— Când s-a oferit să îţi culeagă lucrarea la calculator?
— Luna trecută.
— Se gândea de atâta vreme să-ţi fure munca?
Paul se uită urât la mine, apoi îşi plimbă mâna peste birou.
— Evident că da. Le trimite scrisori indivizilor ăstora încă din ianuarie.
După ce scrisorile se aşază mai bine pe birou, de sub scrisorile către Oxford şi Harvard se iveşte o altă hârtie care pare o scrisoare. Când Paul observă colţul paginii, o trage afară.
Richard, sper că scrisoarea mea te va găsi sănătos. Poate că ai avut mai mult noroc în Italia decât în New York. Dacă nu, atunci ştim amândoi în ce situaţie te afli. Totodată, îl ştim amândoi pe Vincent. Cred că e corect să afirm că el are planuri proprii în privinţa oricăror rezultate care pot apărea. Ca atare, am o propunere pentru tine. Aici se află mai mult decât e nevoie pentru noi amândoi, iar eu am inventat o diviziune a muncii pe care cred că o vei găsi echitabilă. Te rog, contactează-mă cât mai curând ca să discutăm. Lasă-mi numerele de telefon din Florenţa şi din Roma – poşta de acolo nu este de încredere şi eu, unul, aş prefera să pun acest amănunt la punct cât mai curând posibil – B.
Răspunsul, scris cu un pix diferit şi de o mână diferită, se găseşte la capătul scrisorii originale şi e trimisă pe aceeaşi foaie. Pe ea sunt două numere de telefon, unul precedat de litera F, celălalt de un R. După aceea este scrisă o însemnare finală:
După cum ai cerut. Sună după orele de lucru, conform fusului meu orar. Cum rămâne cu Paul? – Richard.
Paul nu mai are glas. Răsfoieşte hârtiile din nou, dar nu mai găseşte nimic altceva. Când încerc să-l consolez, mă respinge cu un gest al mâinii.
— Ar trebui să-i povestim decanului, rostesc eu în cele din urmă.
— Să-i spunem ce? Că am scotocit prin lucrurile lui Bill?
Pe neaşteptate, o lumină strălucitoare se reflectă de peretele opus nouă, urmată de pâlpâieli colorate în roşu şi albastru prin geamurile ferestrelor. O maşină de poliţie ajunsese în curtea din faţă a muzeului, cu sirena oprită. Din maşină ies doi poliţişti. Luminile girofarului se sting chiar în clipa în care se iveşte o a doua maşină, din care coboară alţi doi oameni.
— Cineva le-a spus că suntem aici, rostesc eu.
Biletul de la Curry tremură în mâna lui Paul, care stă pe loc, urmărind siluetele întunecate cum se grăbesc spre intrarea principală.
— Hai!
Îl împing către rafturile dinspre ieşirea din spate.
Chiar atunci, uşa din faţă a bibliotecii se deschide şi fasciculul unei lanterne mari începe să cerceteze încăperea. Ne facem mici într-un colţ. Ambele echipaje de poliţie pătrund în bibliotecă.
— Acolo, spune un ofiţer, gesticulând în direcţia noastră.
Înşfac clanţa şi deschid uşa din spate. Paul se ghemuieşte pe hol, în vreme ce primul poliţist se apropie. Reuşesc şi eu să ies neobservat şi îmi recapăt echilibrul. Pornim cu spatele lipit de perete, iar Paul se îndreaptă spre scări, apoi o ia la goană către parter. Când ajungem în spaţiul deschis al holului principal, văd un fascicul de lumină profilându-se pe un perete apropiat.
— Jos, spune Paul. Există un lift de serviciu.
Intrăm în aripa asiatică a muzeului. Sculpturi şi vaze se odihnesc în spatele unor pereţi fantomatici de sticlă. Suluri chinezeşti zac desfăcute alături de figurine mortuare aşezate în vitrine. Camera este cufundată într-o penumbră verzuie, de nepătruns.
— Pe aici, mă îndeamnă Paul, în vreme ce paşii celorlalţi se aud tot mai aproape.
Mă conduce după un colţ, apoi într-o fundătură, unde singura ieşire o reprezintă uşile metalice ale liftului de serviciu.
Vocile se aud mai tare. Reuşesc să observ doi poliţişti care sunt la baza scărilor, încercând să se orienteze prin întuneric. Brusc, întregul etaj se luminează.
