— Ţi l-ar fi adus ţie.
— Corect. Iar noi ne-am dus şi i l-am arătat lui Richard. Apoi Richard s-a luat de Vincent în amfiteatru.
Sunt sceptic.
— Dar nu era mai probabil ca Taft să-şi fi dat seama de dispariţia jurnalului înainte de acest moment?
— Ba da, bineînţeles. Trebuia să fi ştiut că l-a luat Bill. Dar care crezi că a fost reacţia lui când şi-a dat seama că de povestea asta ştia şi Richard? Primul lucru care trebuie să-i fi trecut prin minte a fost să-l caute pe Bill.
Acum înţeleg.
— Tu crezi că s-a dus la biroul lui Stein după discurs.
— Vincent a fost la recepţie?
O iau ca pe o întrebare retorică, până când îmi amintesc că Paul nu a fost acolo, căci plecase deja să-l găsească pe Stein.
— Eu nu l-am văzut, răspund eu.
— Între Dickinson şi amfiteatru există un coridor care le leagă prin interior, spune el. Vincent nici măcar nu trebuia să iasă din clădire ca să ajungă acolo.
Paul lasă vorbele să mi se sedimenteze în minte. Posibilitatea sugerată îmi invadează treptat gândurile, legată de o mie de alte detalii.
— Chiar crezi că Taft l-a ucis? întreb uluit.
În penumbra încăperii se conturează o siluetă ciudată, un soi de Epp Lang îngropând un câine sub un copac.
Paul priveşte fix contururile negre proiectate pe perete.
— Cred că e capabil de aşa ceva.
— Doar de furie?
— Nu ştiu.
Însă Paul pare să fi rulat deja toate scenariile în mintea lui.
— Ascultă, spune el. În vreme ce îl aşteptam pe Bill la institut, am început să citesc jurnalul cu mai multă atenţie, căutând toate menţiunile despre Francesco.
Îl deschide şi din interiorul copertei scoate o pagină de însemnări pe care şi le-a făcut în sala de aşteptare a institutului.
— Am dat peste paragraful unde şeful de port notează setul de instrucţiuni copiate de hoţ după hârtiile lui Francesco. Genovezul spune că acestea au fost scrise pe o bucată de hârtie şi trebuie să fi format un soi de itinerar naval, ceva legat de drumul parcurs de nava lui Francesco. Şeful de port a încercat să-şi dea seama de unde trebuia să fi venit încărcătura luând-o pas cu pas înapoi dinspre Genova.
Când Paul desface foaia, zăresc un şablon format din săgeţi trasate lângă o busolă.
— Acestea sunt coordonatele. Sunt în latină: „Patru sud, zece est, doi nord, şase vest”. Apoi scrie De Stadio.
— Ce înseamnă De Stadio?
Paul zâmbeşte.
— Cred că asta este cheia. Şeful de port a dus hârtia la vărul lui, care i-a spus că De Stadio reprezintă modalitatea de reprezentare a direcţiilor. Poate fi tradus prin „în stadii”, asta însemnând că direcţiile sunt măsurate în stadii.
— Nu pricep.
— Stadium era o unitate de măsură în lumea antică, pornind de la lungimea unei curse de atletism în cadrul olimpiadei elene. De acolo vine şi cuvântul modem „stadion”. Un stadium are circa 200 de metri, aşa că într-un kilometru sunt cam cinci stadia.
— Deci patru sud înseamnă patru stadii spre sud.
— Apoi zece est, două nord şi şase vest. Sunt toate cele patru puncte cardinale. Îţi aminteşte de ceva?
Îmi aminteşte: în ultima lui şaradă, Colonna s-a referit la ceea ce el a intitulat „Regula lui Patru”, un mecanism care ar ghida cititorii spre cripta lui secretă. Însă noi am renunţat la descoperirea acestui mecanism când am văzut că textul în sine nu dă absolut niciun fel de indicaţii geografice.
— Crezi că asta este? Aceste patru direcţii?
Paul dă din cap.
— Dar şeful de port căuta ceva la scară mult mai mare, un voiaj de sute şi sute de kilometri. Dacă direcţiile lui Francesco sunt măsurate în stadia, atunci nava nu se poate să fi plecat din Franţa sau din Ţările de Jos. Trebuie să-şi fi început călătoria cam la un kilometru sud-est de Genova. Şeful de port ştia că aşa ceva nu putea fi corect.
Observ nechibzuinţa din vocea lui Paul, care crede că s-a descurcat mai bine decât şeful de port.
— Vrei să spui că direcţiile aveau o cu totul altă semnificaţie.
Paul nu are timp să facă pauze.
— De Stadio nu trebuie să însemne pur şi simplu „în stadii”. De poate să mai însemne şi „din”.
Se uită la mine aşteptând efectul, dar frumuseţea acestei noi traduceri îmi scapă.
