^{— Lucrau împreună. Da.}

^{— A fost ideea lui să daţi buzna în muzeul de artă?}

^{— Avea chei. N-am dat buzna.}

^{— Şi a fost ideea lui să daţi iama prin biroul lui Stein.}

^{Ştiu că nu e cazul să răspund. În acest moment nu există răspunsuri corecte.}

^{— A alergat de la poliţia campusului până în dreptul biroului lui Taft, Tom. De ce să fi făcut asta?}

^{N-ar înţelege şi nici nu are chef să înţeleagă. Ştiu încotro se îndreaptă interogatoriul ăsta, dar nu mă pot gândi decât la ce a zis ea despre Charlie.}

^{„Dacă reuşeşte să scape din chestia asta.”}

^{— Este un student strălucit, Tom. Ăsta e renumele lui aici. Apoi profesorul Taft i-a descoperit plagiatul. Cine crezi că i-a spus lui Taft?}

^{Cărămidă după cărămidă, ea construieşte parcă un zid între mine şi prietenul meu.}

^{— William Stein, turuie ea mai departe, ştiind că am trecut dincolo de punctul în care o pot ajuta. Imaginează-ţi cum s-a simţit Paul. Cât de furios trebuie să fi fost!}

^{Brusc se aude un ciocănit în uşă. Înainte ca vreunul din noi să poată spune ceva, uşa se deschide.}

^{— Doamnă detectiv? rosteşte un alt om al legii.}

^{— Ce e?}

^{— Cineva de aici vrea să vă vorbească.}

^— Cine?

^{Omul se uită la un cartonaş din mână.}

^{— O doamnă decan de la colegiu.}

^{Poliţista mai rămâne lângă mine câteva clipe, apoi se ridică şi pleacă spre uşă.}

^{După plecarea ei se lasă o tăcere încordată. Trece aşa o vreme. Văzând că nu se întoarce, mă ridic mai bine pe pat şi privesc în jur după cămaşă. M-am săturat de spitale şi mă simt suficient de bine ca să-mi îngrijesc singur braţul. Vreau să-l văd pe Charlie; vreau să aflu ce i-au spus lui Paul. Haina îmi atârnă de marginea patului. Încep să-mi mut greutatea corpului uşor ca să mă dau jos din pat.}

^{Chiar atunci, clanţa se mişcă şi uşa se deschide. Detectivul Gwynn se întoarce.}

^{— Eşti liber să pleci, spune ea brusc. Cineva de la biroul decanului te va contacta.}

^{Nu pot decât să mă întreb ce s-a întâmplat acolo. Femeia îmi dă cartea ei de vizită şi mă priveşte cu atenţie.}

^{— Dar vreau să te gândeşti la ce ţi-am spus, Tom.}

^{Dau din cap. Pare că mai vrea să adauge ceva, dar se abţine. Fără să mai scoată vreo vorbă, se răsuceşte pe călcâie şi pleacă. După ce uşa se închide, e deschisă pe neaşteptate de altcineva. Încremenesc, aşteptându-mă să intre decanul. Dar de această dată este un chip prietenos. Este Gil, încărcat cu tot felul de pachete. În mâna lui stângă se află exact lucrurile de care am eu mai multă nevoie acum: un schimb curat de haine.}

^{— Eşti bine? întreabă el.}

^{— Mda. Ce se petrece?}

^{— Am primit un telefon de la Will Clay. Mi-a povestit ce s-a întâmplat. Cum ţi-e umărul?}

^{— Bine. Ţi-a spus ceva de Charlie?}

^— Puţin.

^{— E-n regulă?}

^{— E mai bine decât atunci când a ajuns aici.}

^{Ceva sună ciudat în modul în care o spune Gil.}

^{— Ce s-a întâmplat? întreb eu.}

^{— Nimic, rosteşte Gil în cele din urmă. Au vorbit poliţaii cu tine?}

^{— Mda. Şi cu Paul. L-ai văzut afară?}

^{— Este în sala de aşteptare. Richard Curry e cu el.}

^{Mă dau jos din pat.}

^{— E cu el? De ce?}

^{Gil ridică din umeri, uitându-se la mâncarea de spital.}

^{— Ai nevoie de ajutor?}

^{— Cu ce?}

^{— Ca să te îmbraci.}

^{Nu sunt singur că glumeşte.}

^{— Cred că mă descurc.}

^{Zâmbeşte, în vreme ce eu mă lupt ca să mă descotorosesc de cămaşa de spital.}

^{— Hai să vedem ce face Charlie, zic eu, obişnuindu-mă iarăşi să stau în picioare.}

^{Acum el ezită.}

^{— Ce s-a întâmplat?}

^{Pe chip îi apare o expresie ciudată, de stinghereală şi de furie în acelaşi timp.}