Întâmplări din trecut îmi revin în minte mai vii ca oricând.
— Ce vei face de dimineaţă? mă interesez eu, întrebându-mă dacă vrea să discute despre asta.
— Trebuie să-l întreb pe Richard cu privire la scrisorile alea, răspunde el.
— Vrei să vin cu tine?
— Ar trebui să mă duc singur.
Apoi între noi se aşterne tăcerea.
*
Paul adoarme repede, judecând după respiraţia lui. Mi-aş dori să pot face la fel, dar prea multe gânduri mi se înghesuie în minte. Mă întreb ce ar fi gândit tata aflând că după atâţia ani am dat peste jurnalul şefului de port. Poate că i-ar fi luminat singurătatea în care eu am presupus mereu că trăia din pricina atâtor ore de lucru la ceva care însemna atât de puţin pentru câţiva oameni. Cred că ar fi schimbat lucrurile pentru el, ştiind că fiul lui a reuşit în sfârşit să-i aprecieze munca.
— De ce ai venit aşa târziu? l-am întrebat eu într-o seară, după ce el se ivise la pauza ultimului joc de baschet pe care l-am jucat în viaţa mea.
— Îmi cer scuze, mi-a răspuns el. Mi-a luat mai mult timp decât mă aşteptam.
Mergea în faţa mea înapoi spre maşină, ca să mă conducă acasă. Mi-am fixat privirea pe şuviţa de păr pe care el uita întotdeauna să o pieptene, cea pe care n-o vedea în oglindă. Era mijlocul lui noiembrie, dar el venise la meci într-o jachetă de primăvară, atât de absorbit de munca de la birou, încât îmbrăcase o haină prea subţire.
— Ce anume? am sondat eu terenul. Munca?
„Munca” era un eufemism folosit de mine ca să evit titlul care mă stânjenea atât de tare în preajma prietenilor mei.
— Nu munca, mi-a răspuns el încetişor. Traficul.
Pe drumul de întoarcere, a mers continuu cu patru-cinci kilometri peste viteza limită, aşa cum proceda întotdeauna. Mica răzvrătire din acest gest, modul în care el refuza să se lase înlănţuit de reguli, fără a le încălca vreodată cu adevărat, începuseră să mă irite tot mai mult după ce mi-am luat şi eu permis de conducere.
— Cred că ai jucat bine, mi-a spus el, uitându-se la mine. Am văzut că ai reuşit să înscrii ambele aruncări libere.
— Am fost dat afară pentru cinci faulturi în prima repriză. I-am spus antrenorului Ames că nu mai vreau să joc.
Faptul că nu făcuse pauză îmi demonstrase că se aşteptase la această înţepătură.
— Ai renunţat? De ce?
— Cei deştepţi iau de la cei puternici, am răspuns eu, ştiind că asta ar fi urmat el să spună. Dar cei înalţi iau de la cei scunzi.
Din acel moment a părut să se învinovăţească, ca şi cum baschetul ar fi fost ultima legătură rămasă între noi. Două săptămâni mai târziu, când m-am întors de la şcoală, coşul de baschet şi panoul de pe aleea noastră de acces fuseseră demontate şi oferite de pomană unei organizaţii locale de caritate. Mama mi-a zis că nu ştie de ce făcuse asta. Tot ce mi-a putut spune a fost că el a crezut că astfel va îmbunătăţi relaţia dintre noi.
Cu acest gând în minte, încerc să-mi imaginez cel mai valoros dar pe care i l-aş fi putut oferi tatei. Şi, în vreme ce somnul coboară în sfârşit şi pe la genele mele, răspunsul pare ciudat de clar: credinţa în idolii lui. Asta a vrut el mereu – să simtă că suntem uniţi de ceva permanent, să ştie că nu ne vom despărţi niciodată câtă vreme credem în aceleaşi lucruri. Iar eu avusesem grijă să mă asigur că aşa ceva nu se va întâmpla niciodată. Hypnerotomachia nu diferea cu nimic de lecţiile de pian, de baschet şi de felul în care îşi pieptăna el părul: adică era greşeala lui. Apoi, chiar atunci când el trebuie să-şi fi dat seama ce se petrece, în momentul în care mi-am pierdut credinţa în acea carte, ne-am îndepărtat tot mai mult unul de altul, chiar şi în clipele când şedeam la aceeaşi masă. El făcuse tot ce-i stătea în puteri ca să creeze un nod puternic între noi, iar eu reuşisem să îl desfac.
Paul îmi spusese odată că speranţa, cea care ieşise din cutia Pandorei numai după ce scăpaseră toate molimele şi necazurile, este cel mai bun lucru din lume. Fără ea nu există decât timpul. Iar timpul ne împinge de la spate, forţându-ne să ne îndepărtăm până când ne aruncă în neant. Cred că asta e singura explicaţie pentru ceea ce s-a întâmplat cu tata şi cu mine, aşa cum s-a întâmplat cu Taft şi Curry, la fel cum se va întâmpla cu noi patru, cei din Dod, chiar dacă acum părem de nedespărţit. Este o lege a mişcării, un fapt din fizică pe care Charlie îl poate conceptualiza şi care nu diferă de poveştile cu pitice albe şi gigantice roşii. Ca de altfel toate lucrurile din univers, suntem predestinaţi încă de la naştere să ne depărtăm de centru. Timpul reprezintă pur şi simplu jalonul separării noastre. Dacă suntem particule într-un ocean al distanţei, părţi dintr-un întreg originar, atunci există o ştiinţă a însingurării noastre. Suntem singuri în relaţie direct proporţională cu anii pe care îi avem.
