Charlie se apleacă în faţă, ridică sticla de pe masă şi o aruncă la gunoi.
— Ai băut destul.
Pentru câteva secunde mă tem că vinul îl va face pe Gil să spună ceva ce vom regreta cu toţii. Dar, după ce se uită urât la Charlie, Gil se ridică de pe canapea.
— Hristoase, rosteşte el. Mă duc să mă culc.
Îl urmăresc cum se duce în dormitor fără să mai scoată vreo vorbă. O secundă mai târziu, raza de lumină care se zărea pe sub uşă se stinge.
Trec aşa mai multe minute, care par ore. Încerc din nou la institut, dar fără noroc, aşa că Charlie şi cu mine ne aşezăm în living, fără ca vreunul din noi să vorbească. Mintea mea este prea răscolită ca să mai emită vreun gând logic. Mă holbez pe fereastră şi vocea lui Stein îmi revine în creier: „Tot primesc nişte telefoane ciudate. Ridic... clic. Ridic... clic”.
Într-un târziu Charlie se ridică. Găsind un prosop în dulap, începe să-şi adune echipamentul de baie. Fără a scoate vreo vorbă, iese pe uşă îmbrăcat doar cu boxerii. Baia băieţilor e la capătul coridorului şi între ea şi apartamentul nostru locuiesc vreo şase fete din anii superiori, dar Charlie iese pe uşă oricum, cu prosopul înfăşurat în jurul gâtului ca un boxer şi cu gentuţa în mână.
Aşezându-mă la loc pe canapea, întind mâna după ediţia de azi din Daily Princetonian. Ca să-mi abat singur gândurile, răsfoiesc paginile, căutând o poză făcută de Katie undeva în colţurile ziarului, unde contribuţiile celor din anii inferiori sunt sortite morţii incognito. Mă interesează mereu pozele ei, noile subiecte pe care le alege, dar şi subiectele pe care ea le consideră prea lipsite de importanţă ca să le menţioneze. După ce te întâlneşti cu cineva o vreme suficient de îndelungată, începi să-ţi închipui că persoana în cauză vede totul la fel ca tine. Fotografiile lui Katie mă corectează brutal în acest sens, căci reprezintă o viziune a lumii prin ochii ei.
Nu peste mult timp se aude un zgomot la uşă; probabil Charlie întorcându-se de la duş. Îmi dau seama că e altcineva când aud o cheie răsucindu-se în broască. Uşa se deschide şi Paul intră în cameră. Chipul lui e palid rău de tot şi buzele i s-au învineţit din pricina frigului.
— Eşti bine? îl întreb eu imediat.
Charlie se întoarce la ţanc.
— Unde ai fost? cere el să afle.
Ne trebuie un sfert de oră ca să obţinem detaliile de la Paul, dată fiind starea lui.
După ce a plecat de la discurs, s-a dus la institut şi l-a căutat pe Bill Stein în laboratorul de computere. O oră mai târziu, văzând că Stein nu apare, Paul a decis să se întoarcă la internat. A pornit la drum cu maşina lui, dar a trebuit să o abandoneze în dreptul unui semafor la un kilometru şi jumătate distanţă de campus, după care a trebuit să se întoarcă pe jos prin ninsoare.
Restul nopţii se află pentru el într-o ceaţă totală. A ajuns în partea de nord a campusului, unde a descoperit maşinile poliţiei lângă biroul lui Bill din Dickinson. După ce a pus întrebări în stânga şi în dreapta, a fost dus la spital, unde cineva i-a cerut să identifice cadavrul. Nu mult după aceea, la spital a apărut Taft, care a oferit o a doua identificare, dar, înainte ca el şi Paul să poată schimba o vorbă, poliţiştii i-au separat pentru a-i interoga. Ofiţerii au vrut să afle despre relaţia lui cu Stein şi Taft, de ultima oară când l-a văzut pe Bill, de locul în care se afla el la momentul crimei. Paul a cooperat cu poliţiştii, însă vedea totul ca prin vis. În cele din urmă, când aceştia i-au dat drumul, i-au cerut să nu plece din campus şi l-au anunţat că vor lua din nou legătura cu el. Într-un târziu, Paul a plecat spre Dod, dar a rămas o vreme pe treptele căminului, vrând doar să fie puţin singur.
În fine, ajungem să discutăm despre conversaţia pe care am avut-o cu Stein în Camera Cărţilor Rare, pe care Paul afirmă că poliţia a răscolit-o deja căutând indicii. În timp ce vorbeşte despre Bill, despre agitaţia extremă a lui Stein din bibliotecă şi despre prietenul pe care l-a pierdut, Paul nu prea dă semne de emoţie. Încă nu şi-a revenit din şoc.
— Tom, rosteşte el într-un târziu, când ajungem amândoi în cameră. Poţi să-mi faci o favoare?
— Bineînţeles, zic eu. Spune-mi despre ce e vorba.
— Trebuie să mă însoţeşti undeva.
Ezit.
— Unde?
— La muzeul de artă.
Se schimbă cu un rând de haine uscate.
— Acum? De ce?
Paul îşi freacă fruntea, ca şi cum l-ar durea ceva.
— Îţi explic pe drum.
Când ne întoarcem în living, Charlie se uită la noi ca şi cum ne-am fi pierdut minţile.
— La ora asta? întreabă el. Muzeul este închis.
— Ştiu eu ce fac, spune Paul, pornind deja spre hol.
Charlie îmi aruncă o privire cam ciudată, dar nu spune nimic atunci când eu îl urmez pe Paul şi dispar pe uşă.
*
Muzeul de artă se odihneşte ca un vechi palat mediteranean de cealaltă parte a curţii internatului nostru. Privită din faţă, pe unde am intrat cu câteva ore mai devreme, clădirea pare doar o construcţie modernistă cu o sculptură de Picasso pe pajiştea din faţă, care arată ca un bazin pentru păsări. Cu toate astea, dacă te apropii dinspre lateral, elementele arhitectonice noi lasă loc celor vechi: ferestre cochete în arcade micuţe în stil romanesc şi ţigle roşii pe acoperiş care se ivesc de sub pătura de zăpadă. În alte circumstanţe, priveliştea de aici ar fi încântătoare. În alte circumstanţe ar putea constitui chiar cadrul unei poze făcute de Katie.
— Ce facem? întreb eu.
Paul croieşte o cărare în faţa mea cu bocancii lui vechi de muncitor.
— Am descoperit ce credea Richard că se află în jurnal, îmi răspunde el.
Pare mijlocul unui gând al cărui început Paul îl păstrează numai pentru sine.
— Desenul?
Clatină din cap.
— Îţi arăt după ce intrăm.
Merg exact pe urmele lui, ca să nu mi se prindă zăpada de pantaloni. Ochii îmi sunt parcă lipiţi de bocancii lui. Paul a lucrat în timpul primei noastre vacanţe, ajutând la încărcarea şi descărcarea exponatelor muzeului. Pe atunci bocancii constituiau o necesitate, dar în noaptea asta lasă urme murdare pe albul curat din curte. Paul pare un băieţel încălţat cu nişte pantofi de bărbat.
