— Am făcut greşeli, bineînţeles. Din fericire, nu erau atât de mari încât să nu pot pune cap la cap bucăţile de mesaj în latină. Mi-a luat trei săptămâni, chiar până în ziua când v-aţi întors voi în campus. În cele din urmă însă, am dezlegat ceva. Ştii ce spune?
S-a scărpinat nervos pe faţă.
— Spune: „Cine l-a încornorat pe Moise?”
— Nu pricep, am răspuns eu.
— Cu alte cuvinte, cine l-a înşelat pe Moise?
— Ştiu ce înseamnă să pui coarne.
— De fapt, nu spune chiar încornorat. Mai precis spune: „Cine i-a dat lui Moise coarnele?” încă din vremea lui Artemidorus coarnele sunt folosite pentru sugerarea înşelătoriei în căsnicie. Vine din...
— Dar ce are asta de-a face cu Hypnerotomachia?
Aşteptam explicaţia lui sau să îmi spună că greşise în dezlegarea şaradei. Dar când Paul s-a ridicat şi a început să se plimbe nervos, mi-am dat seama că povestea era mult mai complicată.
— Nu ştiu, a mărturisit el. Nu-mi dau seama cum se potriveşte chestia asta cu restul cărţii. Însă acum vine chestia ciudată. Cred că e posibil să fi rezolvat şarada.
— Cineva i-a pus coarne lui Moise?
— Mda, într-un fel. La început am crezut că trebuia să fie o greşeală. Moise este un personaj mult prea important în Vechiul Testament ca să fie asociat cu infidelitatea. Din câte ştiam eu, Moise avea o soţie – o femeie din Madian pe nume Sefora – dar ea abia dacă apare în Ieşirea, şi n-am găsit absolut niciun fel de referinţă la faptul că ea l-ar fi înşelat pe Moise.
Numai că în Numerii 12:1 se întâmplă ceva neobişnuit. Fratele şi sora lui Moise vorbesc împotriva lui pentru că Moise se însoară cu o femeie etiopiană. Detaliile nu sunt explicate nicăieri, dar unii cercetători susţin că, din pricina faptului că Madian şi Etiopia reprezintă zone geografice diferite, Moise trebuie să fi avut două soţii. Numele soţiei etiopiene nu apare niciodată în Biblie, dar un istoric din secolul I, Flavius Josephus, scrie o cronică a vieţii lui Moise şi pretinde că numele femeii etiopiene cu care era însurat era Tharbis.
Detaliile începuseră să mă copleşească.
— Deci aceasta l-a înşelat?
Paul a clătinat din cap.
— Nu. Luându-şi o a doua soţie, Moise a fost cel care a înşelat-o pe ea sau pe Sefora, în fine pe cea cu care s-a căsătorit mai întâi. E greu de rezolvat problema cronologiei exacte, dar în unele culturi coarnele de încornorare apar şi pe capul celui care înşală, nu numai pe capul partenerului celui care înşală. Asta trebuie să fie indicaţia şaradei. Răspunsul este Sefora sau Tharbis.
— Şi ce-ai făcut cu toate astea?
Emoţia lui a părut să dispară brusc.
— Aici m-am lovit de un zid. Am încercat să folosesc Sefora şi Tharbis ca soluţii în toate felurile posibile, aplicându-le ca cifru în descifrarea misterului restului cărţii. Numai că nimic nu funcţionează.
S-a oprit, ca şi cum ar fi aşteptat să intervin şi eu cu ceva.
— Taft ce zice de toate astea? a fost tot ce am putut întreba în acea clipă.
— Vincent habar n-are de toate astea. El crede că îmi pierd timpul. Imediat ce a decis că tehnicile lui Gelbman nu aduc spargerea mult râvnită a codului, mi-a spus că ar trebui să mă întorc la ideea lui de căutare. Adică să mă concentrez asupra surselor primare veneţiene.
— Nu ai de gând să-i povesteşti nimic despre toate astea?
Paul s-a uitat la mine ca şi cum aş fi înţeles greşit.
— Îţi spun ţie, a rostit el.
— Dar eu n-am deloc habar.
