— Cam în anul 200 î.Hr.
Asta ne conducea spre o fundătură.
— Cred că greşeşti, am spus eu. Până acum toate şaradele au fost legate de cunoştinţe şi descoperiri din epoca Renaşterii. Francesco ne testează în privinţa cunoştinţelor dobândite de umanişti în anii 1400.
— Moise şi cornuta trebuiau să aibă de-a face cu lingvistica, a replicat Paul, agăţându-se de idee. Corectarea unor traduceri greşite, aşa cum a făcut Valla cu Donnatio Constantini.
— Iar şarada din Rithmomachia a avut de-a face cu matematica, am mers eu mai departe. Aşadar Colonna n-ar folosi matematica din nou. Cred că alege o disciplină diferită de fiecare dată.
Mi-am dat seama că rolul meu se schimbase doar când Paul s-a arătat atât de surprins de claritatea gândirii mele. Acum eram egali şi parteneri în aceeaşi întreprindere.
Am început să ne întâlnim amândoi la Ivy în fiecare seară, în zilele când Camera Preşedintelui arăta mai bine, aşteptându-mă ca Gil să apară oricând ca să vadă ce mai facem. Luam cina la etaj, cu Gil şi cu Katie, pe care o despărţeau doar câteva săptămâni de procesul de alegere a clubului unde avea să fie membră, apoi mă întorceam jos la Paul şi la Francesco Colonna. Mi-am zis că e mai bine să o las pe Katie singură, mai ales că încerca din greu să facă o figură cât mai bună pentru admiterea în club. Ocupată cu ritualurile de admitere, Katie părea să nu fi observat prea tare tot mai desele mele dispariţii din viaţa ei.
Însă totul s-a schimbat în noaptea care a urmat unei a treia dimineţi în care n-o însoţisem la jogging. Eu credeam că eram pe cale de a găsi o soluţie la şaradă, când, printr-o pură întâmplare, ea şi-a dat seama cum îmi petreceam eu timpul în care ar fi trebuit să fim împreună.
— Asta este pentru tine, mi-a zis ea, intrând în camera noastră din Dod.
Gil lăsase iarăşi uşa descuiată, iar Katie nu mai ciocănea atunci când credea că sunt singur.
Era o ceaşcă de supă pe care mi-o adusese de la un magazin din apropiere. Credea că îmi petreceam timpul afundat în pregătirea lucrării de diplomă.
— Ce faci? m-a întrebat ea. Te lupţi cu Frankenstein?
Apoi a văzut cărţile împrăştiate în jurul meu, titlul fiecăreia având cel puţin o referire la Renaştere. N-am crezut niciodată că e posibil să minţi fără să o ştii. O amăgisem săptămâni de zile cu diverse pretexte – Mary Shelley, insomnia mea, presiunile la care trebuia să facem amândoi faţă, toate se adunaseră şi ne împiedicau să petrecem mai mult timp împreună – şi, în cele din urmă, chestia asta m-a purtat undeva departe, separându-mă atât de uşor de adevăr, încât distanţa parcursă într-o zi nu părea cu nimic mai mare decât cea parcursă în ziua precedentă. După cum credeam eu, Katie ştia că lucrez la teza lui Paul, numai că nu voia să audă de asta. Era un aranjament convenabil la care ajunseserăm fără să fi discutat despre el.
A urmat o conversaţie cu multe momente de tăcere, întreţinute de felul în care se uita ea la mine, în vreme ce eu încercam să-i susţin privirea. Într-un târziu, Katie a pus ceaşca de supă pe dulapul meu şi şi-a încheiat haina. A aruncat o privire prin încăpere, ca şi cum ar fi vrut să-şi amintească locul fiecărui lucru, apoi s-a îndreptat spre uşă şi a închis-o după ea.
Voiam să o sun chiar în seara aceea – aşa cum ştiam că şi-ar fi dorit, aşteptând singură în camera ei, lângă telefon, după cum am aflat apoi şi de la colegele ei de cameră – numai că în cursul evenimentelor intervenise ceva neprevăzut. Cartea aceea era o amantă fantastică, făcându-şi simţită prezenţa exact în momentele oportune. Imediat după plecarea lui Katie, în minte mi s-a ivit soluţia la şarada lui Colonna. Ca o adiere de parfum şi o ocheadă aruncată într-un decolteu adânc, chestia asta m-a făcut să uit de orice altceva.
Soluţia o constituia orizontul dintr-o pictură: punctul de convergenţă într-un sistem de perspective. Şarada nu avea legătură cu matematica, ci cu arta. Se încadra profilului celorlalte şarade, bazându-se pe o disciplină specifică Renaşterii dezvoltată de aceiaşi umanişti pe care Colonna părea să-i apere. Măsura de care aveam noi nevoie era distanţa, în braccia, dintre partea frontală a picturii, unde se găseau personajele principale, şi linia teoretică a orizontului, unde pământul se întâlnea cu cerul. Amintindu-mi de preferinţa lui Colonna pentru Alberti în domeniul arhitectural, când Paul folosise De re aedificatoria ca să descifreze prima şaradă, m-am îndreptat prima dată spre Alberti.
