— Să spunem că voiai să scrii hello folosind acest cifru cornuta. Ai fi început cu textul în clar de deasupra şi ai fi găsit H, apoi te-ai fi uitat la echivalentul lui din textul cifrat de dedesubt, în acest caz, lui H îi corespunde B. Faci asta cu restul literelor şi hello devine buggj.
— Aşa a folosit Colonna cornuta?
— Nu. Prin secolele al XV-lea şi XVI-lea, curţile italiene dispuneau de sisteme mult mai sofisticate. Alberti, cel care a scris tratatul de arhitectură pe care ţi l-am arătat săptămâna trecută, a fost şi inventatorul criptografiei polialfabetice. Alfabetul de cifrare se schimbă la fiecare câteva litere. Este mult mai greu aşa.
Am arătat înspre foaia lui de hârtie.
— Dar Colonna nu ar fi putut folosi aşa ceva. Creează doar prostii. Toată cartea ar fi plină de cuvinte precum buggj.
Ochii lui Paul s-au luminat.
— Exact. Metodele complexe de cifrare nu produc text lizibil. Dar Hypnerotomachia este altfel. Textul ei cifrat continuă să se citească precum o carte.
— Aşadar Colonna a folosit şaradele pe post de cifru.
Paul a dat din cap.
— Se numeşte steganografie. E ca şi cum ai scrie un mesaj cu cerneală simpatică: ideea este ca nimeni să nu ştie că e acolo. Francesco a combinat criptografia cu steganografia. A ascuns şaradele în interiorul unei poveşti cu aspect firesc, de unde ele să nu iasă în evidenţă. Apoi a folosit şaradele ca să creeze tehnici de descifrare, tocmai ca să îngreuneze înţelegerea mesajului. În acest caz, nu trebuie decât să socoteşti numărul de litere din cornuta, adică şapte, apoi să scoţi fiecare a şaptea literă din text. Nu e chiar atât de diferit de folosirea primei litere a fiecărui capitol. E doar o chestiune de cunoaştere a intervalelor corecte.
— A mers? Fiecare a şaptea literă din carte?
Paul a clătinat din cap.
— Nu pentru întreaga carte. Doar pentru o parte a ei. Şi nu, n-a mers de la început. Îmi tot rezultau bazaconii. Problema constă în depistarea locului de unde trebuie început. Dacă alegi fiecare a şaptea literă începând cu prima, obţii un rezultat complet diferit decât dacă alegi fiecare a şaptea literă începând cu a doua. Aici îşi spune din nou cuvântul hotărâtor răspunsul la şaradă.
A scos o altă foaie din teancul lui, de această dată o fotocopie după o pagină originală din Hypnerotomachia.
— Chiar aici, în mijlocul acestui capitol, se găseşte cuvântul cornuta, scris chiar în textul cărţii. Dacă începi cu C din cornuta şi scrii fiecare a şaptea literă timp de următoarele trei capitole, obţii clar textul curat al lui Francesco. Originalul era în latină, dar l-am tradus.
Mi-a dat o altă foaie.
— Uite!
Bunule cititor, acest ultim an a fost cel mai greu din câte am îndurat. Departe de familia mea, am avut la dispoziţie doar bunătatea omenirii ca să mă ostoiesc şi, în vreme ce am călătorit pe ape, am văzut cât de fragilă poate fi această bunătate. Dacă ce spunea Pico e adevărat, că omul este plin de toate darurile, dacă, aşa cum pretindea Hermes Trismegistul, omul este el însuşi un mare miracol, atunci unde este dovada? Pe de o parte sunt înconjurat de lăcomia şi ignoranţa celor care speră la profit urmându-mă, şi pe de altă parte de gelozia şi de falsa pioşenie a celor care speră la profit din distrugerea mea.
Dar tu, cititorule, crezi în ceea ce cred eu, altfel nu ai fi descoperit ce am ascuns eu aici. Nu te numeri printre cei care distrug în numele lui Dumnezeu, căci textul meu este duşmanul lor, iar ei sunt inamicii mei. Am călătorit mult în căutarea unui vas pentru secretul meu, a unei căi de păstrare a lui de-a lungul vremii. Roman din naştere, am fost crescut într-un oraş construit pentru toate vârstele. Zidurile şi podurile împăraţilor rezistă dupăo mie de ani, iar cuvintele concetăţenilor mei antici s-au înmulţit, retipărite astăzi de Aldus şi de colegii lui de la tiparniţe. Inspirat de acei creatori ai vechii lumi, am ales aceleaşi vase: o carte şi o mare lucrare de zidărie. Împreună, ele adăpostesc ceea ce îţi voi oferi ţie, cititorule, dacă îmi înţelegi sensul.
