— Nu mi-a venit să cred când am terminat, spune el. Tremuram chiar dinainte să termin cu descifrarea. Se terminase. După atâta amar de vreme, era gata.
Se opreşte în dreptul unuia dintre cele mai depărtate rafturi, unde abia îi disting conturul feţei.
— Şi a meritat, Tom. Nici măcar n-am sesizat ce se află în a doua jumătate a cărţii. Îţi aminteşti ce am văzut în scrisoarea lui Bill?
— Da.
— Cea mai mare parte a acelei scrisori era o minciună. Ştii că munca îmi aparţine, Tom. Cel mai mult Bill a lucrat la traducerea câtorva caractere arabe. A făcut unele copii şi a verificat câteva cărţi. Tot restul am făcut eu de unul singur.
— Ştiu, îi spun.
Paul îşi acoperă gura cu mâna pentru o secundă.
— Nu e adevărat, să ştii. Fără tot ce a descoperit tatăl tău şi Richard şi fără ceea ce aţi rezolvat voi, ceilalţi, mai ales tu, nu aş fi reuşit. Nu am făcut chiar totul de unul singur. Voi, ceilalţi, mi-aţi arătat calea.
Paul invocă numele tatei şi pe cel al lui Richard Curry ca şi cum cei doi ar fi nişte sfinţi, doi martiri de pe desenele prezentate în discursul lui Taft. Pentru o clipă mă simt ca Sancho Panza care îl ascultă pe Don Quijote. Ştiu că uriaşii pe care îi vede el sunt doar nişte mori de vânt, şi totuşi el este cel care vede clar în beznă, iar eu sunt cel care se îndoieşte de ceea ce vede. Mă gândesc că poate în asta constă tot farmecul: suntem animale cu imaginaţie. Doar un om care vede uriaşi se poate căţăra pe umerii lor.
— Dar Bill a avut dreptate într-o privinţă, reia Paul. Rezultatele vor arunca o umbră peste toate studiile istorice de până acum. Pentru multă vreme de aici încolo.
Îmi ia stiva de cărţi din braţe şi brusc mă simt imponderabil. Coridorul din spatele nostru se întinde până la o lumină depărtată, iar holişoare se ramifică de o parte şi de alta a coridorului. Îl văd pe Paul zâmbind, chiar şi în întuneric.
CAPITOLUL 22
Începem să facem drumuri înspre şi dinspre cabina lui Paul, punând la loc zeci de cărţi, pe cele mai multe lăsându-le aiurea, de parcă n-ar vrea decât să scape de ele.
— Îţi aminteşti ce se petrecea în Italia înainte de publicarea Hypnerotomachiei? întreabă Paul.
— Doar ce scria în ghidul Vaticanului.
Paul îmi pune o altă stivă de cărţi în braţe, după care ne întoarcem amândoi în întuneric.
— Viaţa intelectuală a Italiei în zilele lui Francesco se învârte în jurul unui singur oraş, continuă el.
— Roma.
Însă Paul clatină din cap.
— Mai mic decât Roma. De mărimea Princetonului – a campusului universitar, nu a oraşului.
Observ cât este de încântat de descoperirea lui şi cât de real a devenit totul pentru el.
— În acel oraş, reia el, sunt mai mulţi intelectuali pe metru pătrat decât ţi-ai putea imagina vreodată. Genii. Polivalenţi. Gânditori care caută răspunsurile mari la întrebările mari. Autodidacţi care au învăţat singuri limbi antice pe care nu le ştie nimeni altcineva. Filosofi care combină elemente religioase din Biblie cu idei din texte greceşti şi romane, misticism egiptean şi manuscrise persane atât de vechi că nimeni nu ştie de când datează. Este leagănul umanismului. Gândeşte-te la şarade. Profesori universitari jucând Rithmomachia. Traducători care îl interpretează pe Horapollo. Anatomişti care îl revizuiesc pe Galen.
În mintea mea apare domul Santa Maria del Fiore. Tatei îi plăcea să-l denumească oraşul de origine al cărturarilor moderni.
