— Poate că măsurătorile nu sunt doar în stadii, sau făcute în astfel de unităţi, reia el. Poate că sunt şi luate dintr-un stadion. E posibil ca un stadion să fie punctul de plecare. De Stadio poate avea o dublă semnificaţie – urmezi direcţiile de la un stadion, în stadii ca unităţi de măsură.
Pe perete se vede clar acum harta Romei. Oraşul este împânzit de arene sportive antice. Colonna ar fi trebuit să-l cunoască mai bine decât pe oricare alt oraş din lume.
— Asta rezolvă problema scalei la care se gândea şeful de port, continuă Paul. Distanţa între două ţări nu se poate măsura în câteva stadia, însă în cadrul unui oraş poţi aplica foarte uşor această unitate de măsură. Plinius susţine că circumferinţa zidurilor cetăţii romane era de circa 21 de kilometri în anul 75 î.Hr. Ca atare, întregul oraş avea undeva între douăzeci şi cinci şi treizeci de stadii.
— Crezi că asta ne va conduce la criptă? îl întreb eu.
— Francesco vorbeşte de o construcţie acolo unde nimeni nu o poate vedea. Nu vrea ca nimeni să ştie ce este înăuntrul ei. Asta poate fi singura cale de a găsi locaţia.
În minte îmi vin luni şi luni de speculaţii. Am petrecut multe nopţi întrebându-ne de ce Colonna şi-ar fi construit cripta undeva în pădurile din jurul Romei, ascuns de familie şi prieteni, dar Paul şi cu mine nu am căzut niciodată de acord în privinţa unei concluzii.
— Dacă acea criptă înseamnă mai mult decât ceea ce am crezut noi? zice el acum. Dacă locaţia este secretul?
— Atunci ce se găseşte înăuntrul ei? întreb eu, relansând vechea dispută.
Brusc, Paul pare din nou frustrat.
— Nu ştiu, Tom. Încă nu mi-am dat seama.
— Mă gândesc doar, nu crezi că Colonna ne-ar fi...
— Spus ce e în criptă? Bineînţeles că da. Dar toată partea a doua a cărţii depinde de ultimul cifru, iar eu nu-l pot afla. Nu de unul singur. Aşa că acest jurnal o va face. Bine?
Bat în retragere.
— Aşadar tot ce trebuie să facem, spune Paul mai departe, este să ne uităm la câteva dintre aceste hărţi. Începem cu zonele majore cu arene sportive – Colloseum, Circus Maximus şi aşa mai departe – şi ne deplasăm patru stadia spre sud, zece spre est, două spre nord şi şase spre vest. Dacă vreuna dintre aceste locaţii se găseşte în ceea ce pe vremea lui Colonna putea fi o pădure, o marcăm.
— Hai să vedem, spun eu.
Paul apasă butonul telecomenzii trecând printr-o serie de hărţi întocmite în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Seamănă cu nişte caricaturi arhitectonice, cu clădirile desenate disproporţionat împreună cu împrejurimile lor şi atât de înghesuite una în alta, că spaţiile dintre ele devin imposibil de evaluat.
— Cum naiba măsurăm distanţele pe hărţile astea? mă mir eu.
Paul îmi răspunde apăsând pe acelaşi buton încă de câteva ori. După încă trei sau patru hărţi din perioada Renaşterii apare o hartă modernă. Oraşul seamănă mai bine cu cel pe care mi-l amintesc din ghidurile de călătorie pe care mi le dăduse tatăl meu înainte de excursia noastră la Vatican. Zidurile din vremea lui Aurelian dinspre nord, est şi sud, precum şi fluviul Tibru în vest creează profilul unui cap de bătrână cu faţa spre restul Italiei. Biserica San Lorenzo, unde Colonna a dat dispoziţie să fie ucişi cei doi oameni, atârnă ca o muscă dincolo de şaua nasului bătrânei.
— Asta are o scală bună pe ea, spune Paul, arătând spre unităţile de măsură din colţul din stânga sus.
Opt stadia sunt marcate de-a lungul unei singure linii, formând VECHEA MILĂ ROMANĂ.
Paul se apropie de imaginea de pe perete şi îşi pune mâinile lângă scala distanţelor. De la baza palmei lui până la vârful degetului mijlociu sunt acoperite opt stadia pline.
— Hai să începem cu Colloseumul.
Îngenunchează pe podea şi îşi aşază palma în apropiere de un oval întunecat din mijlocul hărţii, în apropiere de obrazul bătrânei.
— Patru spre sud, spune el, deplasându-şi palma cu un lat în jos. Apoi zece spre est. Îşi duce palma cu o lăţime completă spre dreapta, apoi adaugă jumătate din arătător. Apoi două nord şi şase spre vest.
Când termină, îmi arată pe hartă un punct botezat M. CELIUS.
— Crezi că acolo e?
— Nu se poate, răspunde el, dezumflat. Arătând spre un cerc negru de pe hartă, imediat la sud-vest de locul în care terminase măsurătoarea, adaugă: Chiar aici este o biserică. San Stefano Rotondo. Îşi mută degetul spre nord-est. Aici este alta, Santi Quattro Coronati. Iar aici – îşi duce degetul spre sud-est – este San Giovanni în Laterano, unde au locuit papii până în secolul al XIV-lea. Dacă Francesco şi-ar fi construit cripta aici, ar fi făcut-o la o distanţă mai mică de 400 de metri de trei biserici diferite. Este imposibil.Circul lui Flaminius, reia Paul. Harta asta este veche. Cred că Gatti l-a plasat mai aproape de acest loc.
Îşi duce degetul mai aproape de fluviu, apoi repetă măsurătorile.
— E de bine sau de rău? întreb eu, holbându-mă la noua locaţie, undeva deasupra colinei Palatine.
Paul se încruntă.
— E de rău. Chestia asta este aproape în mijlocul lui San Teodoro.
— O altă biserică?
Paul dă din cap.
— Eşti convins că Francesco n-ar fi construit aşa ceva în apropiere de o biserică?
Paul se uită la mine ca şi cum aş fi uitat de prima regulă.
— Fiecare mesaj vorbeşte despre groaza lui de a nu fi prins de zeloţi. De „oamenii lui Dumnezeu”. Tu cum interpretezi chestia asta?
Pierzându-şi răbdarea, Paul încearcă alte două posibilităţi – Circul lui Adrian şi vechiul Circ al lui Nero, peste care a fost construit Vaticanul – dar în ambele cazuri dreptunghiul de douăzeci şi două de stadia îl aduce aproape în mijlocul fluviului Tibru.
— Există câte un stadion în fiecare colţ al acestei hărţi, rostesc eu. De ce nu ne gândim unde ar putea fi cripta, apoi să măsurăm de-a-ndoaselea ca să vedem dacă dăm peste vreun stadion?
Paul se gândeşte la această idee.
