— În sala se repetiţii din subsol. Până scăpăm de urmăritori.
În vreme ce ne apropiem, ciudate note muzicale încep să plutească prin aer. Muzicieni insomniaci vin la Woolworth ca să exerseze în particular. Undeva, înspre Prospect, o altă maşină de poliţie trece încet, împrăştiind zloată şi bulgări de sare de pe drum. Mă forţez să merg şi mai repede.
Construcţia de la Woolworth a fost finalizată abia recent, iar clădirea care a răsărit dintre schele reprezintă o chestie bizară, asemănătoare cu o fortăreaţă din exterior, dar cu un aspect fragil, ca de sticlă din interior. Holul de la intrare şerpuieşte ca un râu între biblioteca de muzică şi clasele de la parter, apoi se înalţă trei etaje către tavanul de deasupra. În jurul clădirii vântul urlă gelos. Paul descuie cu legitimaţia lui şi ţine uşa ca să trec şi eu.
— Pe unde o luăm? întreabă el.
Îl conduc spre cea mai apropiată scară. Împreună cu Gil am fost aici de două ori de la inaugurarea clădirii, de ambele dăţi după ce am băut zdravăn în seri de sâmbătă liniştite. Cea de-a doua soţie a tatălui său a insistat ca Gil să înveţe să interpreteze ceva de Duke Ellington, la fel cum tata insista ca eu să învăţ să cânt ceva de Arcangelo Corelli. Am acumulat amândoi opt ani de lecţii şi nu avem aproape nimic de arătat. Trântind sticlele de podea, Gila început să lălăie A Train, eu am mormăit ceva din La Follia şi amândoi am pretins că păstrăm o măsură pe care niciunul nu a învăţat-o vreodată.
Eu şi Paul tropăim pe holul subsolului şi descoperim că un singur pian este folosit. Cineva dintr-o sală mai depărtată de repetiţii interpretează Rapsodia albastră. Ne strecurăm într-un mic studio izolat fonic şi Paul se furişează în spatele pianului, luând loc pe scăunel. Se uită la clapele pianului, care pentru el sunt la fel de misterioase ca nişte taste de computer, dar nu le atinge. Lumina de deasupra capului tremură o secundă, apoi se stinge. Oricum nu are importanţă.
— Nu-mi vine să cred, rosteşte el într-un târziu, inspirând adânc.
— De ce să fi făcut asta? întreb eu.
Paul îşi plimbă degetul arătător peste o clapă, zgâriind plasticul. Observând că nu pare să fi auzit întrebarea, o repet.
— Ce-ai vrea să spun, Tom?
— Poate că ăsta a fost motivul principal pentru care Stein şi-a oferit ajutorul.
— Când? În seara asta, cu jurnalul?
— Cu luni de zile în urmă.
— Adică atunci când tu ai refuzat să mai lucrezi la Hypnerotomachia?
Cronologia e o capcană şi o aducere aminte a faptului că implicarea lui Stein duce în ultimă instanţă la mine.
— Crezi că e vina mea?
— Nu, răspunde Paul încetişor. Bineînţeles că nu.
Însă acuzaţia rămâne în aer, nerostită. Harta Romei, la fel ca jurnalul, mi-a reamintit ce am lăsat în urmă, cât de mult progresaserăm înainte să plec şi cât de multă plăcere îmi făcuse munca la carte. Îmi privesc mâinile, care stau liniştite în poală. Tata mi-a zis că am mâini leneşe. Cinci ani de lecţii nu produseseră nici măcar o singură sonată de Corelli pe care să o pot interpreta decent. Ăla a fost momentul când s-a decis să mă dea la baschet.
„Cei puternici iau de la cei slabi, Thomas, dar cei deştepţi iau de la cei puternici.”
— Ce zici de biletul către Curry? zic eu, fixându-mi privirea pe partea din spate a pianului.
Lemnul este nelăcuit şi neşlefuit pe toată zona laterală, unde partea ridicată ar trebui să se sprijine de un perete. Mi se pare o dovadă bizară de zgârcenie, ca un profesor care nu-şi piaptănă părul de la spate fiindcă nu-l poate vedea în oglindă. Şi tata obişnuia să procedeze aşa. Mi-am zis întotdeauna că era vorba de o lipsă de perspectivă – greşeala cuiva care poate vedea lumea într-un singur mod. Probabil că studenţii lui observau acest amănunt tot aşa de des ca mine. De fiecare dată când se întorcea cu spatele la ei.
— Richard n-ar încerca niciodată să îmi ia ceva, spune Paul, muşcându-şi o unghie. Probabil că ne-a scăpat ceva.
În cameră se lasă tăcerea. În sala de repetiţii e cald şi când tăcem amândoi nu se aude absolut nimic cu excepţia câte unui acord ocazional dinspre hol, unde Gershwin a fost înlocuit cu o sonată de Beethoven care răsună în noapte. Îmi aminteşte de furtunile de vară din copilăria mea. Curentul electric s-a întrerupt, casa este scufundată în tăcere şi nu se aude nimic în afara tunetelor îndepărtate. Mama îmi citeşte la lumina lumânării – din Bartholomew Cubbins sau un Sherlock Holmes ilustrat – şi singurul lucru care îmi trece prin minte în asemenea momente era acela că poveştile cele mai bune par întotdeauna să aibă drept personaje principale bărbaţi cu pălării caraghioase.
— Cred că Vincent intrase acolo, spune Paul. La secţia de poliţie a minţit în legătură cu relaţia dintre el şi Bill. Le-a spus că Bill a fost cel mai bun absolvent pe care el l-a supervizat de ani de zile.
Îl ştim amândoi pe Vincent, scria în scrisoarea lui Stein. Cred că e corect să afirm că el are planuri proprii în privinţa oricăror rezultate care pot apărea.
— Crezi că Taft vrea totul pentru sine? întreb eu. De ani de zile n-a mai încercat să publice nimic despre Hypnerotomachia.
— Aici nu e vorba despre publicare, Tom.
— Dar despre ce e vorba?
Paul rămâne tăcut câteva clipe, apoi rosteşte:
— Ai auzit ce a spus Vincent în seara asta. Niciodată nu a mai recunoscut că Francesco era din Roma. Se uită la pedalele pianului, care ies din cadrul lor de lemn ca nişte pantofiori aurii. Asta încearcă el să îmi fure mie.
— Ce anume să îţi fure?
Din nou Paul ezită.
— Nu contează. Las-o baltă.
— Dar dacă în muzeu era Curry? sugerez eu, observând că Paul renunţă.
Scrisoarea lui Stein către Curry mi-a complicat imaginea despre acest om. Îmi aminteşte de faptul că el s-a adâncit în studiul Hypnerotomachiei mai mult ca oricare altul.
— El nu e implicat, Tom.
— Ai văzut cum a reacţionat când i-ai arătat jurnalul. Curry continua să creadă că e al lui.
— Nu. Îl cunosc, Tom. Bine? Tu nu.
— Asta ce mai înseamnă?
— Tu niciodată n-ai avut încredere în Richard. Nici măcar atunci când a încercat să te ajute.
— N-aveam nevoie de ajutorul lui.
— Iar pe Vincent îl urăşti doar din pricina tatălui tău.
Mă întorc surprins spre el.
— L-a adus pe tata în...
— În ce? În stare să facă un accident de circulaţie?
— L-a abătut din calea lui. Ce naiba se întâmplă cu tine?
— A scris o recenzie despre carte, Tom.
— I-a ruinat viaţa.
— I-a ruinat cariera. E o diferenţă.
— De ce îi iei apărarea?
