— Pinto iese la pensie anul acesta. Iar Chicago are un program mai bun de doctorat. Melotti este încă acolo.
Melotti. Unul dintre puţinii cercetători ai Hypnerotomachiei menţionaţi vreodată de tata.
— În plus, adaugă Paul, dacă Chicago a fost suficient de bun pentru tatăl tău, atunci poate să fie la fel de bun şi pentru mine, nu?
Aceeaşi idee îmi trecuse şi mie prin cap înainte de a întocmi cererea, dar motivaţia de la care plecasem era aceea că, dacă el fusese acceptat, atunci şi eu aş putea fi admis acolo.
— Cred că da.
— Aşadar, ce părere ai?
— Despre Chicago?
Paul şovăie din nou. Nu înţelesesem unde voia să bată.
— Despre noi împreună la Chicago.
Tavanul scârţâie deasupra noastră, trădând mişcări dintr-o altă lume.
— De ce nu mi-ai spus?
— Nu ştiam care va fi reacţia ta, răspunde el.
— Ai face acelaşi program ca el.
— Pe cât îmi stă în puteri.
Nu sunt sigur că aş mai rezista să trăiesc alţi cinci ani în umbra tatălui meu. L-aş vedea de fiecare dată când m-aş uita la Paul chiar mai mult decât îl văd acum.
— Asta e prima ta opţiune?
Se lasă o tăcere lungă înainte de a-mi răspunde.
— Taft şi Melotti sunt singurii doi rămaşi.
Îmi dau seama că se referă la cercetătorii Hypnerotomachiei.
— Aş putea lucra şi cu un nespecialist de aici, continuă el. Cu Batali sau Todesco.
Numai că scrierea unei disertaţii despre Hypnerotomachia pentru un nespecialist ar semăna cu încercarea de a compune muzică pentru surzi.
— Ar trebui să te duci la Chicago, spun eu, încercând să dau impresia că vorbesc din inimă.
Şi poate că aşa şi este.
— Asta înseamnă că tu te duci în Texas?
— Încă nu m-am hotărât.
— Ştii, nu trebuie să fie totul mereu legat de el.
— Nu e vorba despre el.
— În fine, spune Paul, hotărând să nu insiste, cred că avem acelaşi termen limită de decizie.
Cele două plicuri zac acolo unde le-am lăsat, unul lângă altul pe birou. Acum îmi trece prin minte că acela e biroul unde Paul a început să descifreze Hypnerotomachia. Pentru o secundă mi-l imaginez pe tata stând aplecat peste capul lui Paul, ca un înger păzitor, îndrumându-l către adevăr în fiecare noapte, chiar de la început. Iar ciudat este că m-am aflat tot timpul lângă el, la doar câţiva paşi depărtare, dar am dormit mai tot timpul.
— Odihneşte-te, mă sfătuieşte Paul, după care îl aud răsucindu-se în pat cu un oftat lung.
Întâmplări din trecut îmi revin în minte mai vii ca oricând.
— Ce vei face de dimineaţă? mă interesez eu, întrebându-mă dacă vrea să discute despre asta.
— Trebuie să-l întreb pe Richard cu privire la scrisorile alea, răspunde el.
— Vrei să vin cu tine?
— Ar trebui să mă duc singur.
Apoi între noi se aşterne tăcerea.
*
Paul adoarme repede, judecând după respiraţia lui. Mi-aş dori să pot face la fel, dar prea multe gânduri mi se înghesuie în minte. Mă întreb ce ar fi gândit tata aflând că după atâţia ani am dat peste jurnalul şefului de port. Poate că i-ar fi luminat singurătatea în care eu am presupus mereu că trăia din pricina atâtor ore de lucru la ceva care însemna atât de puţin pentru câţiva oameni. Cred că ar fi schimbat lucrurile pentru el, ştiind că fiul lui a reuşit în sfârşit să-i aprecieze munca.
— De ce ai venit aşa târziu? l-am întrebat eu într-o seară, după ce el se ivise la pauza ultimului joc de baschet pe care l-am jucat în viaţa mea.
— Îmi cer scuze, mi-a răspuns el. Mi-a luat mai mult timp decât mă aşteptam.
Mergea în faţa mea înapoi spre maşină, ca să mă conducă acasă. Mi-am fixat privirea pe şuviţa de păr pe care el uita întotdeauna să o pieptene, cea pe care n-o vedea în oglindă. Era mijlocul lui noiembrie, dar el venise la meci într-o jachetă de primăvară, atât de absorbit de munca de la birou, încât îmbrăcase o haină prea subţire.
— Ce anume? am sondat eu terenul. Munca?
„Munca” era un eufemism folosit de mine ca să evit titlul care mă stânjenea atât de tare în preajma prietenilor mei.
— Nu munca, mi-a răspuns el încetişor. Traficul.
Pe drumul de întoarcere, a mers continuu cu patru-cinci kilometri peste viteza limită, aşa cum proceda întotdeauna. Mica răzvrătire din acest gest, modul în care el refuza să se lase înlănţuit de reguli, fără a le încălca vreodată cu adevărat, începuseră să mă irite tot mai mult după ce mi-am luat şi eu permis de conducere.
— Cred că ai jucat bine, mi-a spus el, uitându-se la mine. Am văzut că ai reuşit să înscrii ambele aruncări libere.
— Am fost dat afară pentru cinci faulturi în prima repriză. I-am spus antrenorului Ames că nu mai vreau să joc.
Faptul că nu făcuse pauză îmi demonstrase că se aşteptase la această înţepătură.
— Ai renunţat? De ce?
— Cei deştepţi iau de la cei puternici, am răspuns eu, ştiind că asta ar fi urmat el să spună. Dar cei înalţi iau de la cei scunzi.
