Din acel moment a părut să se învinovăţească, ca şi cum baschetul ar fi fost ultima legătură rămasă între noi. Două săptămâni mai târziu, când m-am întors de la şcoală, coşul de baschet şi panoul de pe aleea noastră de acces fuseseră demontate şi oferite de pomană unei organizaţii locale de caritate. Mama mi-a zis că nu ştie de ce făcuse asta. Tot ce mi-a putut spune a fost că el a crezut că astfel va îmbunătăţi relaţia dintre noi.
Cu acest gând în minte, încerc să-mi imaginez cel mai valoros dar pe care i l-aş fi putut oferi tatei. Şi, în vreme ce somnul coboară în sfârşit şi pe la genele mele, răspunsul pare ciudat de clar: credinţa în idolii lui. Asta a vrut el mereu – să simtă că suntem uniţi de ceva permanent, să ştie că nu ne vom despărţi niciodată câtă vreme credem în aceleaşi lucruri. Iar eu avusesem grijă să mă asigur că aşa ceva nu se va întâmpla niciodată. Hypnerotomachia nu diferea cu nimic de lecţiile de pian, de baschet şi de felul în care îşi pieptăna el părul: adică era greşeala lui. Apoi, chiar atunci când el trebuie să-şi fi dat seama ce se petrece, în momentul în care mi-am pierdut credinţa în acea carte, ne-am îndepărtat tot mai mult unul de altul, chiar şi în clipele când şedeam la aceeaşi masă. El făcuse tot ce-i stătea în puteri ca să creeze un nod puternic între noi, iar eu reuşisem să îl desfac.
Paul îmi spusese odată că speranţa, cea care ieşise din cutia Pandorei numai după ce scăpaseră toate molimele şi necazurile, este cel mai bun lucru din lume. Fără ea nu există decât timpul. Iar timpul ne împinge de la spate, forţându-ne să ne îndepărtăm până când ne aruncă în neant. Cred că asta e singura explicaţie pentru ceea ce s-a întâmplat cu tata şi cu mine, aşa cum s-a întâmplat cu Taft şi Curry, la fel cum se va întâmpla cu noi patru, cei din Dod, chiar dacă acum părem de nedespărţit. Este o lege a mişcării, un fapt din fizică pe care Charlie îl poate conceptualiza şi care nu diferă de poveştile cu pitice albe şi gigantice roşii. Ca de altfel toate lucrurile din univers, suntem predestinaţi încă de la naştere să ne depărtăm de centru. Timpul reprezintă pur şi simplu jalonul separării noastre. Dacă suntem particule într-un ocean al distanţei, părţi dintr-un întreg originar, atunci există o ştiinţă a însingurării noastre. Suntem singuri în relaţie direct proporţională cu anii pe care îi avem.
CAPITOLUL 16
În vara de după clasa a şasea, tata m-a trimis într-o tabără de două săptămâni pentru foşti cercetaşi. Acum îmi dau seama că scopul acţiunii lui a fost acela de a mă face să îmi recâştig locul printre băieţii merituoşi de vârsta mea. Fusesem „degradat” cu un an înainte pentru că aprinsesem nişte artificii în cortul lui Willy Carlson şi, mai exact, pentru că insistasem că gestul fusese amuzant chiar şi după ce mi se explicase pericolul la care îl supusesem pe Willy din pricina constituţiei lui fragile şi a vezicii lui urinare slabe. Timpul trecuse şi părinţii mei speraseră că între timp totul fusese uitat. În cercul care îl înconjura pe Jake Ferguson, un adolescent de doisprezece ani ale cărui benzi desenate pornografice transformaseră disciplina forte a taberei de cercetaşi într-o afacere lucrativă şi deschizătoare de noi orizonturi, fusesem „retrogradat” la un statut mai puţin demonic. Aşa că părinţii mei îşi spuseseră că paisprezece zile petrecute pe malul lacului Erie aveau să mă aducă înapoi în rândul băieţilor buni.
Mi-au trebuit mai puţin de nouăzeci şi şase de ore ca să le demonstrez că se înşală. La jumătatea primei săptămâni, un îndrumător al cercetaşilor m-a condus înapoi acasă şi a demarat în trombă fără să scoată vreo vorbă. De această dată fusesem „lăsat la vatră” în mod ruşinos, pentru că îmi învăţasem colegii de tabără un cântecel imoral. Ulterior, o scrisoare de trei pagini de la directorul taberei, plină cu epitete usturătoare şi moralizatoare, mă încadra între cei mai răi cercetaşi recidivişti din centrul statului Ohio. Nesigur pe semnificaţia termenului „recidivist”, le-am explicat părinţilor mei ce făcusem.
