Cere-ţi scuze!
Disputa asta nu făcea decât să mă înfurie mai tare pe mine însumi.
— Bine. Te iubesc. Mi-aş fi dorit ca relaţia noastră să meargă, îmi pare rău că n-a mers.
— Dacă ai fi vrut ca relaţia să meargă, de ce n-ai făcut nimic în sensul ăsta?
— Uită-te la mine, i-am răspuns. Barba de patru zile, părul nepieptănat. Asta este ceea ce am făcut.
— Ai făcut-o pentru carte.
— E acelaşi lucru.
— Eu sunt la fel de importantă cum este cartea?
— Da.
S-a uitat urât la mine, ca şi cum mi-aş fi săpat singur groapa. Ştia însă ce aveam de gând să spun; doar că nu acceptase asta niciodată.
— Tata şi-a petrecut întreaga viaţă studiind Hypnerotomachia, am început eu. Iar pe mine nu m-a emoţionat niciodată ceva atât de mult ca lucrul la cartea asta. Îmi pierd somnul din pricina ei, nu mănânc din pricina ei, visez la ea. M-am trezit privind în jur, căutând cuvintele potrivite. Nu ştiu cum să mă exprim altfel. E ca şi cum aş merge pe câmpul tău de bătălie să văd copacul. Fiind lângă ea am senzaţia că totul e în regulă, că nu mai sunt un rătăcit. Îmi feream privirea. Aşadar, eşti la fel de importantă cum este această carte pentru mine? Da. Bineînţeles că eşti. Eşti singurul lucru care e la fel de important în viaţa mea.
„Am comis o greşeală. Am crezut că vă pot avea pe amândouă. Am greşit”, aş fi vrut să-i mărturisesc.
— De ce sunt aici, Tom?
— Ca să răsuceşti cuţitul în rană.
— De ce?
— Ca să mă faci să-mi cer scu...
— Tom. Mă oprise cu o singură privire. De ce sunt eu aici?
„Pentru că simţi la fel ca mine.”
„Da.”
„Pentru că era prea important ca să laşi totul în seama mea.”
„Da.”
— Ce vrei? am întrebat-o.
— Vreau să nu mai lucrezi la carte.
— Asta-i tot?
— Asta-i tot? Asta-i tot?
I se citea brusc emoţia în voce.
— Ar trebui să te compătimesc pentru că ai renunţat la noi ca să te comporţi ca un nemernic şi să trăieşti închis în cartea aia? Ticălosule, am stat patru zile cu jaluzelele trase şi uşa încuiată. Karen i-a sunat pe părinţii mei. Mama a venit cu primul zbor din New Hampshire.
— Îmi pare ră...
— Taci! Încă n-am terminat. M-am dus pe câmpul de bătălie să-mi văd copacul şi n-am putut. N-am putut fiindcă acum e copacul nostru. Nu mai pot asculta muzică pentru că fiecare cântec îmi aminteşte de ceea ce fredonam noi în maşină, sau în camera mea, sau aici. Îmi trebuie o oră ca să mă pregătesc pentru cursuri pentru că mă simt ameţită jumătate din timp. Nu-mi găsesc ciorapii, nu-mi găsesc sutienul negru preferat, iar Donald mă întreabă mereu: „Iubito, ce s-a întâmplat? Iubito, ce s-a întâmplat?”, iar eu îi răspund: „Nu s-a întâmplat nimic, Donald”.
Şi-a şters ochii cu manşetele.
— Asta nu e ce..., am început eu iarăşi.
Însă tot nu-mi venise încă rândul.
