Paul s-a zgâit.
— Imagini cu statuia lui Moise sculptată de Michelangelo, a răspuns el, holbându-se la mine ca şi cum mi-aş fi pierdut minţile. Ce s-a întâmplat, Tom?
Apoi, înainte ca eu să apuc să explic ceva, Paul s-a oprit şi a aprins veioza lui de lângă pat.
— Bineînţeles... a şoptit el. Oh, Dumnezeule, bineînţeles.
În fotografia pe care i-o arătasem, două cioturi mici se iveau din vârful capului statuii, asemănătoare cornului satirului.
Paul a sărit din pat, suficient de tare ca să capăt sentimentul că Gil şi Charlie aveau să vină şi ei imediat la noi, speriaţi de zgomot.
— Ai reuşit, a exclamat el, cu ochii mari. Asta trebuie să fie.
A continuat o vreme să bolborosească, până am început să fiu cuprins de un sentiment neplăcut de îndoială, întrebându-mă în acelaşi timp cum ar fi putut încredinţa Colonna răspunsul pentru şarada lui unei sculpturi de Michelangelo.
— Aşadar, de ce sunt acolo? am întrebat în cele din urmă.
Însă Paul trecuse deja de mult de faza asta. Mi-a aruncat cartea din patul lui şi mi-a arătat explicaţia în text.
— Coarnele n-au nimic de-a face cu încornorarea. Şarada avea sens literal: „Cine i-a pus coarne lui Moise?”. Totul provine dintr-o traducere greşită a Bibliei. Ieşirea spune că atunci când Moise coboară de pe muntele Sinai, pe faţa lui strălucesc raze de lumină. Însă cuvântul iudaic pentru „raze” poate fi tradus şi drept „coarne” – karan versus keren. Când sfântul Jerome a tradus Vechiul Testament în latină, s-a gândit că nimeni altcineva în afara lui Hristos nu putea emite raze de lumină, aşa că a folosit a doua traducere. Iar Michelangelo s-a conformat şi l-a sculptat pe Moise în consecinţă. Cu coarne.
În toată starea aceea de agitaţie, cred că nici măcar nu am sesizat ce se petrecea. Hypnerotomachia intrase iarăşi cu bocancii în viaţa mea, transportându-mă dincolo de o apă pe care nu avusesem nicio clipă intenţia să o traversez. Tot ce stătea în calea noastră era descifrarea semnificaţiei celor scrise de Sfântul Jerome, care aplicase cuvântul latin cornuta în cazul lui Moise, prin asta punându-i acestuia coarne. Pe tot parcursul săptămânii următoare, Paul şi-a asumat bucuros o asemenea sarcină. Începând cu acea noapte, pentru o perioadă, eu m-am trezit în postura unui asistent închiriat, un ultim punct de sprijin în descifrarea Hypnerotomachiei. Credeam că este o poziţie pe care o puteam păstra, o distanţare de carte pe care o puteam menţine, lăsându-l pe Paul să fie în prim-plan. Ca atare, în vreme ce el s-a întors la Firestone, înfierbântat de posibilităţile deschise de descoperirea noastră, eu mi-am văzut de treabă şi am făcut o altă descoperire pe cont propriu. Încă zdruncinat după întâlnirea cu Francesco Colonna, pot doar să-mi închipui ce impresie i-am lăsat fetei în cauză.
*
Ne-am întâlnit într-un loc de care niciunul din noi nu aparţinea, dar unde amândoi ne simţeam ca acasă: la Ivy. În ce mă privea, petrecusem la fel de multe week-end-uri acolo ca la propriul club. Cât despre ea, era deja una dintre favoritele lui Gil, cu luni de zile înainte de începerea procesului de selecţie pentru candidaţii din anul doi. A fost ideea lui Gil să ne facă cunoştinţă.
— Katie, a spus el, după ce ne-a adus pe amândoi în club în aceeaşi seară de sâmbătă, acesta e colegul meu de cameră, Tom.
Am zâmbit leneş, gândindu-mă că nu trebuie să fac prea multe eforturi ca să vrăjesc o tipă din anul doi.
Atunci a început să vorbească. Mi-am dat imediat seama cine pe cine vânează, ca o insectă care se trezeşte într-o plantă carnivoră, aşteptându-se să găsească nectar şi descoperindu-şi acolo moartea.
— Deci tu eşti Tom, a zis ea, ca şi cum aş fi corespuns descrierii unui condamnat de pe un afiş al poliţiei. Charlie mi-a povestit despre tine.
