Cred că abia în acel moment i-a trecut prin minte cât de mult se schimbaseră lucrurile.
— Ne vedem dimineaţă, i-am răspuns.
Înţelegând, Charlie a zâmbit şi mi-a urat mult noroc.
*
Cred că a fost o noapte importantă pentru Paul. Şi-a dat seama că-şi pierduse pentru totdeauna partenerul de cercetări. Totodată, şi-a mai dat seama că, indiferent care era mesajul final al lui Colonna, acesta nu putea conţine tot secretul acelui om, când în primele patru părţi fuseseră dezvăluite atât de puţine. Cea de-a doua parte a Hypnerotomachiei, pe care noi o presupuseserăm a fi doar de umplutură, în realitate trebuia să conţină noi texte cifrate. Şi orice satisfacţie ar fi simţit Paul în urma dezvăluirii cunoştinţelor medicale ale lui Charlie sau din cauza rezolvării celei de-a cincea şarade, aceasta a dispărut imediat când a văzut mesajul lui Colonna şi şi-a dat seama că are dreptate.
Mă tem pentru tine, cititorule, la fel cum mă tem pentru mine. Aşa cum ai simţit, la începutul acestui text intenţia mea a fost să-ţi dezvălui secretele mele, indiferent cât de adânc le ascundeam prin coduri. Ţi-am urat să găseşti ceea ce cauţi şi am fost ghidul tău.
Acum însă descopăr că nu am suficientă încredere în propria creaţie ca să continuu în această manieră. Poate că nu pot judeca adevărata dificultate a şaradelor conţinute aici, chiar dacă creatorii lor mă asigură că nimeni altcineva decât un filosof adevărat nu le poate rezolva. Poate că şi aceşti oameni înţelepţi sunt geloşi pe secretul meu şi m-au condus intenţionat pe căi greşite ca să poată fura ceea ce este pe bună dreptate al nostru. Predicatorul ăsta este cu adevărat deştept şi are prozeliţi în fiecare tabără; mă tem să nu-mi întoarcă soldaţii împotrivă.
Ca atare, ca să te apăr pe tine, cititorule, îmi voi continua drumul început. Dacă te-ai obişnuit să găseşti o şaradă în interiorul capitolelor mele, de aici înainte nu vei mai găsi niciun fel de şaradă şi nicio soluţie care să te călăuzească. Pe durata călătoriei lui Poliphilo mă voi folosi numai de Regula Celor Patru, dar nu-ţi voi oferi nicio sugestie asupra naturii ei. De-acum doar intelectul tău te poate îndruma. Fie ca Dumnezeu şi geniul să te păstorească pe drumul cel bun, prietene.
Cred că doar încrederea în forţele proprii l-a împiedicat pe Paul să-şi contemple abandonul imediat. Eu îl părăsisem; Colonna îl părăsise; acum naviga de unul singur. La început a încercat să mă implice iarăşi în proces. Rezolvasem atâtea împreună, încât a crezut că ar fi o dovadă de egoism să-mi permită să nu fiu de faţă la descoperirea soluţiei. Credea că suntem atât de aproape şi că mai aveam atât de puţine de făcut.
Aşa a trecut o săptămână, apoi încă una. Eu reînnodasem relaţia cu Katie, reînvăţam să fiu cu ea, să o iubesc numai pe ea. Atât de multe se petrecuseră în săptămânile cât fuseserăm despărţiţi, încât eram mai mult decât interesat să recuperez timpul pierdut. Mâncam pe rând la Cloister şi la Ivy. Ea avea prieteni noi; împreună ne cream obiceiuri noi. Au început să mă intereseze chestiuni legate de familia ei. Mi-am dat seama că, după ce i-am recâştigat încrederea complet, Katie a început să-mi povestească diverse lucruri.
Între timp, tot ce învăţase Paul despre şaradele lui Colonna a început să-l trădeze. Ca un trup ale cărui funcţiuni decad treptat, Hypnerotomachia rezista la toate medicamentele pe care el încerca să i le administreze. Regula Celor Patru era prea vagă; Colonna nu dăduse niciun indiciu despre originea ei. Charlie, eroul celei de-a cincea şarade, stătea cu Paul în unele nopţi, îngrijorat de efectul produs de abandonul meu. Nu mi-a cerut niciodată ajutorul, ştiind ce îmi făcuse cartea prima dată, dar înţelegeam de ce stă lângă Paul, ca un doctor care supraveghează un pacient despre a cărui boală se teme că va evolua rău. Peste toată această poveste începea să se lase întunericul, un dezastru pentru iubitorul de carte, iar Paul era neajutorat. Fără ajutorul meu avea să sufere până în weekendul de Paşte.