CAPITOLUL 16
În vara de după clasa a şasea, tata m-a trimis într-o tabără de două săptămâni pentru foşti cercetaşi. Acum îmi dau seama că scopul acţiunii lui a fost acela de a mă face să îmi recâştig locul printre băieţii merituoşi de vârsta mea. Fusesem „degradat” cu un an înainte pentru că aprinsesem nişte artificii în cortul lui Willy Carlson şi, mai exact, pentru că insistasem că gestul fusese amuzant chiar şi după ce mi se explicase pericolul la care îl supusesem pe Willy din pricina constituţiei lui fragile şi a vezicii lui urinare slabe. Timpul trecuse şi părinţii mei speraseră că între timp totul fusese uitat. În cercul care îl înconjura pe Jake Ferguson, un adolescent de doisprezece ani ale cărui benzi desenate pornografice transformaseră disciplina forte a taberei de cercetaşi într-o afacere lucrativă şi deschizătoare de noi orizonturi, fusesem „retrogradat” la un statut mai puţin demonic. Aşa că părinţii mei îşi spuseseră că paisprezece zile petrecute pe malul lacului Erie aveau să mă aducă înapoi în rândul băieţilor buni.
Mi-au trebuit mai puţin de nouăzeci şi şase de ore ca să le demonstrez că se înşală. La jumătatea primei săptămâni, un îndrumător al cercetaşilor m-a condus înapoi acasă şi a demarat în trombă fără să scoată vreo vorbă. De această dată fusesem „lăsat la vatră” în mod ruşinos, pentru că îmi învăţasem colegii de tabără un cântecel imoral. Ulterior, o scrisoare de trei pagini de la directorul taberei, plină cu epitete usturătoare şi moralizatoare, mă încadra între cei mai răi cercetaşi recidivişti din centrul statului Ohio. Nesigur pe semnificaţia termenului „recidivist”, le-am explicat părinţilor mei ce făcusem.
Ne întâlniserăm cu o trupă de cercetaşe pentru o zi de canoe şi cântam un cântecel pe care eu îl ştiam de la surorile mele, din vremurile în care ele mergeau în tabără: „Fă-ţi noi prieteni, dar păstrează-i pe cei vechi; primii sunt argint, ultimii sunt aur”. Moştenind la rândul meu alte versuri pentru cântecel, le-am împărtăşit şi noilor mei colegi de tabără.
Nu-ţi face prieteni, celor vechi dă-le un şut.
Eu nu vreau decât argint şi aur mult.
Versurile în sine cu greu puteau constitui motiv de expulzare, dar Willy Carlson, într-o izbucnire genială de răzbunare, l-a lovit cu şutul pe cel mai vechi supraveghetor din tabără în vreme ce acesta se apleca să aprindă un foc, apoi a dat vina pentru gest pe influenţa mea, ca şi cum versurile mele îi deplasaseră piciorul în fundul bătrânului. În câteva ore, întreaga maşinărie a justiţiei cercetaşilor se pusese în funcţiune şi amândoi ne făceam bagajele.
Din acea experienţă au rezultat doar două lucruri, în afară de retragerea mea permanentă din gaşca cercetaşilor. Mai întâi, am devenit bun prieten cu Willy Carlson, a cărui vezică urinară sensibilă s-a dovedit ulterior că fusese o altă minciună care să determine prima mea expulzare din tabără. Nu se putea să nu-ţi placă tipul. În al doilea rând, am primit o muştruluială dură de la mama, a cărei motivaţie n-am înţeles-o decât în ultimii ani de colegiu. Ea nu avea nimic împotriva primului vers revizuit, deşi, tehnic vorbind, şutul în fund dat oamenilor în vârstă fusese cel care mă expediase din tabără, ci împotriva ideii ciudate exprimate în versul doi.
— De ce argint şi aur mult? se mirase ea, punându-mă să stau jos în cămăruţa din spate a librăriei, unde păstra tirajele suplimentare de cărţi şi dulapurile vechi cu dosare.
— Ce vrei să spui? am întrebat-o.
Pe perete se vedea un calendar vechi de la Muzeul de Artă din Columbus, întors la luna mai, lună în care era prezentată o reproducere după un Edward Hopper înfăţişând o femeie stând singură pe patul ei. Nu mă puteam abţine să nu mă holbez la imagine.
— De ce nu artificii? ripostase ea. Sau focuri de tabără?
— Fiindcă astea nu mergeau. Îmi amintesc că în acea clipă mă simţeam iritat. Răspunsul părea atât de evident. Ultimul cuvânt trebuia să rimeze cu „şut”.
— Ascultă-mă bine, Tom. Mama îşi pusese o mână pe obrazul meu şi mă privea în ochi. În lumină părul ei părea auriu, la fel cum lucea părul femeii din pictura lui Hopper. Nu este firesc. Unui băiat de vârsta ta nu ar trebui să-i pese de argint şi de aur.
— Dar nu-mi pasă. Ce importanţă are?
— Contează, deoarece fiecare dorinţă îşi are punctul ei de plecare.
Suna ca o predică pe care o auzisem odată la şcoala de duminică.