Partea bună a faptului că Charlie te descrie cuiva este aceea că, începând din acel punct, lucrurile nu pot evolua decât ascendent. Se pare că o cunoscuse pe Katie cu câteva nopţi înainte la Ivy şi, când îşi dăduse seama că Gil voia să ne facă lipeala, se apucase să furnizeze cu frenezie detalii despre mine.
— Ce naiba ţi-a povestit? am întrebat eu, încercând să nu par îngrijorat.
Ea s-a gândit câteva clipe, căutând cuvintele exacte.
— Ceva despre astronomie. Despre stele.
— Pitica albă, am rostit eu. Este o glumă din domeniul ştiinţei.
Katie s-a încruntat.
— Nici eu n-o pricep, am recunoscut eu, căutând să-mi refac prima impresie. Nu prea mă pasionează astfel de lucruri.
— Vei absolvi engleza? m-a întrebat ea, ca şi cum ar fi ştiut.
Am dat din cap. Gil îmi spusese că ea urmează filosofia.
S-a uitat bănuitoare la mine.
— Cine e autorul tău favorit?
— E o întrebare imposibilă. Cine e filosoful tău favorit?
— Camus, mi-a răspuns ea, deşi întrebarea mea era retorică. Iar scriitorul meu favorit este H.A. Rey, un fel de e.e. cummings cu majuscule.
Cuvintele îi păreau un test. Nu auzisem niciodată de Rey; părea un modernist, un T.S. Eliot mai obscur.
— A scris poezie? m-am aventurat eu, imaginându-mi-o citind versuri noaptea la lumina focului din cămin.
Katie a clipit din ochi. Apoi mi-a zâmbit, pentru prima dată de la întâlnirea noastră.
— A scris Curious George, mi-a răspuns ea, izbucnind apoi într-un hohot de râs când a observat cât mă forţez eu să nu roşesc.
Cred că asta a devenit reţeta de funcţionare a relaţiei noastre. Ne ofeream unul altuia ceea ce nu ne aşteptasem niciodată să găsim. În primele zile la Princeton învăţasem să nu discut niciodată despre chestii mărunte cu prietenele mele. Gil mă învăţase că amorul putea fi ucis chiar şi de versuri, dacă versurile sunt greşit interpretate drept conversaţie. Însă Katie învăţase aceeaşi lecţie şi amândoi o uram. În primul ei an se întâlnise cu un jucător de lacrosse6 pe care şi eu îl cunoscusem în cursul unuia dintre seminarile mele de literatură. Tipul era deştept, vorbind despre Pynchon şi DeLillo aşa cum eu nu reuşisem niciodată să o fac, dar în afara clasei refuza cu obstinaţie să vorbească despre ei. Chestia asta o înnebunise pe Katie, care nu pricepea defel liniile de separaţie pe care el şi le trasa în viaţă, zidurile înălţate între muncă şi restul vieţii. În acea noapte de la Ivy, în douăzeci de minute de conversaţie, am văzut amândoi ceva ce ne plăcea – o dorinţă de a nu avea ziduri despărţitoare sau poate doar lipsa unei dorinţe de a le lăsa în picioare. Lui Gil îi făcea plăcere că reuşise o asemenea cuplare. Nu peste mult timp m-am trezit aşteptând sfârşiturile de săptămână, sperând să dau între timp peste ea între cursuri, gândindu-mă la ea înainte de culcare, la duş, în mijlocul testelor. În mai puţin de o lună, începuserăm să ieşim împreună.
Fiind cel mai mare din noi, pentru o vreme mi-am imaginat că era de datoria mea să aplic înţelepciunea experienţei mele în tot ce făceam împreună. O invitam întotdeauna în locuri familiare, pline de lume veselă şi prietenoasă, fiindcă învăţasem din relaţiile anterioare că familiaritatea este precedată întotdeauna de afecţiune: doi oameni îndrăgostiţi pot afla doar atunci când sunt lăsaţi singuri cât de puţine ştiu unul despre celălalt. Aşa că am insistat în privinţa locurilor publice – weekenduri în club şi seri petrecute în centrul studenţesc – şi am fost de acord să ne întâlnim în internat şi în spaţiile intime din biblioteci doar când am crezut că detectez în vocea lui Katie şi altceva, o chemare ascunsă cu care eram dispus să mă amăgesc singur.
Ca de obicei, a fost nevoie ca primul pas în această direcţie să fie făcut cu hotărâre chiar de Katie.
— Haide, mi-a spus ea într-o seară. Mergem la cină împreună.
— În care club? am întrebat eu.