Ne întâlniserăm cu o trupă de cercetaşe pentru o zi de canoe şi cântam un cântecel pe care eu îl ştiam de la surorile mele, din vremurile în care ele mergeau în tabără: „Fă-ţi noi prieteni, dar păstrează-i pe cei vechi; primii sunt argint, ultimii sunt aur”. Moştenind la rândul meu alte versuri pentru cântecel, le-am împărtăşit şi noilor mei colegi de tabără.
Nu-ţi face prieteni, celor vechi dă-le un şut.
Eu nu vreau decât argint şi aur mult.
Versurile în sine cu greu puteau constitui motiv de expulzare, dar Willy Carlson, într-o izbucnire genială de răzbunare, l-a lovit cu şutul pe cel mai vechi supraveghetor din tabără în vreme ce acesta se apleca să aprindă un foc, apoi a dat vina pentru gest pe influenţa mea, ca şi cum versurile mele îi deplasaseră piciorul în fundul bătrânului. În câteva ore, întreaga maşinărie a justiţiei cercetaşilor se pusese în funcţiune şi amândoi ne făceam bagajele.
Din acea experienţă au rezultat doar două lucruri, în afară de retragerea mea permanentă din gaşca cercetaşilor. Mai întâi, am devenit bun prieten cu Willy Carlson, a cărui vezică urinară sensibilă s-a dovedit ulterior că fusese o altă minciună care să determine prima mea expulzare din tabără. Nu se putea să nu-ţi placă tipul. În al doilea rând, am primit o muştruluială dură de la mama, a cărei motivaţie n-am înţeles-o decât în ultimii ani de colegiu. Ea nu avea nimic împotriva primului vers revizuit, deşi, tehnic vorbind, şutul în fund dat oamenilor în vârstă fusese cel care mă expediase din tabără, ci împotriva ideii ciudate exprimate în versul doi.
— De ce argint şi aur mult? se mirase ea, punându-mă să stau jos în cămăruţa din spate a librăriei, unde păstra tirajele suplimentare de cărţi şi dulapurile vechi cu dosare.
— Ce vrei să spui? am întrebat-o.
Pe perete se vedea un calendar vechi de la Muzeul de Artă din Columbus, întors la luna mai, lună în care era prezentată o reproducere după un Edward Hopper înfăţişând o femeie stând singură pe patul ei. Nu mă puteam abţine să nu mă holbez la imagine.
— De ce nu artificii? ripostase ea. Sau focuri de tabără?
— Fiindcă astea nu mergeau. Îmi amintesc că în acea clipă mă simţeam iritat. Răspunsul părea atât de evident. Ultimul cuvânt trebuia să rimeze cu „şut”.
— Ascultă-mă bine, Tom. Mama îşi pusese o mână pe obrazul meu şi mă privea în ochi. În lumină părul ei părea auriu, la fel cum lucea părul femeii din pictura lui Hopper. Nu este firesc. Unui băiat de vârsta ta nu ar trebui să-i pese de argint şi de aur.
— Dar nu-mi pasă. Ce importanţă are?
— Contează, deoarece fiecare dorinţă îşi are punctul ei de plecare.
Suna ca o predică pe care o auzisem odată la şcoala de duminică.
— Asta ce mai înseamnă?
— Înseamnă că oamenii îşi petrec viaţa dorindu-şi lucruri pe care n-ar trebui să şi le dorească. Lumea creează confuzie în sufletele lor luând iubirea şi îndreptând-o spre ţinte nevrednice. Îşi lărgise gulerul rochiei de vară, apoi se aşezase lângă mine. Ca să fii fericit nu ai nevoie decât să iubeşti cele vrednice, în cantităţile potrivite. Nu banii. Nu cărţile. Oamenii. Adulţii care nu înţeleg asta nu se simt niciodată împliniţi. Iar eu nu vreau să ajungi o astfel de persoană.
N-am înţeles niciodată de ce o ţintă corectă a pasiunilor mele însemna atât de mult pentru ea. Am dat doar din cap în mod solemn, am promis că nu voi mai cânta niciodată despre metale preţioase şi mi-am dat seama că mama s-a liniştit.
