— Ţi-ai pierdut concentrarea, i-am reproşat la un moment dat.
Îmi stricasem ochii citind în întuneric şi cearta nu se putea nimeri într-un moment mai prost.
— Ce-am făcut? m-a întrebat Paul, răsucindu-se pe călcâie înainte de a se urca în patul lui, crezând că a auzit greşit.
— Câte ore petreci cu cercetările pe zi?
— Nu ştiu. Poate opt.
— Eu am muncit zece ore pe zi toată săptămână. Şi tu te duci la îngheţată?
— Am lipsit zece minute, Tom. Şi în seara asta am mers foarte bine. Care-i problema?
— E aproape martie. Termenul nostru limită e peste o lună.
Paul a lăsat să treacă neobservată chestia cu „noastră”.
— O să obţin o amânare.
— Poate că ar trebui să munceşti mai mult.
Probabil că era pentru prima dată când cineva rostea astfel de cuvinte în prezenţa lui Paul. L-am văzut furios doar de câteva ori, dar niciodată cum a fost în acele clipe.
— Dar muncesc din greu. Cu cine crezi că vorbeşti?
— Mă apropii de descifrarea şaradei. Tu unde eşti?
— Te apropii? Paul a clătinat din cap. Nu faci scena asta fiindcă te apropii. O faci pentru că te-ai blocat. Şarada aia n-ar trebui să-ţi ia atât de mult. N-ar trebui să fie atât de grea. Ţi-ai pierdut doar răbdarea.
M-am uitat urât la el.
— Aşa e, a continuat el, ca şi cum aştepta ocazia de zile întregi. Eu aproape că am descifrat următoarea şaradă şi tu continui să lucrezi la ultima. Am sperat să nu se ajungă aici. Lucrăm fiecare în ritmul lui şi tu nici măcar nu vrei ajutorul meu. Perfect, fă-o singur. Însă nu încerca să arunci chestia asta în cârca mea.
În acea noapte nu ne-am mai vorbit.
*
Dacă l-aş fi ascultat, poate că mi-aş fi învăţat lecţia mai devreme. În loc de asta, am făcut tot posibilul pentru a dovedi că Paul greşeşte. Am început să muncesc până târziu şi să mă trezesc mai devreme, creându-mi obiceiul de a-mi pune ceasul să sune cu cincisprezece minute înainte în fiecare zi, sperând că Paul va observa disciplina forţată din viaţa mea. În fiecare zi găseam o cale nouă de a petrece mai mult timp cu Colonna şi în fiecare noapte îmi număram orele rămase ca un avar care îşi numără monedele. Opt ore luni; nouă ore marţi; zece ore miercuri şi joi; aproape douăsprezece ore vineri.
„Ce au în comun un scarabeu orb, o bufniţă şi un vultur cu cioc încovoiat?” Pliniu scria că scarabeii cu corn sunt atârnaţi de gâtul nou-născuţilor ca remediu împotriva bolii; scarabeii aurii fac o miere otrăvitoare şi nu pot supravieţui într-o localitate din apropiere de Tracia denumită Cantharolethus; scarabeii negri se strâng în colţuri întunecate şi pot fi găsiţi cel mai des în băi. Dar scarabeii orbi?
Apoi, mai economiseam nişte timp nemailuând masa la Cloister; fiecare drum spre Prospect Avenue mă costa o jumătate de oră, iar aglomeraţia probabil că mă mai întârzia încă o jumătate de oră. Am încetat şi să mai lucrez în Camera Preşedintelui de la Ivy, atât ca să evit o întâlnire cu Paul, cât şi ca să economisesc minutele irosite cu drumul până acolo. Dădeam cât mai puţine telefoane, mă bărbieream şi făceam duş doar atunci când era strict necesar, îi lăsam pe Gil şi pe Charlie să răspundă la uşă şi creasem o adevărată ştiinţă a economisirii prin renunţarea la micile mofturi din viaţa mea.
„Ce au în comun un scarabeu orb, o bufniţă şi un vultur cu cioc încovoiat?” Aristotel scria că, dintre creaturile care pot zbura şi cărora nu le curge sânge prin vene, unele sunt coleoptere, sau cu o aripă-teacă, precum scarabeul; dintre păsările care zboară noaptea, unele au gheare încovoiate, precum corbul şi bufniţa; iar la bătrâneţe partea superioară a ciocului vulturilor se măreşte treptat şi se încovoaie, astfel încât pasărea moare încet pentru că nu se mai poate hrăni. Dar ce au în comun cele trei?
