„Spune-mi unde e desenul, Vincent, a zis el la discursul din Vinerea Mare, şi nu mă vei mai vedea. Este singura afacere pe care o mai avem de rezolvat împreună.”
Numai că Taft a refuzat.
Gil scoate o cheie şi deschide seiful din mahon.
— Uite, îi spune el lui Paul, scoţând harta.
Îl văd iarăşi pe Curry, înaintând spre Paul în curte, apoi pornind către capelă, către Dickinson Hall şi biroul lui Bill Stein.
— Iisuse, spune Gil, cum ne vom descurca cu povestea asta?
— Cheamă poliţia, îl sfătuiesc eu. Curry ar putea veni după Paul.
— Nu, se opune Paul. Mie nu mi-ar face niciun rău.
Dar Gil se referea la altceva: cum o să scoatem la capăt povestea cu fuga din casa lui Taft.
— Curry l-a ucis pe Taft? izbucneşte el.
Încui uşa.
— Şi tot el l-a ucis şi pe Stein.
Camera pare brusc prea strâmtă. Resturile barului, aduse de jos, emană un iz dulce, de putregai.
Gil stă în capul mesei, fără grai.
— Nu-mi va face niciun rău, repetă Paul.
Însă eu îmi amintesc de scrisoarea găsită în biroul lui Stein. „Am o propunere pentru tine. Vom profita amândoi cu vârf şi îndesat.” Urma replica lui Curry, pe care n-am înţeles-o corect până acum: „Cum rămâne cu Paul?”
— O va face, afirm eu cu tărie.
— Greşeşti, Tom, izbucneşte Paul.
Văd din ce în ce mai limpede încotro se îndreaptă toată povestea asta.
— I-ai arătat jurnalul lui Curry când am mers la expoziţie, rostesc eu. El ştia că Taft l-a furat.
— Da, dar...
— Stein chiar i-a spus că aveau de gând să-ţi fure lucrarea. Curry voia să pună mâna pe ea înaintea lor.
— Tom...
— Apoi, la spital, i-ai povestit tot ce ai descoperit. I-ai spus chiar şi că vrei să găseşti schiţa.
Întind mâna după telefon, dar Paul îşi pune palma pe receptor, ţinându-l.
— Stai, Tom, mă opreşte el. Ascultă-mă!
— El i-a ucis.
Acum e rândul lui Paul să aibă o revelaţie şi, cu inima frântă, ne-o împărtăşeşte, lăsându-ne cu gura căscată:
— Da. Tocmai asta îţi spun. Vrei să asculţi? La asta se referea la spital. Îţi aminteşti? Chiar înainte ca tu să intri în sala de aşteptare? „Ne înţelegem unul pe altul, fiule.” Mi-a povestit că nu poate să doarmă deoarece era îngrijorat din pricina mea.
— Şi ce-i cu asta?
Vocea lui Paul tremură.
— Apoi mi-a spus: „Dacă aş fi ştiut ce ai de gând să faci, aş fi procedat altfel”. Richard credea că eu ştiam că l-a ucis pe Bill. Voia să spună că ar fi procedat altfel dacă ar fi ştiut că o să plec devreme de la discursul lui Vincent. Aşa poliţia n-ar fi venit să mă caute pe mine.
Gil începe să se plimbe nervos. În cealaltă parte a încăperii, un buştean trosneşte în foc.
— Îţi aminteşti poezia despre care a vorbit la expoziţie?
— Browning. Andrea del Sarto.
— Cum era?
— „Tu faci ceea ce mulţi visează numai toată viaţa lor, recit eu. Visează? Mor de poftă să o facă! Însă speranţa li se transformă în agonie şi eşuează în tentativa lor.”
— De ce să fi ales un asemenea poem?
— Fiindcă se potrivea cu pictura lui del Sarto.
Paul loveşte cu palma în masă.
— Nu. Fiindcă noi am rezolvat ceea ce el, tatăl tău şi Vincent n-au rezolvat niciodată. Ceea ce Richard a visat să descopere întreaga lui viaţă. Ceea ce el s-a străduit să facă, ceva pentru care s-a luptat din răsputeri, dar în care a eşuat.
Paul pare cuprins de un sentiment de frustrare pe care nu l-am mai văzut de când lucram împreună, când părea să se aştepte ca noi doi să putem acţiona ca o singură fiinţă şi să putem gândi în acelaşi mod. „N-ar trebui să-ţi ia aşa de mult. N-ar trebui să fie atât de greu.” Dezlegăm iarăşi o şaradă, încercând să înţelegem un om pe care Paul crede că noi doi ar trebui să-l cunoaştem la fel de bine. Din punctul lui de vedere, eu nu i-am înţeles niciodată suficient de bine pe Colonna sau pe Curry.
— Nu pricep, spune Gil, observând că a intervenit ceva între mine şi Paul, ceva ce pe el îl depăşeşte.
— Picturile, rosteşte Paul, încercând să mă facă să înţeleg. Poveştile lui Iosif. Ţi-am şi spus ce însemnau. Doar că nu ştiam ce are de gând Richard. „Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui şi-i făcuse haină lungă şi aleasă.”
Aşteaptă de la mine un semnal prin care să-i spun că înţeleg, dar n-o fac, pentru că nu înţeleg.
— Este un dar, rosteşte el într-un târziu. Richard crede că-mi oferă un dar.
— Un dar? se miră Gil. Ţi-ai pierdut minţile? Ce dar?
— Ăsta, răspunde Paul, întinzând braţele şi cuprinzând totul cu ele. Ce i-a făcut lui Bill. Ce i-a făcut lui Vincent. I-a oprit să îmi fure descoperirile. Îmi oferă ce am găsit în Hypnerotomachia.
Când rosteşte toate astea, în vocea lui Paul se citeşte un amestec terifiant de frică, mândrie şi tristeţe gravitând în jurul unei neobişnuite siguranţe.
— Vincent i-a furat totul acum treizeci de ani, continuă Paul. Richard nu a vrut ca acelaşi lucru să mi se întâmple şi mie.