Însă nu metalele preţioase erau problema. Acum îmi dau seama că mama se angajase într-un război mult mai important, încercând să mă salveze de la ceva mai rău: să devin ca tata. Obsesia tatei legată de Hypnerotomachia reprezenta pentru mama chintesenţa pasiunii greşit direcţionate în viaţă şi ea s-a luptat cu această obsesie până în ziua morţii lui. Cred că mama credea sincer că iubirea lui pentru acea carte nu era altceva decât o perversiune, o înşelare a dragostei pentru soţie şi pentru familie. Nici toată forţa sau persuasiunea din lume nu puteau să-l îndepărteze de această iubire şi presupun că mama a început să se bată pentru mine atunci când şi-a dat seama că bătălia pentru reorganizarea vieţii tatei o pierduse deja.
Mă tem să spun cât de bine mi-am ţinut promisiunea. Încăpăţânarea băieţilor de a se comporta prosteşte trebuie să li se pară tare ciudată femeilor, mai ales că ele învaţă foarte repede cum să se poarte frumos. De-a lungul copilăriei mele a existat cineva care pusese monopolul pe greşeli, şi acel cineva am fost chiar eu. Nu mi-am imaginat niciodată dimensiunea erorii asupra căreia mă avertiza mama până când nu am avut nenorocul de a cădea eu însumi în ea. Numai că la acea dată, cea care urma să sufere pentru asta era Katie, nu familia mea.
*
A venit ianuarie, şi prima şaradă a lui Colonna a făcut loc unei a doua, apoi unei a treia. Paul îşi dăduse seama unde să le caute, căci descoperise un anumit tipar în Hypnerotomachia: ca urmare a unui ciclu regulat, capitolele creşteau în lungime de la cinci sau zece pagini la douăzeci, treizeci sau chiar patruzeci de pagini. Capitolele mai scurte curgeau unul după altul, trei sau patru câteodată, în vreme ce capitolele mai lungi păreau mai solitare. Puse pe un grafic, perioadele lungi de intensitate scăzută erau întrerupte de vârfuri ascuţite de lungime a capitolelor, generând astfel un soi de profil vizual pe care amândoi l-am asemuit cu un puls al cărţii. Tiparul continua până la sfârşitul primei jumătăţi a cărţii, punct din care începea o altă secvenţă, ciudată şi uniformă, căci niciun capitol nu mai trecea de unsprezece pagini.
Paul a găsit repede o logică în asta, folosindu-se de succesul înregistrat cu Moise şi coarnele lui: fiecare vârf de capitol lung şi solitar însemna o şaradă. Soluţia şaradei, cifrul ei, era apoi aplicat la capitolele scurte care urmau, astfel descoperindu-se partea următoare a mesajului lui Colonna. Paul bănuia că a doua jumătate a cărţii trebuia să fie umplutură, exact aşa cum păreau să fie capitolele de deschidere a primei părţi: o diversiune pentru a menţine impresia continuării naraţiunii într-o poveste altfel fragmentată.
Am divizat munca între noi. Paul vâna şaradele în capitolele mai lungi, lăsându-mi-le mie pentru a le rezolva. Prima pe care am descifrat-o a fost asta: „Care este cea mai neînsemnată armonie a unei victorii măreţe?”
— Mă face să mă gândesc la Pitagora, a spus Katie când i-am povestit despre asta la o budincă şi o ceaşcă de ciocolată fierbinte la cafeneaua Small World. Totul la Pitagora însemna armonie. Astronomia, virtutea, matematica...
— Cred că are de-a face cu logistica războiului, am replicat eu, după ce petrecusem destule ore în Firestone căutând texte din epoca Renaşterii despre inginerie.
Într-o scrisoare către ducele de Milano, Leonardo pretindea că putea construi şarete blindate, ca un echivalent renascentist al tancurilor, dotate cu tunuri portabile şi catapulte mari pentru folosirea în caz de asedii. Filosofia şi tehnologia se uneau: victoria avea o matematică a ei, un anumit simţ al proporţiilor destinat maşinii perfecte de război. Era doar un pas mic de la matematică la muzică.
A doua zi de dimineaţă, Katie m-a sculat la 7:30 ca să meargă să facă jogging înainte de primul ei curs de la ora 9:00.
— Războiul n-are sens, mi-a zis ea, întorcând şarada pe toate părţile aşa cum numai un absolvent de filosofie o putea face. Întrebarea are două părţi: cea mai neînsemnată armonie şi victoria măreaţă. Această victorie măreaţă ar putea însemna orice. Ar trebui să te concentrezi pe partea mai clară. Cea mai neînsemnată armonie are mai puţine înţelesuri concrete.
