Dar e prea târziu. Taft se ridică împleticindu-se, apoi se întinde spre mine.
— Stai departe de el, îl avertizează Charlie, întinzând o mână spre Taft.
Taft se uită urât la mine printre braţele lui Charlie. Paul aruncă o privire prin încăpere, căutând ceva, fără să ia în seamă agitaţia din jur. În cele din urmă, Taft îşi revine în fire şi întinde mâna după telefon.
Pe chipul lui Charlie apare brusc teama.
— Să mergem, spune el, dându-se înapoi. Acum.
Taft apasă trei taste, unele pe care Charlie le-a văzut prea des ca să se înşele.
— Poliţia, spune Taft în receptor, privind drept spre mine. Vă rog să veniţi imediat. Sunt atacat în biroul meu.
Charlie mă împinge afară pe uşă.
— Du-te! zice el.
Chiar atunci, Paul se repede la seiful deschis şi scoate tot ce mai rămăsese înăuntru. Apoi începe să tragă de hârtii şi de cărţi de pe rafturi, răvăşind şi răsturnând tot ce-i cade în mână. Când îşi dă seama că are un teanc de hârtii de-ale lui Taft în mână, Paul se retrage şi iese pe uşă, fără să arunce vreo privire către Charlie sau către mine.
Pornim în goană după el. Ultimul lucru pe care îl aud dinspre biroul lui Taft este glasul individului, anunţând numele noastre echipajelor de poliţie. Vocea i se aude prin uşa deschisă, răsunând pe coridor.
*
Gonim pe coridor către scările întunecate de la subsol, când de sus se simte un val de frig. Doi ofiţeri ai poliţiei din campus au apărut în capul scărilor, la parter.
— Rămâneţi pe loc! strigă unul din ei din capul scării înguste.
Încremenim pe loc.
— Poliţia campusului! Nu mişcaţi!
Paul se uită peste umărul meu către capătul coridorului, strângând hârtiile din mâna stângă.
— Fă cum îţi spun ei, îl sfătuieşte Charlie.
Însă eu ştiu ce i-a atras atenţia lui Paul. Undeva pe acolo se află o toaletă de serviciu. În interiorul ei se găseşte o intrare spre tunele.
— Tunelele nu sunt sigure, rosteşte Charlie printre dinţi, apropiindu-se de Paul ca să-l împiedice să fugă. Au început construc...
Poliţiştii confundă mişcarea acestuia cu intenţia de fugă şi unul se repede în jos pe scări, exact în clipa în care Paul ţâşneşte spre uşă.
— Stai! ţipă inspectorul. Nu intra acolo!
Dar Paul este deja la intrare, deschide panoul de lemn şi dispare înăuntru.
Charlie nu ezită nicio secundă. Înainte ca vreunul din copoi să-şi dea seama, el este cu doi paşi mai în faţă, înaintând repede spre uşă. Aud o bufnitură când sare în tunel, încercând să-l oprească pe Paul. Apoi vocea lui răsună de jos, strigându-l pe Paul.
— Ieşiţi imediat! tună poliţistul, împingându-mă în faţă.
Ofiţerul se apleacă şi strigă din nou, dar singurul răspuns primit este tăcerea.
— Cheamă..., începe primul ofiţer să spună, când un zgomot îngrozitor se aude dinspre tunele, iar sala cazanelor de lângă noi începe să sfârâie.
Îmi dau seama imediat ce s-a întâmplat: a explodat o ţeavă de aburi. Iar acum îl aud şi pe Charlie urlând.
*
Într-o secundă sunt în pragul toaletei de serviciu. Gaura de acces este în beznă profundă, aşa că sar în gol. Când ating solul, simt adrenalina la maximum, săgetându-mă ca un fulger, iar durerea aterizării se stinge înainte de a mi se întinde în corp. Mă forţez să mă ridic. Charlie geme în depărtare, conducându-mă spre el, în vreme ce poliţistul ţipă undeva deasupra. Unul din inspectori are prezenţa de spirit să-şi dea seama ce se petrece.
— Chemăm o ambulanţă, strigă el înspre tunel. Mă puteţi auzi?
Mă deplasez printr-o ceaţă densă şi umedă. Căldura devine mai puternică, dar eu nu mă pot gândi decât la Charlie. Câteva secunde bune, şuieratul ţevii de abur reduce orice altceva la tăcere.
Gemetele lui Charlie sunt mai clare acum. Înaintez, încercând să ajung la el. În cele din urmă îl găsesc, la un cot de ţeavă. Stă încovrigat şi zace nemişcat. Hainele îi sunt în dezordine, iar părul îi stă lipit de cap. Pe măsură ce privirea mi se obişnuieşte cu întunericul, văd la distanţă o gaură într-o ţeavă imensă de la nivelul solului.
— Mmm, geme Charlie.
Nu pricep.
— Mmm...
Îmi dau seama că încearcă să-mi rostească numele.
Pieptul îi este ud leoarcă. Aburul l-a lovit drept în pântece.
— Te poţi ridica? îl întreb, încercând să-i petrec braţul pe după umăr.
— Mmm... mormăie el, pierzându-şi cunoştinţa.
Strângând din dinţi, încerc să îl ridic, dar parcă aş încerca să mişc un munte din loc.
— Haide, Charlie, îl implor eu, săltându-l puţin de pe loc. Nu-mi leşina în braţe!
Îmi dau seama că este din ce în ce mai slăbit. Trupul lui se lasă tot mai greu în braţele mele.
— Ajutor! urlu eu în depărtare. Vă rog să mă ajutaţi!
În cămaşa lui se văd nişte găuri, acolo unde presiunea aburului a distrus materialul, udându-l pe Charlie până la piele. Abia îi mai simt respiraţia.
— Mmm... horcăie el, încercând să mă prindă de mână cu un deget.
Îl apuc de umeri şi îl scutur din nou. Într-un târziu aud paşi. Un fascicul luminos sfâşie aburul. Zăresc un doctor – chiar doi – care aleargă spre mine.
În mai puţin de o secundă ajung suficient de aproape ca să le zăresc feţele. Dar când fasciculele lanternelor luminează în sfârşit trupul lui Charlie, îl aud pe unul din ei exclamând:
— O, Iisuse!
— Eşti rănit? mă întreabă celălalt, pipăindu-mi pieptul cu mâinile.