— Tom, nu poate fi vorba de un accident. În niciun caz nu când e în discuţie ceva atât de măreţ. Asta căuta tatăl tău. Nu trebuie decât să ne dăm seama ce poate fi. Vreau ajutorul tău.
— De ce?
O anumită siguranţă curioasă îi pătrunsese în voce, ca şi cum ar fi înţeles ceva despre Hypnerotomachia peste care trecuse înainte cu vederea.
— Cartea răsplăteşte moduri diferite de gândire. Uneori funcţionează răbdarea şi atenţia acordată detaliilor. Însă în alte situaţii e nevoie de instinct şi de inventivitate. Am citit unele dintre concluziile tale din teza despre Frankenstein. Sunt bune. Sunt originale. Şi nici măcar nu te-ai trudit prea mult la ea. Gândeşte-te puţin la asta. Gândeşte-te la şaradă. Poate că vei fi în stare să vii cu ceva nou. Asta-i tot ce-ţi cer.
*
Există un motiv simplu pentru care am respins oferta lui Paul în acea noapte. În peisajul copilăriei mele, cartea lui Colonna a reprezentat o casă pustie de pe un deal, o umbră persistentă peste orice gând al meu. Toate misterele neplăcute ale tinereţii mele păreau să îşi aibă originile în aceleaşi pagini imposibil de citit: nenumăratele absenţe ale tatei de la cină în vreme ce el muncea la birou; vechile certuri cu mama pe tema asta, asemenea unor sfinţi care cad în păcat; chiar şi ciudăţenia respingătoare a lui Richard Curry, care căzuse în plasa cărţii lui Colonna mai rău decât oricine altcineva şi nu dăduse niciodată semne că şi-ar reveni. Nu puteam înţelege puterea pe care Hypnerotomachia o exercita asupra oricui o citea, dar, din experienţa mea, acel soi de putere părea să genereze tot ce era mai rău în oameni. Iar urmărirea traseului de trei ani al lui Paul, deşi culminase cu importanta lui descoperire, nu făcuse altceva decât să mă ţină la distanţă faţă de carte.
Dacă vi se pare atunci surprinzător că a doua zi m-am răzgândit şi m-am alăturat lui Paul, legaţi totul de un vis pe care l-am avut în noaptea în care el mi-a povestit despre şaradă. În Hypnerotomachia există o scenă care se va lega întotdeauna de începutul copilăriei mele, un desen peste care am dat de multe ori când mă furişam în biroul tatei ca să cercetez ce anume studia el. Nu se întâmplă în fiecare zi ca un băieţel să vadă o femeie goală odihnindu-se sub un copac şi, în timp ce el o priveşte, ea să-i întoarcă favoarea. Şi bănuiesc că nimeni din afara cercului de cercetători ai Hypnerotomachiei nu poate afirma că a văzut un satir gol stând la picioarele unei astfel de femei, cu un corn în chip de penis îndreptat în direcţia ei ca un ac de busolă. Aveam doisprezece ani când am zărit desenul pentru prima dată, de unul singur în biroul tatei, şi brusc mi-am putut imagina de ce venea el uneori târziu la cină. Orice ar fi fost acest desen ciudat şi minunat, friptura de vacă nu se putea compara în niciun fel cu el.
În acea noapte mi-a revenit în vis desenul din copilărie – femeia întinsă, satirul tânjind la ea cu membrul vibrând – şi probabil că m-am întors de multe ori în somn de pe o parte pe cealaltă pentru că Paul s-a uitat la un moment dat în jos din patul lui şi m-a întrebat:
— Hei, Tom, te simţi bine?
Venindu-mi în fire, m-am ridicat din pat şi m-am repezit la cărţile de pe biroul lui. Acel penis, acel corn plasat într-un loc greşit îmi amintea de ceva. Trebuia făcută o conexiune. Colonna ştia ce vorbea. Cineva îi pusese coarne lui Moise.
Am găsit răspunsul în Istoria artei Renaşterii de Hartt. Văzusem imaginea înainte, dar nu mă gândisem că ar putea folosi la ceva.
— Ce sunt astea? l-am întrebat pe Paul, aruncând cartea pe patul lui şi indicându-i pagina cu pricina.