Am mormăit ceva în vreme ce treceam pe lângă gara Dinky către vestul campusului, invidiindu-i pe pasagerii care aşteptau cursa de 7:43. Să alergi şi să gândeşti în acelaşi timp păreau două lucruri nefiresc de făcut simultan în vreme ce soarele abia se înălţa pe cer, iar Katie ştia că ceaţa din minte n-avea să mi se limpezească până la ora prânzului. De fapt toate astea nu însemnau decât o pedeapsă pentru că nu-l luam în serios pe Pitagora.
— Aşadar, ce propui tu? am întrebat.
Katie nici măcar nu părea să respire, aşa alerga de uşor.
— Ne oprim la Firestone pe drumul de întoarcere. Îţi arăt eu unde cred că ar trebui să cauţi.
Povestea a continuat la fel timp de două săptămâni. Mă sculam dimineaţa ca să fiu întâmpinat cu ironii şi discursuri, îi povesteam lui Katie ideile mele doar pe jumătate dospite despre Colonna, astfel încât ea trebuia să alerge mai încet ca să asculte, apoi mă forţam să alerg mai repede ca ea să aibă mai puţin timp la dispoziţie pentru a-mi explica unde greşesc. Ne petreceam sfârşitul atâtor seri şi începutul atâtor dimineţi împreună, încât începeam să cred că în cele din urmă îi va trece prin minte, aşa raţională cum era, să rămână peste noapte la Dod, un gest mai eficient decât plimbatul înainte şi înapoi până la Holder. Văzând-o în fiecare dimineaţă în şort şi tricou, încercam să mă gândesc la o nouă cale de a-i lansa invitaţia, dar Katie se făcea întotdeauna că nu înţelege. Gil mi-a povestit că vechiul ei prieten, jucătorul de lacrosse cu care fusesem coleg la unul dintre seminariile mele, acceptase să-i facă jocul de la început, fără să profite de cele câteva ocazii când ea se îmbătase, aşa că îi fusese mereu recunoscătoare pentru asta când era trează. Katie a avut nevoie de mult timp ca să priceapă modelul lui de manipulare şi în prima lună cu mine m-a testat tot timpul, ca să vadă dacă nu sunt la fel.
— Ce ar trebui să fac? am întrebat într-o noapte, după plecarea lui Katie, când frustrarea mea atinsese cote maxime.
Primeam un pupic pe obraz după fiecare alergare de dimineaţă, gest care, luând în consideraţie totul, nu prea îmi răsplătea investiţia. Iar acum, că petreceam tot mai mult timp cu Hypnerotomachia şi ajunsesem să dorm doar cinci sau şase ore pe noapte, un nou soi de datorie începea să se acumuleze. Tantalus şi strugurii lui nu aveau nicio legătură cu mine. Când o voiam pe Katie, tot ce primeam în schimb era Colonna. Când încercam să mă concentrez asupra lui Colonna, nu mă puteam gândi decât la somn. Iar când, în sfârşit, încercam să dorm, se auzea o nouă bătaie în uşă şi trebuia să ies la o nouă porţie de alergare cu Katie. Mă pierdusem deja în comedia de a întârzia în mod cronic la propria viaţă. Meritam ceva mai bun.
Gil şi Charlie mi-au răspuns atunci, ca niciodată, la unison:
— Ai răbdare. Merită efortul.
Ca de obicei, ei aveau dreptate. Într-o noapte din a cincea noastră săptămână împreună, Katie ne-a eclipsat pe toţi. Întorcându-se de la un seminar de filosofie, a trecut pe la Dod cu o idee nouă.
— Ascultaţi puţin, a spus ea, scoţând un exemplar din Utopia de Thomas More din geantă şi citind din el.
Locuitorii din Utopia au două jocuri asemănătoare şahului. Primul este un soi de concurs de aritmetică, în care anumite numere „întrec” altele. Cel de-al doilea este o bătălie crâncenă între virtuţi şi vicii, care ilustrează la modul cel mai ingenios cum viciile tind să intre în conflict unul cu altul, dar se unesc împotriva virtuţilor. Aceasta arată ceea ce determină în ultimă instanţă victoria unei părţi sau a alteia.
Katie m-a luat de mână şi mi-a dat cartea, aşteptându-mă să citesc din nou pasajul.
M-am uitat la coperta din spate.
— Scrisă în 1516, am zis eu. La mai puţin de douăzeci de ani după Hypnerotomachia.
Perioadele nu erau atât de îndepărtate.