— Cel puţin cu Peter am putut înţelege. Nu ne potriveam. Iubea jocul de lacrosse mai mult decât mă iubea pe mine; ştiam asta. Voia să mă aducă în pat, iar după aceea şi-a pierdut interesul. Katie şi-a trecut o mână prin păr, încercând să-şi îndepărteze şuviţele care se udaseră de lacrimi. Dar cu tine? M-am bătut pentru tine. Am aşteptat o lună ca să te las să mă săruţi pentru prima dată. Am plâns după noaptea în care am dormit împreună pentru că am crezut că te voi pierde. S-a oprit, străfulgerată de idee. Iar acum te pierd în faţa unei cărţi. A unei cărţi. Cel puţin spune-mi că nu e vorba de ceea ce cred eu, Tom. Spune-mi că în tot acest timp te-ai văzut cu cineva din anul tău. Spune-mi că totul s-a întâmplat pentru că ea nu face toate chestiile stupide pe care le fac eu, nu dansează goală în faţa ta ca o idioată deoarece crede că îţi place să o vezi cântând, nu te scoală la ora şase dimineaţa ca să ieşiţi la jogging pentru că vrea să se asigure, în fiecare dimineaţă, că eşti încă acolo. Spune-mi ceva!
Şi-a ridicat privirea spre mine, frântă într-un mod de care ştiam că se simţea stânjenită, iar eu nu mă puteam gândi decât la un singur lucru. A existat o noapte, nu la multă vreme după accident, când am acuzat-o pe mama că nu i-a păsat de tata. „Dacă l-ai fi iubit, i-am spus eu, l-ai fi sprijinit în munca lui.” Nu pot descrie expresia care i-a apărut pe chip în acea secundă şi care îmi spunea că nu există nimic mai ruşinos în lume decât ceea ce tocmai rostisem.
— Te iubesc, i-am spus lui Katie, păşind spre ea, ca să-şi poată ascunde capul în cămaşa mea şi să devină astfel invizibilă pentru câteva clipe. Îmi pare atât de rău.
Şi cred că acela a fost momentul când lucrurile au început să se schimbe. Maladia mea în fază terminală, povestea de dragoste cu cartea despre care credeam că-mi intrase în sânge, a început treptat să-şi piardă puterea de seducţie asupra mea. Triunghiul se prăbuşea. În locul lui se ivea o pereche de puncte, o stea binară, între polii căreia distanţa era cât se poate de mică.
A urmat o înşiruire de tăceri, compusă din toate lucrurile pe care ea simţea nevoia să le spună, dar ştia că n-ar trebui să o facă şi din toate lucrurile pe care eu voiam să le spun, dar nu ştiam cum.
— O să-i spun lui Paul, am îngăimat eu într-un târziu, cu cea mai sinceră voce de care eram în stare, că o să încetez lucrul la carte.
Mântuire. Faptul că nu mă mai împotriveam argumentelor ei, faptul că îmi dădusem în sfârşit seama de ce era mai bine pentru fericirea mea a fost suficient încât Katie să facă un gest pe care eu cred că îl păstra pentru mult mai târziu, când avea să se asigure că revenisem cu picioarele pe pământ. M-a sărutat. Iar acel moment de contact a creat un nou început, la fel ca fulgerul care i-a mai dat o şansă monstrului din poveşti.
În acea noapte nu l-am văzut pe Paul. Am petrecut noaptea cu Katie şi am sfârşit prin a-i comunica şi lui Paul decizia mea a doua zi, la internat. Nici el nu a părut surprins. Suferisem atât de mult din pricina lui Colonna, încât simţea că e posibil să renunţ la primul semn de uşurare. Oricum fusese convins de Gil şi de Charlie că era cel mai bun lucru şi nu-mi purta pică pentru asta. Poate că a ghicit că voi reveni. Poate că ajunsese destul de departe ca să creadă ca va da de capăt singur şaradelor. Oricare ar fi fost motivul, când i-am arătat raţionamentul meu – lecţia despre Jenny Harlow şi gravura lui Carracci – a părut să fie de acord. Îmi dădeam seama după expresia lui că ştia mai multe despre Carracci decât mine, dar nu m-a corectat nici măcar o dată. Având mai multe motive ca oricine să creadă că unele interpretări sunt mai bune decât altele şi că acelea corecte contau cel mai mult, Paul s-a dovedit generos în privinţa schimbării mele de atitudine, la fel cum fusese întotdeauna. Cred că pentru el era vorba de mai mult decât de o cale de a-şi arăta respectul; era modul lui de a-şi arăta prietenia.
— E mai bine să iubeşti ceva care te poate răsplăti prin iubire, mi-a spus el.
Era singurul lucru pe care trebuia să-l spună.