Hotărâsem să o socotesc pe Katie o cauză pierdută. Orice ar fi fost ea pentru mine, devenise altcineva pentru Donald Morgan. Răspunsul la întrebarea cum de-i vedeam atât de mult când eu îmi părăseam încăperea atât de puţin timp se afla probabil în gândurile şi în visele mele, unde ei doi se făceau constant de râs. Erau în toate colţurile şi pe toate aleile, ascunşi în umbre şi în nori. Se ţineau de mână, se sărutau şi sporovăiau fără griji, ca să-i văd eu, de parcă ar fi vrut să-mi demonstreze că o inimă superficială este uşor de rănit, dar se vindecă la fel de uşor. Cu mult timp în urmă Katie îşi lăsase un sutien negru în camera mea. Nu-mi amintisem niciodată să i-l înapoiez şi sutienul a devenit un soi de trofeu al meu, un simbol al unei părţi din ea pe care o lăsase în urmă şi pe care Donald n-o putea avea. Aveam viziuni cu ea stând goală în dormitorul meu, amintiri din ziua când ne bucuraserăm atât de mult unul de celălalt încât ea uitase de sine, uitase că eram un străin şi se eliberase de orice inhibiţie. Mi-au rămas întipărite în minte toate detaliile formelor ei, fiecare pistrui de pe spatele ei, fiecare umbră de sub sânii ei. Katie a dansat pe melodia de la ceasul meu cu alarmă, trecându-şi o mână prin păr şi ţinând în cealaltă un microfon invizibil, dând tot acel spectacol numai şi numai pentru mine.
„Ce au în comun un scarabeu orb, o bufniţă şi un vultur cu cioc încovoiat?” Toate zboară – dar Pliniu spune că uneori scarabeii se târăsc. Toate respiră – dar Aristotel afirmă că insectele nu inspiră aer. Nu învaţă niciodată din propriile greşeli, căci Aristotel afirmă că „multe animale au memorie... dar nicio altă creatură cu excepţia omului nu-şi poate aminti trecutul după chef”.Însă chiar şi oamenii refuză să înveţe din greşelile trecutului. Folosind o astfel de unitate de măsură, suntem cu toţii nişte scarabei orbi şi nişte bufniţe.
Joi, patru martie, am atins punctul culminant cu Hypnerotomachia. În acea zi am petrecut paisprezece ore recitind părţi din operele a şase istorici ai naturii renascentişti şi întocmind douăzeci şi una de pagini cu însemnări scrise mărunt. Nu m-am dus la niciun curs, am luat toate cele trei mese la biroul meu şi în acea noapte am dormit exact trei ore şi jumătate. Nu mă mai ocupasem de Frankenstein de săptămâni întregi. Deşi absorbit de studiul meu, gândurile mi se opreau şi la Katie, ceea ce-mi dădea un impuls incontrolabil de a-mi face viaţa ţăndări. Măiestria cu care mă autodistrugeam mă făcuse probabil dependent. Oricum, ceva se întâmpla cu mine, căci nu făcusem aproape niciun fel de progres în privinţa şaradei.
— Închide cărţile, mi-a spus Charlie într-un târziu în acea noapte de vineri, luând poziţie. M-a tras de guler în faţa unei oglinzi. Uită-te la tine!
— N-am nimic – am început eu, ignorând privirea de lup pe care mi-o aruncam singur din oglindă, de pe chipul cu ochii roşii şi nasul înroşit.
Însă Gil i-a luat partea lui Charlie.
— Tom, arăţi ca naiba. A intrat în dormitor, un gest pe care nu-l mai făcuse de săptămâni de zile. Ascultă, ea vrea să-ţi vorbească. Încetează cu încăpăţânarea asta!
— Dar nu sunt încăpăţânat. Am doar alte lucruri de făcut.
Charlie a făcut o grimasă.
— Cum ar fi lucrarea lui Paul?
M-am strâmbat, aşteptând ca Paul să-mi sară în apărare. Numai că el a stat acolo, în spatele lor, fără să scoată o vorbă. Timp de mai bine de o săptămână sperase că răspunsul căutat de mine avea să apară, că progresam serios cu şarada, chiar dacă dureros de încet.