— Florenţa, spun eu.
— Corect. Dar ăsta e doar începutul. În toate disciplinele, acolo se aflau cele mai mari nume din Europa. În arhitectură era Brunelleschi, care a creat cel mai mare dom din ultimii o mie de ani. În sculptură era Ghiberti, care a creat un set de basoreliefuri atât de frumoase încât sunt cunoscute drept „uşile paradisului”. Şi îl mai ai pe asistentul lui Ghiberti, care a devenit părintele sculpturii moderne – Donatello.
— Nici pictorii nu erau de ignorat, îi amintesc eu.
Paul zâmbeşte.
— Cea mai mare concentrare de genii din istoria artei occidentale se găsea în acest oraş micuţ. Cu toţii aplicau tehnici noi, inventau noi teorii ale perspectivei, transformând pictura dintr-un meşteşug în ştiinţă şi în artă. Trebuie să fi fost zeci de astfel de genii, precum Alberti, care ar fi fost considerat un pictor de primă mână în oricare alt colţ al lumii. Însă în acest oraş ei sunt nişte artişti de mâna a doua. Iar asta se întâmplă deoarece se întrec cu giganţi. Masaccio. Botticelli. Michelangelo.
Picioarele lui Paul zboară pe coridoarele întunecate pe măsură ce ideile i se îmbulzesc mai multe în minte.
— Vrei oameni de ştiinţă? continuă el. Ce zici de Leonardo da Vinci? Vrei politicieni? Machiavelli. Poeţi? Boccaccio şi Dante. Şi mulţi dintre tipii ăştia erau contemporani. Iar peste toţi tronează familia de Medici, o familie atât de bogată încât îşi poate permite să ia sub protecţia sa atâţia artişti şi intelectuali câţi poate produce oraşul.
Cu toţii, împreună, în acelaşi oraş mic, practic în acelaşi timp. Cei mai mari eroi ai culturii occidentale, trecând unii pe lângă alţii pe străzi, ştiindu-se pe numele mic, vorbind unul cu altul, întrecându-se, influenţându-se şi încurajându-se să meargă mai departe decât ar fi reuşit oricare să o facă de unul singur. Totul într-un loc unde frumuseţea şi adevărul domnesc, unde familiile de frunte se întrec în a finanţa cele mai măreţe opere de artă, care pot subvenţiona cei mai străluciţi gânditori şi care pot deţine cele mai mari biblioteci. Imaginează-ţi toate astea. E ca un vis. O imposibilitate.
Ne întoarcem în cabina lui Paul şi el se aşază în sfârşit pe un scaun.
— Apoi, în ultimii ani ai secolului al XV-lea, cu puţin înainte de scrierea Hypnerotomachiei, se întâmplă ceva şi mai uluitor. Ceva ce toţi cercetătorii epocii Renaşterii cunosc, dar niciunul nu a legat fenomenul de carte. Şarada lui Francesco vorbea despre un predicator puternic din ţinutul fraţilor lui. Eu pur şi simplu nu-mi puteam da seama care era conexiunea.
— Credeam că Luther a apărut abia în 1517. Colonna scria în anii 1490.
— Nu e vorba de Luther. La sfârşitul anilor 1400, un călugăr dominican a fost trimis la Florenţa ca să se alăture unei mănăstiri denumite San Marco.
Brusc sunt străfulgerat de o idee.
— Savonarola.
Marele predicator evanghelist, cel care a însufleţit Florenţa la hotarul dintre secole, încercând să insufle cu orice preţ credinţa în sufletele oamenilor din oraş.
— Exact, îmi confirmă Paul. Savonarola este ca o săgeată dreaptă şi neînduplecată – cea mai dreaptă şi mai neînduplecată din istorie. Iar când el ajunge la Florenţa, începe să predice. Le spune oamenilor că au un comportament ticăloşit, că arta şi cultura lor sunt profane, că guvernarea oraşului este injustă. Le spune că Dumnezeu se uită cu neplăcere la ei. Le spune să se căiască.
Clatin din cap.
