— O bătălie crâncenă între virtuţi şi vicii, a repetat ea, care arată ce determină victoria unei părţi sau a alteia.
Atunci mi-a trecut prin minte să s-ar fi putut să aibă dreptate.
*
Pe vremea când ieşeam împreună, Lana McKnight obişnuia să aibă o regulă. Să nu amesteci niciodată cărţile cu patul. Într-un spectru al excitaţiei, sexul şi ideile se aflau la capete opuse şi nu te puteai bucura de amândouă în acelaşi timp. Mă uluia modul în care o fată atât de deşteaptă putea deveni atât de brusc proastă în întuneric, dându-se mare în neglijeul ei cu model imprimat care imita leopardul, ca o femeie primitivă lovită cu leuca, lătrând diverse epitete care ar fi îngrozit chiar şi haita de lupi care o crescuse. N-am îndrăznit niciodată să-i spun Lanei că ar fi însemnat mult mai mult pentru mine dacă ar fi gemut mai puţin, dar din prima noapte împreună am simţit ce lucru minunat ar fi dacă mintea şi trupul meu ar fi putut să se excite în acelaşi timp. Probabil că ar fi trebuit să întrevăd o asemenea posibilitate la Katie încă de la început, după toate acele dimineţi în care ne exersam toţi muşchii laolaltă. Însă totul s-a luminat abia în noaptea în care s-a petrecut evenimentul: în vreme ce aprofundam implicaţiile descoperirii ei, ultimele reziduuri ale vechiului ei amic dispăruseră discret, se evaporaseră, oferindu-ne un nou început.
Îmi amintesc foarte limpede din acea noapte faptul că Paul a avut bunăvoinţa să doarmă la Ivy şi că am ţinut luminile aprinse tot timpul cât a stat Katie la mine. Le-am ţinut aprinse cât am citit din Sir Thomas Morus, încercând să înţelegem la ce joc anume se referă el, în care victoriile măreţe erau posibile atunci când virtuţile se găseau în armonie. Le-am ţinut aprinse când am descoperit că unul dintre jocurile menţionate de Morus, intitulat Jocul Filosofilor, sau Rithmomachia, l-ar fi încântat pe Colonna, fiind în acelaşi timp cel mai provocator joc practicat de oamenii din perioada Evului Mediu şi a Renaşterii. Le-am ţinut aprinse când ea m-a sărutat la un moment dat pentru că i-am zis că am impresia că ea are dreptate, deoarece Rithmomachia putea fi câştigat numai creând armonie printre numere, iar cea care se apropia cel mai mult de perfecţiune genera un rezultat extrem de rar intitulat „victorie măreaţă”. Şi le-am ţinut aprinse când ea m-a sărutat din nou pentru că am recunoscut că celelalte idei ale mele fuseseră probabil greşite şi că ar fi trebuit să o ascult încă de la început. Mi-am dat atunci în sfârşit seama de neînţelegerea care persistase din dimineaţa în care începuserăm să alergăm împreună: în vreme ce eu mă luptam ca să ţin pasul cu ea, Katie făcea eforturi să rămână cu un pas înainte. Încercase să dovedească faptul că nu era intimidată de studenţii mai mari, că merita să fie luată în serios – şi până în seara aceea nu-i trecuse niciodată prin minte că reuşise.
Salteaua mea gemea de cărţi când am ajuns să stăm întinşi unul lângă celălalt, când nici nu ne mai prefăceam că mai citim ceva. Probabil că în cameră era prea cald pentru puloverul purtat de ea. Şi probabil că în încăpere ar fi fost la fel de cald pentru puloverul purtat de ea chiar dacă ar fi fost pornit aerul condiţionat şi ninsoarea ar fi căzut la fel ca în weekendul în care a fost Paştele. Sub pulover Katie purta un tricou şi sub el avea un sutien negru, dar urmărind-o pe Katie cum îşi scoate puloverul şi văzându-i părul răvăşit, cu şuviţele plutind într-o aură de electricitate statică, mi-a dat sentimentul la care Tantalus n-a ajuns niciodată, acela că un viitor extraordinar avea să urmeze unui prezent încărcat şi plin de speranţă, închizând astfel circuitul timpului.