— S-a aprins lumina... se aude vocea unei a treia persoane.
Paul înfige cheia în locaşul de pe perete. După ce uşile liftului se deschid, mă trage şi pe mine înăuntru. Dincolo se aud mai mulţi paşi, îndreptându-se în direcţia noastră.
— Haide, haide...
Uşile rămân deschise. Pentru câteva clipe am sentimentul că au tăiat alimentarea cu curent a liftului. Apoi, chiar în clipa în care primul poliţist apare, uşile de metal se închid ermetic. O mână apucă să bată în uşi, dar sunetul se estompează pe măsură ce liftul se îndepărtează.
— Unde mergem? întreb eu.
— Ieşim pe la rampele de încărcare-descărcare, răspunde Paul, încercând să-şi recapete răsuflarea.
Ieşim pe un soi de platformă de aşteptare, iar Paul forţează deschiderea unei uşi care duce într-o cameră imensă şi rece. Aştept ca ochii să mi se obişnuiască şi aici cu întunericul. Porţile mari ale rampei de încărcare se înalţă ameninţătoare în faţa noastră. Vântul de afară bate atât de aproape încât panourile de metal zăngănesc. Îmi imaginez paşi alergând pe scări înspre noi, dar nu se aude nimic prin uşa groasă.
Paul fuge la un comutator de pe perete. Când îl răsuceşte, se aude un zgomot de motor trezit la viaţa şi porţile metalice încep să se ridice.
— Ajunge, spun eu, de îndată ce deschiderea este suficient de mare ca să ne permită să trecem pe burtă.
Însă Paul clatină din cap şi porţile continuă să se ridice.
— Ce faci?
Distanţa între podea şi marginea de jos a porţilor creşte până când prin ea se poate vedea întregul peisaj al sudului campusului. Timp de o secundă sunt înmărmurit văzând cât de frumos este acest peisaj de aici şi cât de pustiu pare.
Pe neaşteptate, Paul răsuceşte comutatorul în direcţia opusă şi porţile încep să se închidă.
— Fugi! exclamă el.
O ia la goană de lângă perete spre spaţiul rămas deschis, în vreme ce eu mă agit să mă las pe spate pe podea. Paul este deja în faţa mea. Se rostogoleşte pe sub porţi, apoi mă trage şi pe mine înainte ca metalul să atingă podeaua.
Mă ridic, încercând să-mi recapăt răsuflarea. Când pornesc înspre Dod, Paul mă trage cu putere înapoi.
— Ne vor vedea de sus. Arată spre ferestrele de pe partea de vest a clădirii. După ce inspectează drumul către est, spune: Pe aici!
— Eşti bine? îl întreb eu, urmându-l.
Dă din cap şi ne avântăm amândoi în noapte, îndepărtându-ne de echipajele de poliţie şi ieşind din raza lor vizuală. Simt vântul pe sub gulerul hainei, îngheţându-mi sudoarea de pe ceafă. Când privesc în urmă, Dod şi Brown Hall sunt aproape complet întunecate, la fel ca toate internatele aflate mai încolo. Noaptea s-a lăsat definitiv în toate colţurile campusului. Doar ferestrele muzeului de artă sunt luminate.
*
Continuăm să mergem spre est prin Prospect Gardens, o minunăţie botanică din inima campusului. Plăntuţele mici de primăvară sunt ninse în întregime şi au devenit aproape invizibile sub picioarele noastre, dar fagul american şi cedrul libanez stau ca nişte îngeri păzitori deasupra lor, cu ramurile întinse ca să oprească masiva cădere de zăpadă. O maşină de poliţie patrulează pe una dintre străzile laterale, aşa că iuţim paşii.
Gândurile îmi sar de la una la alta fără logică, iar îmi mintea lucrează febril ca să înţeleagă ceea ce am văzut. Poate că pe Taft l-am văzut la biroul lui Stein răsfoind printre hârtii şi încercând să şteargă orice urmă de legătură între ei. Poate că tot el a chemat poliţia. Mă uit la Paul, întrebându-mă dacă şi lui îi trece acelaşi gând prin minte, dar pe chipul lui nu se citeşte nimic.
Undeva în depărtare, noul departament de muzică al colegiului dă semne de viaţă.
— Putem merge acolo o vreme, propun eu.
— Unde?
