Ajungem la o uşă din aripa de vest a muzeului. Lângă uşă se află un mic panou de acces. Paul tastează parola şi aşteaptă să vadă dacă aceasta funcţionează. Obişnuia să facă pe ghidul în muzeu, dar în cele din urmă a trebuit să-şi ia o slujbă la una dintre biblioteci deoarece ghizii nu erau plătiţi.
Spre surprinderea mea, uşile se deschid cu un „bip” şi se aude un uşor declic. Sunt atât de obişnuit cu scârţâitul uşilor din internat, încât aproape că nici nu aud cum se deschid uşile acum. Paul mă conduce într-o mică anticameră, o cameră de supraveghere în care se află un paznic în spatele unui geam de plexiglas, unde brusc am sentimentul că sunt prins ca într-o capcană. Cu toate astea, după semnarea unui formular de vizitare şi după prezentarea legitimaţiilor de student, ni se dă voie să intrăm în biblioteca din spatele uşii alăturate.
— Asta-i tot? întreb eu, aşteptându-mă la un control ceva mai amănunţit la o asemenea oră.
Paul arată spre o cameră video de pe hol, dar nu spune nimic.
Biblioteca ghizilor nu e deloc impresionantă – câteva rafturi cu cărţi de istorie a artei donate de alţi ghizi ca să ajute la pregătirea tururilor pentru vizitatori – dar Paul îşi continuă drumul spre un ascensor ascuns după colţ. Un afiş mare lipit pe uşile de metal spune: DOAR PENTRU FACULTATE, PERSONAL ŞI PAZĂ. STUDENŢII ŞI GHIZII NU AU ACCES NEÎNSOŢIŢI. Cuvintele „studenţii” şi „ghizii” au fost subliniate cu roşu.
Paul se uită în altă parte. Scoate un inel cu chei din buzunar şi introduce una dintre ele într-un locaş din perete. Când răsuceşte cheia spre dreapta, uşile de metal se deschid alunecând în lateral.
— De unde ai cheile?
Mă conduce în lift, apoi apasă un buton.
— Treaba mea, îmi răspunde el.
Biblioteca îi oferă acces spre camerele de arhivă din muzeu. Paul este atât de atent cu munca lui, încât şi-a câştigat încrederea aproape unanimă.
— Unde mergem? mă interesez eu.
— Sus, în camera cu retroproiectorul. Unde Vincent îşi păstrează câteva dintre diapozitive.
Ascensorul ne aduce la etajul întâi al muzeului. Paul mă conduce, ignorând picturile pe care mi le-a arătat de peste zece ori înainte – Rubensul imens cu Jupiterul lui cu sprâncene negre, tabloul neterminat cu tema Moartea lui Socrate, unde bătrânul filosof întinde mâna după cana lui cu cucută. Privirea lui Paul se abate din drum doar atunci când trecem pe lângă picturile pe care le-a adus Curry pentru expoziţie.
Ajungem la uşa bibliotecii, unde Paul scoate iarăşi cheile. Una dintre ele intră încet în broască. Pătrundem în întuneric.
— Pe aici, spune el, arătând spre un şir de rafturi pline de cutii prăfuite.
Fiecare cutie conţine un set de diapozitive. În spatele unei alte uşi închise, într-o încăpere mare pe care am văzut-o o singură dată, se află o mare parte a restului colecţiei de diapozitive a universităţii.
Paul găseşte setul de cutii pe care îl căuta, apoi apucă una din stivă şi o pune pe raftul din faţa lui. Pe o parte, scris de o mână neglijentă, un bilet spune: HĂRŢI: ROMA. Paul scoate capacul şi duce cutia către micul spaţiu deschis din apropierea intrării. De pe un alt raft ia un retroproiector, pe care îl conectează la o priză. În cele din urmă apasă pe un comutator şi o imagine ceţoasă apare pe peretele opus. Paul reglează focalizarea până când imaginea devine clară.
— Bun, zic eu. Şi-acum spune-mi ce căutăm aici.
— Şi dacă Richard avea dreptate? se întreabă el. Dacă Vincent i-a furat jurnalul acum treizeci de ani?
— Probabil că a făcut-o. Ce mai contează acum?
Paul mă lămureşte repede.
— Imaginează-te în postura lui Vincent. Richard insistă spunându-ţi că jurnalul este singura cale de a înţelege Hypnerotomachia. Tu crezi că el aruncă doar o perdea de fum, ca un puşti de colegiu care a absolvit Istoria artei. Apoi apare altcineva. Un alt cercetător.
Paul o spune cu un anume respect. Presupun că se referă la tatăl meu.
— Brusc, ai devenit o ciudăţenie. Amândoi susţin că jurnalul este răspunsul. Numai că tu te-ai retras într-un colţ. I-ai spus luiRichard că jurnalul e inutil şi că şeful de port era un şarlatan. Şi, mai mult ca orice, urăşti să te înşeli. Ce-ţi rămâne de făcut?
Paul încearcă să mă convingă de o posibilitate pe care nu am avut niciodată vreo dificultate să o înţeleg: anume că Vincent Taft este un hoţ.
— Înţeleg, spun eu. Continuă.
— Aşa că reuşeşti cumva să furi jurnalul. Dar nu reuşeşti să înţelegi nimic din el, deoarece ai abordat tot timpul Hypnerotomachia în mod greşit. Fără mesajele cifrate de la Francesco, habar n-ai ce să faci cu jurnalul. Ce-ţi mai rămâne de făcut?
— Nu ştiu.
— Nu-l vei arunca, reia el, ignorându-mă, doar pentru că nu-l înţelegi.
Dau din cap a încuviinţare.
— Aşa că îl păstrezi. Undeva în siguranţă. Poate că în seiful din biroul tău.
— Sau acasă la tine.
— Corect. Apoi, zece ani mai târziu, apare puştiul ăsta, iar el şi prietenul lui încep să facă progrese în studierea Hypnerotomachiei. Mai mari decât de aşteptai. De fapt, mai mari chiar decât ceea ce ai realizat tu când erai tânăr. Puştiul începe să găsească mesajele de la Francesco.
— Şi tu începi să te gândeşti că poate jurnalul este bun la ceva.
— Exact.
— Şi nu-i spui nimic puştiului în privinţa asta, deoarece atunci el ar şti cine l-a furat.
— Dar, accentuează Paul o dată ce ajunge în acest punct, să spunem că într-o zi cineva dă peste el.
— Bill.
Paul aprobă.
— Bill era mereu în biroul lui Vincent, acasă la Vincent, ajutându-l cu toate micile proiecte pe care Vincent i le dădea ca sarcină. Iar el ştia ce înseamnă jurnalul. Dacă l-ar fi găsit, nu l-ar fi pus pur şi simplu la loc.