Când mi-a venit rândul să îmi scot hainele şi să-i arăt lui Katie piciorul meu şubred, cu cicatrice cu tot, n-am ezitat nicio clipă. Văzându-le, nici ea n-a ezitat. Dacă am fi petrecut acele ore în întuneric, n-aş fi reuşit să duc nimic până la capăt. Dar în acea noapte nu am stat nicio secundă în întuneric. Ne-am rostogolit, îmbrăţişaţi, peste Sfântul Thomas Morus şi peste paginile Utopiei sale, găsind noi poziţii pentru relaţia noastră, în vreme ce luminile ardeau.
*
În săptămână care a urmat s-a ivit primul semn că percepusem greşit forţele care îmi guvernau viaţa. Împreună cu Paul, am petrecut mult timp în lunea şi marţea care au urmat acelui week-end discutând despre semnificaţia celei mai noi şarade: „Câte braţe de la picioarele tale la orizont?”
— Cred că are de-a face cu geometria, a spus Paul.
— Euclid?
El a clătinat însă din cap.
— Măsurători terestre. Eratostene a aproximat circumferinţa Pământului prin ghicirea diferitelor unghiuri ale umbrelor aruncate de soare în Siena şi Alexandria la prânz în ziua solstiţiului de vară. Apoi a folosit unghiurile...
Mi-am dat seama doar pe la jumătatea explicaţiei lui că Paul folosea sensul etimologic al cuvântului geometrie – adică literal „măsurătoare a pământului”.
— Astfel încât, cunoscând distanţa între două oraşe, el putea face triangulaţie până la curbura pământului.
— Ce-are asta de-a face cu şarada? am întrebat eu.
— Francesco cere distanţa dintre tine şi orizont. Calculează ce distanţă este din orice punct dat al lumii până la linia de curbură a pământului şi obţii un răspuns. Sau uită-te în manualul de fizică. Probabil că e o constantă.
Rostise totul ca şi cum răspunsul era o concluzie foarte cunoscută, dar eu bănuiam că era vorba de altceva.
— De ce ar cere Colonna distanţa în braţe? am întrebat eu.
Paul s-a aplecat peste exemplarul meu şi a tăiat „braţe” de acolo, înlocuind cuvântul cu ceva în italiană.
— Probabil că ar trebui să fie braccia, a spus el. Este acelaşi cuvânt, dar braccia însemna o unitate florentină de măsură. Un braccio are aproximativ lungimea unui braţ.
Pentru prima dată am ajuns să dorm mai puţin decât Paul, întorsătura pozitivă a vieţii mele obligându-mă să îmi forţez norocul şi să amestec băuturile, pentru că acest cocteil format din Katie şi Francesco Colonna părea să fie reţeta ideală de tratament pentru mine. Am luat ca pe un semn faptul că întoarcerea mea la Hypnerotomachia adusese o nouă structurare a lumii în care trăiam. Am început să cad cu repeziciune în capcana tatei, cea despre care mama încercase cu atâta efort să mă avertizeze.
Miercuri dimineaţa, când i-am povestit lui Katie că îl visasem pe tata, ea a procedat cum nu mai făcuse niciodată în toate zilele noastre de jogging împreună: s-a oprit.
— Tom, nu vreau să discut la nesfârşit pe tema asta, mi-a spus ea.
— Pe ce temă?
— Pe tema tezei lui Paul. Hai să discutăm despre altceva.
— Dar eu îţi povesteam despre tata.
Numai că mă obişnuisem prea mult cu discuţiile cu Paul, unde invocam numele tatei în orice situaţie, aşteptându-mă ca astfel să combat din start orice fel de critică.
— Tatăl tău a lucrat la cartea pe care o studiază Paul, a zis ea. Este acelaşi lucru.
Am judecat greşit sentimentul din spatele cuvintelor ei ca fiind frică. Frica de a nu fi în stare să rezolve o nouă şaradă aşa cum o rezolvase pe cea anterioară şi că astfel interesul meu pentru ea ar fi putut scădea.