Pe suprafaţa pe care vreau să o pictez, scria Alberti în tratatul pe care îl găsisem între cărţile lui Paul, hotărăsc cât de mari vreau să fie siluetele umane din prim-planul picturii. Împart înălţimea personajului în trei părţi, care vor fi proporţionale cu măsura denumită în mod comun braccio. Căci, aşa cum se poate vedea din relaţia între membre, trei braccia reprezintă înălţimea medie a unui corp omenesc. Poziţia adecvată pentru punctul central nu este mai înaltă faţă de linia de bază decât înălţimea omului care urmează să fie reprezentat în pictură. După aceea trag o linie prin punctul central, iar această linie este o limită sau o graniţă pentru mine, nedepăşită de nimic. De aceea oamenii pictaţi la mai mare distanţă sunt mult mai mici decât cei din plan apropiat.
Linia centrală a lui Alberti, aşa cum demonstrau limpede ilustraţiile însoţitoare, era orizontul. Conform acestui sistem, linia era plasată la aceeaşi înălţime cu silueta unui om din prim-plan, a cărui înălţime era de trei braccia. Ca atare, soluţia şaradei – numărul de braccia de la picioarele omului până la orizont – era exact acest număr: trei.
Paul a avut nevoie doar de o jumătate de oră ca să-şi dea seama cum să aplice cifrul. Prima literă a fiecărui al treilea cuvânt din capitolele următoare, aşezată pe un rând, dezvăluia următorul pasaj al mesajului lui Colonna.
Şi-acum, cititorule, îţi voi dezvălui natura compoziţiei acestei lucrări. Cu ajutorul fraţilor mei, am studiat cărţile de coduri ale arabilor, ale evreilor şi ale anticilor. Am învăţat practica denumită gematria de la cabalişti, conform căreia, când în Facerea se scrie că Avraam a adus 318 slujitori ca să-l ajute pe Lot, înţelegem că numărul 318 se referă doar la Eliezer, servitorul lui Avraam, căci asta este suma literelor ebraice ale numelui lui Eliezer. Am învăţat practicile grecilor, ai căror zei vorbeau în şarade şi ai căror generali, aşa cum se spune, îşi deghizau sensul adevărat al cuvintelor cu viclenie, ca atunci când Histiaeus a tatuat un mesaj pe scalpul sclavului său, astfel încât Aristagoras să poată rade capul omului ca să citească mesajul.
Îţi voi dezvălui acum numele acelor învăţaţi a căror înţelepciune a modelat şaradele mele. Pomponio Leto, maestru al Academiei Romane, elev al lui Valla şi vechi prieten al familiei mele, m-a instruit în materie de limbă şi traducere, acolo unde ochii şi urechile mele m-au trădat. În artă şi în armonia numerelor am fost îndrumat de francezul Jacques Lefevre d’Etaples, admirator al lui Roger Bacon şi al lui Boethius, care cunoşteau toate sistemele de calcul pe care intelectul meu nu le putea percepe. Marele Alberti, care la rândul lui a învăţat de la maeştrii Masaccio şi Brunelleschi (fie ca geniul lor să nu fie niciodată uitat), m-a instruit cu multă vreme în urmă în arta orizonturilor şi a picturilor. Îi păstrez mereu o vie recunoştinţă. Cunoştinţele despre scrierile sacre ale descendenţilor lui Hermes Trismegistul, primul profet al Egiptului, le datorez înţeleptului Ficino, maestru al limbilor şi al filosofiei, care nu are egal între urmaşii lui Platon. În cele din urmă îi sunt îndatorat pentru lucruri care urmează să fie dezvăluite lui Andrea Alpago, discipol al venerabilului Ibn al-Nafis. Iar această contribuţie trebuie privită mult mai favorabil decât restul, căci în studiul omului despre el însuşi, în care toate celelalte studii îşi găsesc originea, el contemplă perfecţiunea cel mai îndeaproape.
Aceştia, cititorule, sunt prietenii mei cei mai înţelepţi, cei care au învăţat ceea ce eu nu am putut, cunoştinţe care în vremurile trecute erau necunoscute tuturor oamenilor. Toţi pe rând au fost de acord cu singura mea cerere: fiecare, fără ca ceilalţi să ştie, mi-a furnizat o şaradă la care doar el şi cu mine ştiam soluţia şi pe care o putea rezolva numai un alt iubitor al cunoaşterii adevărate. La rândul meu, am pus aceste şarade în fragmente în interiorul textului, conform unui model pe care nu l-am spus nimănui; doar răspunsul corect poate conduce la aflarea cuvintelor mele adevărate.
