Spre surprinderea mea, omul dă din cap şi închide uşa, lăsându-ne singuri.
Femeia vine lângă mine şi se opreşte să arunce o privire către patul de dincolo de paravan.
— Cum te simţi, Tom?
Se aşază pe scaunul pe care stătuse Paul, făcându-l să dispară sub trupul ei masiv. Are nişte obraji bucălaţi. Când vorbeşte, obrajii ei par plini de alune.
— Nu atât de bine, rostesc eu îngrijorat.
Îmi întorc partea dreaptă a corpului spre ea, arătându-i bandajul.
— Vrei să-ţi aduc ceva?
— Nu, mulţumesc.
— Fiul meu a fost aici luna trecută, rosteşte ea absentă, căutând ceva în buzunarul hainei. Apendictomie.
Tocmai vreau s-o întreb cine este, când ea scoate un mic portofel de piele din buzunarul de la piept.
— Tom, eu sunt detectiv Gwynn. Aş vrea să discut cu tine despre cele petrecute astăzi.
Deschide portofelul ca să-mi arate insigna, apoi îl bagă la loc în buzunar.
— Unde e Paul?
— Discută cu detectivul Martin. Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări despre William Stein. Ştii cine era?
— A murit azi-noapte.
— A fost ucis. Lasă ca o tăcere scurtă să-i accentueze ultimul cuvânt. L-a cunoscut vreunul dintre colegii tăi de apartament?
— Paul. Au lucrat împreună la Institutul de Studii Avansate.
Femeia scoate un carneţel din buzunarul hainei.
— Îl cunoşti pe Vincent Taft?
— Cât de cât, răspund, sesizând că e vorba de ceva important.
— Ai fost la biroul lui mai devreme astăzi?
Simt în tâmple cum îmi creşte tensiunea.
— De ce?
— Te-ai luat la bătaie cu el?
— N-aş numi-o bătaie.
Femeia îşi notează ceva.
— Tu şi colegii tăi aţi fost în muzeu noaptea trecută? întreabă ea, răsfoind un dosar pe care îl ţinea în mână.
Întrebarea pare să aibă o mie de implicaţii. Mă gândesc. Paul şi-a acoperit mâinile cu mânecile cămăşii când a atins scrisorile lui Stein. Nimeni nu ne-ar fi putut vedea chipurile în întuneric.
—Nu.
Poliţista îşi frecă buzele una de cealaltă, aşa cum procedează unele femei după ce se rujează. Nu reuşesc să înţeleg limbajul trupului ei. În cele din urmă, scoate o foaie de hârtie din dosar şi mi-o dă. Este o fotocopie a paginii pe care eu şi Paul am semnat pentru a intra în muzeu. Data şi ora sunt ştampilate lângă fiecare intrare.
— Cum ai intrat în biblioteca muzeului?
— Paul avea codul de acces, spun eu, renunţând la minciuni. L-a primit de la Bill Stein.
— Biroul lui Stein a fost inclus în scena crimei. Ce căutaţi?
— Nu ştiu.
Detectivul îmi aruncă o privire plină de compasiune.
— Cred că prietenul tău Paul a intrat într-un bucluc mai mare decât crezi tu, zice ea.
Aştept să îmi explice mai clar ce înseamnă acest bucluc, să-mi dea un termen legal, dar n-o face. În schimb, rosteşte:
— Pe foaia asta de acces este numele tău, nu? Ridică hârtia şi o ia înapoi. Şi tot tu l-ai atacat pe doctorul Taft.
— N-am...
— Ce ciudat că prietenul tău Charlie a fost cel care a încercat să-l resusciteze pe William Stein.
— Charlie e paramedic...
— Dar unde era Paul Harris?
Pentru o clipă, masca de amabilitate dispare. Parcă i se ridică o perdea de pe ochi şi aerul de bonomie se face nevăzut.
— Trebuie să te gândeşti la tine, Tom.
Nu-mi dau seama dacă e un avertisment sau o ameninţare.
— Prietenul tău Charlie e în aceeaşi barcă, continuă ea. Dacă reuşeşte să scape din chestia asta... Aşteaptă, lăsând cuvintele în suspensie. Tu spune-mi adevărul!
— Dar am făcut-o.
— Paul Harris a plecat din amfiteatru înainte de sfârşitul discursului lui Taft.
— Da.
— Ştia unde e biroul lui Stein.
