Urmează apelul pe care îl ratasem, cel care se înregistrase probabil în vreme ce eu şi Paul eram la muzeu: „Tom, sunt Katie. O pauză. Nu ştiu unde eşti. Poate că deja vii spre mine. Karen şi Trish vor să mănânce acum tortul de ziua mea. Le-am spus să te aştepte pe tine. O nouă pauză. Cred că ne vedem când ajungi aici”.
Simt cum receptorul îmi ia foc în mână. Fotografia alb-negru pe care i-am cumpărat-o de ziua ei pare fadă în ramă, un cadou mult mai ieftin decât ar fi fost cu o zi înainte. Fusesem nevoit să întreb pe la cunoştinţe de numele altor fotografi în afara lui Ansei Adams şi Mathew Brady. Nu am învăţat niciodată suficient de multe despre trecutul lui Katie ca să am idee de gusturile ei. Gândindu-mă la toate astea, decid să nu iau fotografia cu mine.
*
Pe drumul către birourile ziarului Prince păstrez un ritm alert. Katie mă aşteaptă la intrare şi mă conduce spre camera obscură, descuind şi încuind uşile pe măsură ce înaintăm. E îmbrăcată la fel cum era şi la Holder: cu un tricou şi o pereche de blugi vechi. Părul ei e strâns simplu la spate, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la companie, iar gulerul tricoului este îndoit în afară. Zăresc un lănţişor de aur atârnându-i la gât, iar în apropiere de una din coapse privirea îmi cade pe o gaură mică în blugi prin care i se vede albul pielii.
— Tom, zice ea, arătând spre o fată de la un computer din colţ, vreau să cunoşti pe cineva. Ea este Sam Felton.
Sam îmi zâmbeşte ca şi cum m-ar cunoaşte. Este îmbrăcată în pantaloni ca de călărie şi o cămaşă cu mâneci lungi pe care scrie: DACĂ JURNALISMUL AR FI UŞOR, L-AR FACE ŞI NEWS-WEEK. După ce întinde mâna spre un buton de pe reportofonul de lângă ea, fata îşi scoate o cască din ureche.
— Perechea ta de diseară? o întreabă ea pe Katie, ca să se asigure că auzise bine.
Katie îi confirmă, dar nu adaugă şi ce aşteptam eu: „Prietenul meu”.
— Sam lucrează la articolul cu Bill Stein, rosteşte ea în schimb.
— Să vă distraţi la bal, îmi urează Sam, înainte de a reveni la reportofon.
— Tu nu vii? o întreabă Katie.
Cred că ele două se cunosc şi de la Ivy.
— Mă îndoiesc.
Sam face un gest înspre computer, pe al cărui ecran se văd mai multe rânduri de cuvinte, ca un muşuroi de furnici în spatele unui geam. Deja îmi aminteşte de Charlie în laboratorul lui, motivat de cât de multe i-au rămas de făcut. Întotdeauna vor fi mai multe ştiri de scris, mai multe teorii de demonstrat, mai multe fenomene de observat. Inutilitatea delicioasă a sarcinilor imposibil de îndeplinit este magnetul celor obsedaţi de muncă.
Katie o priveşte cu compasiune, iar Sam se întoarce la transcrierile ei.
— Despre ce anume voiai să discutăm? o întreb eu.
Însă Katie mă conduce în camera obscură.
— E cam cald aici, spune ea, deschizând o uşă şi dând la perete nişte draperii negre. Poate că vrei să-ţi dai haina jos.
O fac. Katie mi-o ia şi o atârnă de un cuier ascuns în spatele uşii. Am evitat interiorul acestei încăperi încă din ziua când am cunoscut-o, îngrozit de teama de a nu-i distruge cumva filmele.
Katie se duce la o frânghie de rufe spânzurată de-a lungul unui perete. Pe ea sunt înşirate poze, prinse cu agrafe.
— N-ar trebui să fie mai mult de douăzeci şi patru de grade aici, spune ea, altfel căldura poate voala negativele.
Ar putea la fel de bine să vorbească greaca din punctul meu de vedere. Surorile mele m-au învăţat cândva o regulă: ori de câte ori te întâlneşti cu o fată, fă-o întotdeauna pe un teren pe care îl cunoşti bine. Restaurantele franţuzeşti nu impresionează pe nimeni dacă nu ştii să citeşti meniul, iar filmele lacrimogene sunt cu dublu tăiş dacă nu pricepi intriga. Aici, în camera obscură, posibilităţile de a comite greşeli par nenumărate.
