— Ce vrei să spui?
— Am găsit-o la club odată înregistrând un meci de baschet pentru tine de la televizorul de sus. A spus că o face deoarece tu şi tatăl tău obişnuiaţi să vă duceţi împreună la meciul Michigan – Ohio State.
Nici măcar nu-i cerusem eu să facă asta. Până ne-am cunoscut, ea nu urmărise niciodată un meci de baschet.
— Eşti norocos, trage Gil concluzia.
Eu dau din cap a încuviinţare.
Mai vorbim puţin despre Katie, apoi Gil îşi întoarce treptat atenţia spre Audrey. Expresia de pe chip i se mai luminează, dar în cele din urmă văd cum îi revin vechile gânduri. Paul. Anna. Balul. Nu peste mult timp întinde mâna după sticlă. Tocmai sunt pe punctul de a-i sugera că a băut destul, când din hol se aude zgomot de paşi. Se deschide uşa de la intrare şi în cadrul ei apare Charlie. Arată foarte rău. Pe haine i se văd din loc în loc pete de sânge.
— Eşti în regulă? întreabă Gil, ridicându-se în picioare.
— Trebuie să vorbim, spune Charlie, cu o voce tăioasă.
Gil dă sonorul televizorului la minim.
Charlie se duce la frigider şi scoate o sticlă de apă. Bea jumătate din ea, apoi îşi toarnă în palme şi îşi udă faţa. Ochii îi sunt tulburi. În cele din urmă se aşază şi începe:
— Omul care a căzut din Dickinson era Bill Stein.
— Iisuse, şopteşte Gil.
Simt că mă ia cu frig.
— Nu pricep.
Expresia de pe chipul lui Charlie spune acelaşi lucru.
— Era în biroul lui de la departamentul de istorie. Cineva a intrat acolo şi l-a împuşcat.
— Cine?
— Nu se ştie.
— Cum adică „nu se ştie”?
Se lasă tăcerea câteva clipe. Charlie se concentrează asupra mea.
— Despre ce era mesajul ăla de pe pager? Ce voia Bill Stein de la Paul?
— Ţi-am spus. Voia să-i dea lui Paul o carte pe care o găsise. Nu-mi vine să cred, Charlie.
— N-a spus şi altceva? Unde se ducea? Pe cine voia să vadă?
Clatin din cap. Apoi, treptat, îmi revine în minte ceea ce luasem drept paranoia: apelurile telefonice primite de Bill, cărţile pe care le verifica altcineva. Le povestesc celor doi totul, cuprins de un val de spaimă.
— Rahat, mormăie Charlie.
Întinde mâna după telefon.
— Ce faci? îl întreabă Gil.
— Poliţia va dori să discute cu tine, îmi spune Charlie. Unde e Paul?
— Iisuse! Nu ştiu, dar trebuie să-l găsim. Am tot încercat la biroul lui Taft de la institut. Nu răspunde nimeni.
Charlie se uită nerăbdător la noi.
— Nu va păţi nimic, spune Gil sau mai exact vinul înghiţit de el. Calmează-te.
— Nu vorbeam cu tine, se enervează Charlie.
— Poate că e acasă la Taft, sugerez eu. Sau în biroul lui Taft din campus.
— Poliţiştii îl vor găsi când vor avea nevoie, spune Gil, cu o expresie mai dură pe chip. Noi ar trebui să nu ne băgăm în asta.
Charlie se întoarce.
— Doi dintre noi sunt deja băgaţi în chestia asta.
Gil se încruntă:
— Mai lasă-mă în pace, Charlie. De când eşti tu băgat în asta?
— Nu eu, amărâtule. Tom şi Paul. Noi înseamnă mai mult decât doar tu.
— Nu face pe deşteptul cu mine. M-am săturat ca tu să-ţi bagi bocancii în vieţile altora.