— Bine, am zis eu, gândindu-mă să o scutesc de situaţia neplăcută. Hai să vorbim despre altceva.
Şi aşa a început o perioadă de multe săptămâni plăcute, construită pe premisa unei neînţelegeri la fel de mari precum cea cu care începuse relaţia noastră. În prima lună de întâlniri, până în noaptea pe care şi-a petrecut-o la Dod, Katie a construit o faţadă pentru mine, încercând să creeze ceva ce credea că vreau eu. Iar a doua lună i-am întors favorul, evitând orice menţiune despre Hypnerotomachia în faţa ei, nu din cauză că semnificaţia cărţii se diminuase în viaţa mea, ci pentru că am crezut că şaradele lui Colonna o stingheresc.
Dacă ar fi ştiut adevărul, Katie ar fi avut tot dreptul să se îngrijoreze. Hypnerotomachia începea treptat să devină singurul obiect al gândurilor şi al intereselor mele. Echilibrul pe care crezusem că l-am atins între teza lui Paul şi a mea – valsul dintre Mary Shelley şi Francesco Colonna, pe care mi-l imaginam tot mai intens cu cât îmi petreceam mai multă vreme alături de Katie – s-a transformat într-un război deschis, câştigat treptat de Colonna.
Cu toate astea, înainte ca eu şi Katie să ne dăm seama, experienţa noastră comună lăsase urme. Străbăteam aceleaşi cărări în fiecare dimineaţă. Ne opream la aceleaşi cafenele înainte de cursuri. O strecuram pe Katie în clubul meu în acelaşi fel când îmi expira permisul. Joia noaptea dansam alături de Charlie la Cloister Inn. Sâmbăta noaptea jucam biliard cu Gil la Ivy. Iar vinerea noaptea, când cluburile de pe Prospect se închideau, ne urmăream prietenii jucând în comedii de Shakespeare sau mergeam la concerte simfonice sau la câte un spectacol muzical pe undeva prin campus. Aventura primelor noastre zile împreună a devenit treptat altceva: un sentiment pe care nu-l mai încercasem niciodată cu Lana sau cu vreuna dintre predecesoarele ei şi pe care îl pot compara doar cu senzaţia de întoarcere acasă sau de atingere a unui echilibru care n-are nevoie de niciun fel de ajustare, ca şi cum dimensiunile vieţii mele ar fi aşteptat-o în tot acest timp doar pe Katie.
În prima noapte în care Katie a observat că nu pot să dorm, mi-a recitat dintr-unul dintre autorii ei preferaţi, aşa că l-am urmat pe George cel Curios7 până la capătul pământului, până când pleoapele mi s-au îngreunat de somn. După aceea, au fost multe nopţi în care mă răsuceam pe toate părţile în pat, iar Katie a găsit o soluţie pentru fiecare dintre ele: episoade nocturne din MASH, lecturi lungi din Camus, programe radio pe care ea le asculta acasă, prinse acum destul de slab de la un post de pe coasta de est. Uneori lăsam ferestrele deschise ca să auzim ploaia la sfârşit de februarie sau vreo conversaţie între boboci beţi. Pentru serile plictisitoare am inventat chiar un joc de rime, ceva ce Francesco Colonna n-ar fi găsit că e la fel de edificator precum Rithmomachia, dar care nouă ne plăcea.
— A fost odată un om pe nume Camus, începeam eu, oferind sugestia de rimă.
Când zâmbea noaptea, Katie semăna cu o pisică de rasă în întuneric.
— Care a plecat din Alger ca un urs, venea răspunsul.
— Avea mult potenţial.
— Dar care nu era existenţial.
— Şi care-l făcea pe Jean-Paul Sartre ursuz.
Însă în ciuda tuturor metodelor pe care le găsea Katie ca să mă adoarmă, Hypnerotomachia continua să mă menţină treaz mai mult decât ar fi trebuit. Îmi dădusem seama care era cea mai neînsemnată armonie a unei victorii măreţe: în Rithmomachia, unde scopul este să stabileşti tipare numerice conţinând armonii aritmetice, geometrice sau muzicale, doar trei secvenţe produc toate cele trei armonii laolaltă – cerinţa fundamentală a unei victorii măreţe. Cea mai mică dintre acestea, cea dorită de Colonna, era secvenţa 3-4-6-9.