CAPITOLUL 19
Pe drumul de întoarcere spre Dod, răsfoiesc printre pozele făcute de Katie în Battlefield Park din Princeton. Instantaneu după instantaneu, am surprins-o în mişcare, alergând spre mine, cu părul fluturându-i în vânt, cu gura pe jumătate deschisă, cu vorbele prinse undeva dincolo de raza de acţiune a aparatului foto. Plăcerea de a-mi imagina vocea ei în aceste poze este adevărata bucurie pe care o resimt atunci când le privesc. Peste alte douăsprezece ore am s-o văd la Ivy. Am s-o însoţesc la balul pe care ea l-a anticipat aproape de când ne-am cunoscut. Ştiu ce va aştepta să spun. Că am luat o decizie pe care o respect; că mi-am învăţat lecţia. Că nu mă voi întoarce la Hypnerotomachia.
Când ajung înapoi în cameră, mă aştept să-l găsesc pe Paul la birou, dar patul lui e tot gol, iar acum au dispărut şi cărţile de pe dulap. Pe uşă stă lipit un bilet, scris cu litere mari şi roşii.
Tom,
Unde eşti? M-am întors să te caut. Am descoperit ce înseamnă 4S-10E-2N-6! M-am dus să iau atlasul topografic de la Firestone, apoi trec pe la McCosh. Vincent spune că are schiţa. 10:15.
P.
Citesc mesajul din nou, punând cap la cap informaţiile. În subsolul McCosh Hall se află biroul lui Taft din campus. Însă ultimul rând îmi dă fiori: „Vincent spune că are schiţa”. Ridic telefonul şi sun la sediul echipei de intervenţie din campus. Charlie ajunge la telefon în câteva secunde.
— Ce s-a întâmplat, Tom?
— Paul s-a dus să-l întâlnească pe Taft.
— Ce? Credeam că se duce să discute cu decanul despre Stein.
— Trebuie să-l găsim. Poţi găsi pe cineva să te înlo...
N-apuc să termin, că un sunet înfundat întrerupe convorbirea şi îl aud pe Charlie cum discută cu cineva la celălalt capăt al firului.
— Când a plecat Paul? întreabă el, revenind la telefon.
— Acum zece minute.
— Vin. O să-l prindem din urmă.
*
Volkswagen-ul Karmann Ghia din 1973 al lui Charlie apare în spatele internatului cincisprezece minute mai târziu. Bătrâna maşină arată ca o broască de metal ruginită. Nici nu apuc să mă aşez bine pe scaunul din dreapta, că Charlie bagă maşinuţa în marşarier.
— Ce ţi-a luat atât de mult? îl întreb eu.
— Când plecam, o reporteriţă a apărut la sediu, îmi răspunde el. Voia să discute cu mine despre noaptea trecută.
— Şi?
— Cineva de la departamentul de poliţie i-a povestit ce a spus Taft la interogatoriu.
Cotim pe Elm Drive, unde zloata de pe asfalt face şoseaua să arate ca un ocean încremenit.
— Nu tu mi-ai spus că Taft îl cunoaşte pe Richard Curry de multă vreme?
— Mda. De ce?
— Pentru că el le-a declarat poliţiştilor că îl ştie pe Curry numai datorită lui Paul.
Chiar atunci când intrăm în partea de nord a campusului îl zăresc pe Paul în curtea dintre bibliotecă şi departamentul de istorie, îndreptându-se spre McCosh.
— Paul! îl strig eu pe geam.
— Ce faci? izbucneşte Charlie, trăgând maşina cât mai aproape de Paul.
— Am rezolvat-o! exclamă Paul, surprins să ne vadă. Toată povestea. Am nevoie doar de schiţă. Tom, n-o să-ţi vină să crezi. Este cel mai ului...
— Ce? Spune-mi!
Dar Charlie nu vrea să audă nimic din toate astea.
— Nu te duci la Taft, proclamă el.
— Nu înţelegi. E rezolvată...
Charlie se lasă pe claxonul maşinii, umplând curtea cu zgomote.
— Ascultă-mă bine, îl întrerupe el. Paul, treci în maşină. Mergem acasă.
— Are dreptate, îl susţin şi eu. N-ar fi trebuit să vii aici singur.
— Mă duc la Vincent, rosteşte Paul încet, începând să meargă iarăşi în direcţia biroului lui Taft. Ştiu ce fac.
Charlie dă cu spatele, păstrând pasul cu Paul.
— Crezi că o să-ţi dea pur şi simplu ce vrei?