— Lasă-mă o secundă, spune ea, agitându-se dintr-o parte a camerei în cealaltă, iute ca un colibri. Aproape că am terminat.
Deschide capacul unui mic recipient, răsuceşte filmul pe un tambur, apoi îl aşază sub un şuvoi de apă. Încep să mă simt sufocat. Camera obscură este mică şi aglomerată, mesele sunt copleşite de tăvi şi plăci, rafturile sunt pline de soluţii revelatoare şi fixatoare. Katie pare să se simtă ca peştele în apă aici. Îmi aminteşte de modul în care îşi strânsese părul la recepţie, înfăşurându-l în jurul acelor de păr ca şi cum ar fi văzut ce făcea.
— Să aprind luminile? întreb eu, începând să mă simt inutil.
— Doar dacă vrei în mod special. Negativele s-au fixat.
Aşa că rămân ca o sperietoare în mijlocul încăperii.
— Cum se mai simte Paul? întreabă ea.
— Bine.
Urmează o tăcere plină de sens, iar Katie pare să-şi piardă interesul pentru conversaţie, ocupându-se de un alt set de fotografii.
— Am trecut pe la Dod imediat după douăsprezece şi jumătate, reia ea. Charlie mi-a spus că ai fost cu Paul.
În vocea ei se citeşte o blândeţe neaşteptată.
— A fost frumos din partea ta să stai cu el, continuă ea. Povestea asta trebuie să fie groaznică pentru Paul. Pentru toată lumea, de altfel.
Vreau să-i povestesc despre scrisorile lui Stein, dar îmi dau seama câte explicaţii ar trebui să îi ofer. Katie revine lângă mine cu o mână plină cu poze.
— Ce sunt astea?
— Am developat filmul nostru.
— De pe câmpul din film?
Katie dă din cap.
Câmpul din film este un loc pe care Katie m-a dus să îl văd, un spaţiu deschis în Battlefield Park din Princeton care pare să fie mai întins şi mai neted decât oricare altă porţiune de teren de la est de Kansas. În mijlocul acestui spaţiu se înalţă un stejar singuratic, ca un străjer care nu vrea să-şi părăsească postul, amintind parcă de ultimul gest al unui general care a murit sub ramurile copacului în timpul Războiului de Secesiune. Katie a văzut pentru prima dată locul într-un film cu Walter Matthau, iar de atunci copacul a încântat-o peste măsură. Locul se numără printre puţinele pe care ea le vizitează mereu, ca pe un rozariu de privelişti care îi definesc tot mai bine viaţa pe măsură ce se întoarce la ele. La mai puţin de o săptămână de la prima ei noapte petrecută în Dod, m-a dus şi pe mine să-l văd. A fost ca şi cum bătrânul stejar era o rudă a ei, iar noi trei formam o familie. Adusesem cu mine o pătură, o lanternă şi un coş cu de-ale gurii. Katie şi-a adus film şi un aparat foto.
Fotografiile sunt de o măiestrie neaşteptată, ca o imortalizare a noastră în chihlimbar. Le privim împreună, trecându-le de la unul la celălalt.
— Ce părere ai? întreabă ea.
Văzându-le, îmi amintesc cât de călduroasă a fost iarna. Lumina slabă de ianuarie are nuanţa mierii. Iată-ne, îmbrăcaţi cu pulovere subţiri, fără haine groase, căciuli sau mănuşi. Ramurile copacului din spatele nostru îşi arată vârsta venerabilă.
— Sunt minunate, îi spun.
Katie zâmbeşte stingherită, încă neştiind cum să primească un compliment. Observ pete pe degetele ei, de culoarea cernelii tipografice, de la vreunul dintre agenţii chimici închişi în vreo sticluţă din camera obscură. Degetele ei sunt lungi şi subţiri, dar au o vagă asperitate, rezultatul prea multor filme înmuiate în prea multe băi chimice. „Aşa eram noi doi împreună – spun gesturile ei cu forţa a o mie de cuvinte simultane. Îţi aminteşti?”
— Îmi pare rău, rostesc eu.
Las fotografiile din mână, dar Katie îmi atinge degetele cu cealaltă mână.
— Nu e din cauza zilei mele de naştere, spune ea, îngrijorată că poate nu înţelesesem mesajul.
Aştept.
— Azi-noapte, după ce aţi plecat de la Holder, unde v-aţi dus tu şi Paul?
— Să-l vedem pe Bill Stein.