Am făcut toate acestea, cititorule, ca să-mi protejez secretul, dar şi ca să ţi-l transmit ţie, dacă reuşeşti să descoperi ce am scris. Mai ai de rezolvat două şarade şi voi începe să-ţi dezvălui natura criptei mele.
A doua zi de dimineaţă ea nu m-a mai sculat pentru obişnuita alergare. De fapt, în tot restul săptămânii am vorbit doarcu colegele ei de apartament şi cu robotul telefonic, dar nicio clipă cu Katie. Orbit de progresul pe care îl înregistram alături de Paul, nu vedeam cum peisajul vieţii mele se destrăma încetul cu încetul. Aleile pe care făceam jogging şi cafenelele au dispărut pe măsură ce distanţa dintre noi a crescut. Katie nu mai mânca împreună cu mine la Cloister, dar eu n-am observat asta, căci timp de săptămâni de zile nici eu nu m-am mai dus să mănânc acolo. Împreună cu Paul foloseam ca şobolanii tunelele între Dod şi Ivy, evitând lumina zilei, ignorând sunetele de deasupra noastră şi cumpărând cafea şi sandvişuri la cutie de la nonstop-ul WaWa din afara campusului, ca să putem lucra şi mânca după un orar stabilit de noi.
În tot acest timp, Katie se afla la un singur etaj distanţă de mine, încercând să nu-şi roadă unghiile în vreme ce trecea de la o gaşcă la alta, căutând echilibrul adecvat între autoafirmare şi supunere, astfel încât comitetul de evaluare să o privească favorabil. Că nu şi-ar fi dorit amestecul meu în viaţa ei în acele momente era o concluzie la care ajunsesem aproape chiar de la început, fiind pentru mine o scuză pentru a petrece zile lungi şi nopţi târzii lucrând împreună cu Paul. În acelaşi timp, eram prea ocupat ca să mă gândesc că ea ar fi apreciat o companie, un chip prietenos la care să se întoarcă seara, un tovarăş pe măsură ce dimineţile deveneau mai răcoroase şi mai întunecate, un sprijin din partea mea, mai ales acum, că ajunsese la prima răscruce importantă a vieţii ei de la Princeton. Nu mi-am imaginat niciodată că selecţia putea fi o probă importantă pentru ea, o experienţă care îi testa tenacitatea mult mai mult decât farmecul personal. Eram ca un străin; n-am ştiut niciodată prin ce a trebuit să treacă în serile petrecute la Ivy.
Gil mi-a spus în săptămâna care a urmat că Ivy a acceptat-o. Gil îşi aduna forţele pentru o seară lungă în care să ducă veştile, bune sau rele, fiecărui candidat în parte. Parker Hassett ridicase câteva obstacole în calea lui Katie, alegând-o ca subiect al mâniei personale, probabil deoarece ştia că era una dintre favoritele lui Gil. În cele din urmă însă, şi Parker a cedat. Ceremonia de admitere pentru grupa de membri noi urma peste o săptămână, după terminarea procesului de iniţiere, iar balul anual Ivy era programat pentru weekendul de Paşte. Gil a programat evenimentele cu atât de multă atenţie, încât mi-am dat seama că voia să-mi transmită un mesaj. De fapt, îmi oferea şansa de a mă apropia din nou de Katie. Era un calendar al reabilitării mele.
Dacă lucrurile stăteau aşa, atunci nu eram, ca iubit, mai breaz decât fusesem ca cercetaş. Dragostea, îndepărtată de la obiectul ei firesc, îşi găsise un altul. În săptămânile care urmaseră l-am văzut tot mai puţin pe Gil, iar pe Katie absolut deloc. Am auzit un zvon cum că ea ar fi devenit interesată de un student mai mare de la Ivy, o versiune nouă a fostului ei jucător de lacrosse. Între timp însă, Paul descoperise o nouă şaradă şi începuserăm amândoi să ne întrebăm ce secret se ascundea în cripta lui Colonna. Dormitând de mult în sufletul meu, o veche poezioară se trezise din somn şi se pregătea să mă transporte în alt anotimp al vieţii mele.
Nu-ţi face prieteni şi celor vechi dă-le un şut
Tot ce vreau eu este argint şi aur mult.
CAPITOLUL 17
Ţârâitul telefonului mă trezeşte din somn. Ceasul arată nouă şi jumătate. Împleticindu-mă cobor din pat şi ajung la receptor înainte ca sunetul să îl trezească pe Paul.
— Dormeai? e primul lucru pe care mi-l spune Katie.
— Ceva de genul ăsta.
— Nu-mi vine să cred că a fost vorba de Bill Stein.
— Nici nouă. Ce se întâmplă pe afară?
— Sunt la redacţie. Poţi veni aici?
— Acum?
— Eşti ocupat?
Ceva din vocea ei nu-mi place deloc; este o răceală pe care sunt suficient de treaz ca să o simt.
— Lasă-mă să fac un duş scurt. Ajung acolo în cincisprezece minute.