Paul a luat imediat numerele şi a întocmit un cifru din ele. A citit cea de-a treia scrisoare, apoi a patra, urmate de a şasea şi a noua din capitolele adecvate. În mai puţin de o oră aveam un mesaj nou de la Colonna:
Îmi încep povestea cu o mărturisire. Ca să se păstreze acest secret, mulţi oameni au murit. Unii au pierit în timpul construirii criptei mele, care, fiind concepută de Bramante şi executată de fratele meu roman Terragni, este o realizare fără egal pentru scopul ei, cu adevărat de nepătruns, dar mai presus de toate fiind protejată împotriva apei. A făcut multe victime, chiar din rândul celor mai experimentaţi oameni. Trei au murit în timpul mutării pietrelor mari, doi în timpul tăierii copacilor şi cinci în cursul procesului de construcţie. Despre alţi morţi nu voi pomeni, căci ei au pierit acoperiţi de ruşine şi vor fi uitaţi.
Acum voi dezvălui natura inamicului cu care mă confrunt şi a cărui putere mereu mai mare se află la baza acţiunilor mele. Cititorule, te vei întreba de ce am datat această carte în 1467, cu vreo treizeci de ani înainte de a scrie aceste cuvinte. Am făcut-o din următorul motiv: în acel an a început războiul care continuă şi acum şi pe care suntem pe cale să îl pierdem. Cu trei ani înainte de acel moment, Sfinţia sa, Paul al II-lea, i-a concediat pe copiştii de la Curte, declarându-şi astfel intenţiile de atacare a frăţiei mele. Cu toate astea, membrii din generaţia unchiului meu erau oameni puternici, cu multă influenţă, iar cei expulzaţi s-au îngrămădit în Accademia Romana, pe care bunul Pomponio Leto o susţinea. Paul a observat că nu ne-am împuţinat, aşa că furia i-a devenit şi mai mare. În acel an, 1467, a zdrobit Academia cu forţa. Pentru ca toţi să-i cunoască tăria hotărârii, l-a aruncat în temniţă pe Pomponio Leto şi l-a acuzat de sodomie. Alţii din grupul nostru au fost torturaţi. Cel puţin unul dintre ei va muri.
Acum suntem confruntaţi cu un vechi inamic, renăscut pe neaşteptate. Acest nou spirit se întăreşte devenind tot mai puternic, aşa că nu-mi rămâne de ales decât să realizez, cu sprijinul unor prieteni mai înţelepţi ca mine, acest proiect al cărui secret îl dezvălui aici. Nici măcar preotul, aşa filosof cum e, nu poate concepe măreţia lui.
Continuă, cititorule, şi îţi voi dezvălui mai multe.
— Copiştii de la Curte erau umaniştii, a explicat Paul. Papa credea că umanismul alimenta corupţia morală. El voia ca operele poeţilor antici să le rămână ascunse copiilor. Papa Paul a dat un exemplu cu Leto. Din cine ştie ce motiv, Francesco a luat asta drept o declaraţie de război.
În acea noapte cuvintele lui Colonna mi-au rămas în minte, ca în multe alte nopţi care au urmat. Pentru prima dată am ratat joggingul de dimineaţă împreună cu Katie, fiind prea obosit ca să mă mai dau jos din pat. Ceva îmi spunea că Paul se înşela în privinţa noii şarade – „Câte braţe de la picioarele tale la orizont?” – şi că nu Eratostene şi geometria constituiau soluţia. Charlie mi-a confirmat că distanţa până la orizont depindea de înălţimea observatorului. În plus, mi-am dat seama că, şi în situaţia în care am fi putut găsi un singur răspuns pe care să-l calculăm în braccia, acest răspuns ar fi un număr imens, mult prea mare ca să fie folosit drept cifru.
— Când şi-a făcut Eratostene calculele? am întrebat eu.