Ca să afli ceea ce vreau să spun, trebuie să ştii lumea, aşa cum am cunoscut-o noi, cei care am studiat-o mai mult decât oricare alţi oameni din vremurile noastre. Trebuie să te dovedeşti un îndrăgostit de înţelepciune şi de potenţialul omului, astfel încât să ştiu că nu eşti un duşman. Căci afară există mereu un mare rău şi nici măcar noi, prinţii zilelor noastre, nu putem scăpa de teama faţă de el.
Mergi mai departe, cititorule. Caută cu înţelepciune înţelesul meu. Călătoria lui Poliphilo devine tot mai grea, la fel ca a mea, dar mai am multe de povestit.
Am întors foaia, căutând continuarea.
— Unde e restul?
— Asta-i tot, mi-a răspuns el. Trebuie să rezolvăm alte şarade ca să obţinem mai mult.
M-am uitat la pagină, apoi la Paul, uimit. Undeva, în spatele minţii mele, din mijlocul unui vârtej de gânduri confuze, a răsărit sunetul unui zgomot pe care îl făcea totdeauna tata când era emoţionat. Degetele lui băteau darabana pe ritmul concertului de Crăciun al lui Corelli, de două ori mai repede decât orice ritm alegro, pe orice suprafaţă dură găsea el la dispoziţie în acel moment.
— Şi acum ce ai de gând să faci? l-am întrebat, încercând să nu mă afund prea tare în trecut.
Însă legătura cu trecutul mi-a venit oricum în minte, aşezând descoperirea în perspectivă temporală: Arcangelo Corelli şi-a terminat concertul în primele zile ale epocii muzicii clasice, cu mai bine de o sută de ani înainte de Simfonia a Noua a lui Beethoven. Cu toate astea, chiar şi în zilele lui Corelli, mesajul lui Colonna îşi aştepta primul cititor de mai bine de două veacuri.
— Acelaşi lucru ca tine, mi-a răspuns Paul. Vom găsi următoarea şaradă a lui Francesco.
CAPITOLUL 13
Când eu şi Gil ne întoarcem în cameră, amorţiţi din pricina distanţei lungi de la parcare până la internat, descoperim că toate holurile din Dod sunt pustii. O tăcere ciudată a luat clădirea în stăpânire. Toate sufletele trebuie să dea socoteală pentru ceea ce fac între Olimpiada Nudă şi festivităţile de Paşte.
Deschid televizorul ca să văd dacă se dă vreo ştire cu privire la cele întâmplate. Reţelele locale de televiziune dau imagini de la Olimpiada Nudă la ultimele buletine de ştiri ale zilei, după ce au alocat timp redactării materialelor, iar alergătorii din Holder Courtyard plutesc pe sticla imaginii într-o ceaţă albă, clipind ca nişte licurici prinşi într-un borcan.
La sfârşit, prezentatoarea ştirilor revine pe ecran.
— Dispunem de informaţii noi în privinţa primei noastre ştiri.
Gil apare din dormitor ca să asculte.
— Ceva mai devreme în cursul serii am relatat despre un incident de la Universitatea Princeton. La această oră, accidentul de la Dickinson Hall, pe care unii martori l-au descris ca pe o cascadorie a unei fraternităţi care a sfârşit prost, a căpătat un aspect tragic. Oficialităţi de la Centrul Medical Princeton confirmă că tânărul, despre care se presupune că e student al universităţii, a murit. Într-o alocuţiune pregătită special, şeful poliţiei de proximitate, Daniel Stout, a repetat faptul că anchetatorii vor continua să investigheze posibilitatea ca, cităm, „factori intenţionali să fi jucat un rol”. Între timp, administratorii universităţii le cer studenţilor să rămână în camerele lor sau să meargă în grupuri dacă trebuie să se ducă undeva în noaptea asta.
În studio, prezentatoarea se întoarce spre colegul ei.
— În mod clar este o situaţie dificilă, având în vedere ce am văzut mai devreme la Holder Hall. Întorcându-se către camera de luat vederi, femeia adaugă: Vom reveni la această ştire ceva mai târziu.
— A murit? repetă Gil, nevenindu-i să creadă. Dar credeam că Charlie...
Îşi lasă gândurile să o ia razna.
— Un student de la universitate, spun eu.