— Mergem la Blair, a zis Gil, referindu-se la concertul acappella în aer liber de vinerea.
— Toţi patru, s-a grăbit Charlie să adauge.
Gil a închis cu blândeţe cartea de lângă mine.
— Katie o să fie acolo. I-am spus că o să vii.
Însă când am deschis cartea la loc şi am declarat că eu nu merg, pe chipul lui a apărut o expresie pe care mi-o amintesc şi acum. O expresie pe care n-o mai văzusem niciodată pe chipul lui Gil – una pe care o rezerva întotdeauna pentru Parker Hassett şi pentru măscăricii care nu ştiau niciodată când să se oprească.
— Vii, a insistat Charlie, făcând un pas spre mine.
Dar Gil i-a făcut semn să renunţe.
— Las-o baltă! Hai să mergem!
Apoi am rămas singur.
*
Nu încăpăţânarea sau mândria şi nici măcar devotamentul faţă de Colonna m-au ţinut departe de concertul de la Blair Arch. Cred că de vină au fost gustul amar al înfrângerii şi inima frântă. De fapt, o iubeam pe Katie şi, într-un fel ciudat, iubeam la fel de mult Hypnerotomachia, dar eşuasem în tentativa de a le cuceri pe amândouă. Expresia de pe chipul lui Paul atunci când ieşise din cameră îmi spunea că pierdusem lupta cu şarada, indiferent dacă eu eram conştient de asta sau nu; în acelaşi timp, expresia de pe chipul lui Gil însemna că el ştia că păţisem acelaşi lucru şi cu Katie. Privind fix câteva desene din Hypnerotomachia – aceleaşi pe care Taft avea să le folosească în discursul lui o lună mai târziu, cele în care Cupidon mâna femeile în pădure într-o şaretă în flăcări – m-am gândit la gravura lui Carracci. Iată-mă acum, lovit fără milă de băieţelul acela, în vreme ce întreaga scenă este privită de cele două iubiri ale mele. Asta voise tata să-mi spună, asta era lecţia pe care spera să o pot învăţa. „Chinurile noastre nu îl pot îndupleca. Dragostea învinge totul.”
Richard Curry i-a spus odată lui Paul că cele două lucruri cel mai greu de contemplat în viaţă sunt eşecul şi bătrâneţea; iar cele două sunt unul şi acelaşi lucru. Perfecţiunea reprezintă consecinţa firească a eternităţii. Dacă aştepţi suficient de mult, totul îşi atinge gradul maxim de dezvoltare. Cărbunele devine diamant, nisipul devine perlă, maimuţele devin oameni. Pur şi simplu nu ne este dat nouă, pe parcursul unei vieţi de om, să vedem aceste transformări, aşa că fiecare eşec ne aduce aminte de moarte.
Însă eu cred că iubirea pierdută reprezintă o specie aparte de eşec. Este o amintire a faptului că unele transformări, oricât ar fi de dorite, nu se produc niciodată; că unele maimuţe nu vor fi niciodată oameni, oricâte epoci de maturizare ar parcurge omenirea. Ce poate gândi o maimuţă care, având la dispoziţie o maşină de scris şi o eternitate în faţă, nu-l poate preţui pe Shakespeare? Îmi era imposibil să suport ideea de a o auzi pe Katie spunând că vrea să punem punct, că relaţia noastră nu mai exista. Şi să merg la Blair Arch şi s-o văd acolo cuibărindu-se în braţele lui Donald Morgan ar fi însemnat să renunţ de bunăvoie la toate perlele şi diamantele din viitorul meu.
Şi atunci s-a întâmplat: chiar în clipa în care ajunsesem în faza maximă a autocompătimirii, s-a auzit un ciocănit în uşă. A urmat o răsucire a clanţei şi, aşa cum se mai întâmplase de o sută de ori înainte, a apărut Katie. Vedeam că sub haină purta puloverul care îmi plăcea mie cel mai mult, cel de culoarea smaraldului, care i se asorta cu culoarea ochilor.
— Tu ar trebui să fii la concert, au fost primele cuvinte pe care le-am îngăimat, probabil cea mai proastă combinaţie din cele pe care le-ar fi reprodus o maimuţă.
— Şi tu, mi-a replicat ea, măsurându-mă din cap şi până în picioare.
