Dar nu primesc niciun răspuns. Fac un pas către scară, dar vocile lor nu se mai aud. Paul şi Curry au intrat în pământ.
— Paul! urlu din nou.
Incendiul a înghiţit Camera Ofiţerilor şi se îndreaptă spre noi. Simt o amorţeală ciudată în coapsă. Gil se întoarce spre mine şi îmi arată. Cracul de la pantalon e sfâşiat. Sângele curge prin material, şuvoi negru pe negrul pânzei. Gil îşi scoate haina şi face un garou cu care îmi leagă coapsa. Focul pare să ne închidă într-un cerc, forţându-ne să urcăm scările. Aerul e aproape negru din pricina fumului.
Gil mă împinge spre etajul trei. Sus nu se vede mai nimic, se desluşesc doar umbre mai slabe sau mai pronunţate. La capătul holului o bandă luminoasă pătrunde pe sub o uşă. Înaintăm. Focul a ajuns la piciorul scării, dar pare să rămână pe loc.
Atunci aud. Un geamăt ascuţit, sfâşietor, venind din interiorul camerei.
Sunetul ne încremeneşte temporar pe amândoi. Apoi Gil sare şi deschide uşa. Când o face, în mine revine senzaţia de beţie de la bal. Căldură trupească şi ţiuitul din urechi auzit la decolarea avionului. Atingerea lui Katie, respiraţia lui Katie, buzele lui Katie peste buzele mele.
Richard Curry stă în picioare şi se ceartă cu Paul în spatele unei mese lungi din capătul încăperii. În mâna lui se vede o sticlă goală. Îşi agită capul din care şiroieşte sângele. Nu mai e nimic altceva aici în afara mirosului de alcool, a rămăşiţelor unei sticle răsturnate pe masă, a unui dulap din perete, deschis şi dând la iveală o altă rezervă de alcool, un vechi secret al preşedintelui Ivy. Camera e lungă cât aripa clădirii şi e scăldată în lumina lunii. Rafturi cu cărţi sunt aliniate pe pereţi şi se întind mult dincolo de capul lui Curry. Pe peretele dinspre nord se văd două ferestre. Pretutindeni sclipesc băltoace de alcool.
— Paul! strigă Gil. În spatele tău, îţi blochează accesul la scara de serviciu.
Paul se întoarce să se uite, dar privirea lui Curry este aţintită asupra lui Gil şi asupra mea. Sunt şocat la vederea lui. Are obrajii atât de supţi, încât forţa gravitaţională pare să-l tragă cu totul în jos.
— Richard, rosteşte Paul cu fermitate, ca şi cum ar vorbi cu un copil, trebuie să ieşim cu toţii de aici.
— Dă-te la o parte! strigă Gil, păşind înainte.
În acelaşi timp însă, Curry sparge sticla de o masă şi se lungeşte, tăind braţul lui Gil cu gâtul de sticlă spartă. Sângele începe să curgă printre degetele lui Gil în şuvoaie negre. El se dă înapoi, urmărind sângele cum îi curge pe braţ. Văzându-l, Paul se lipeşte de perete.
— Ia asta, strig eu, aruncându-i batista din buzunarul meu.
Gil se mişcă extrem de încet. Când îşi ia mâna ca să prindă batista, văd cât de adâncă este tăietura. Sângele ţâşneşte imediat ce presiunea exercitată de mâna lui dispare.
— Du-te! zic eu, trăgându-l spre fereastră. Sari! Tufişurile îţi vor amortiza căderea.
Dar Gil este încremenit locului şi se holbează la gâtul de sticlă din mâinile lui Curry. Uşa încăperii începe să geamă din pricina presiunii aerului încins aflat de cealaltă parte a ei. Pe sub uşă începe să pătrundă fumul negru. Îmi simt ochii înceţoşaţi şi respir cu greutate.
— Paul, scâncesc eu încercând să disting ceva prin norii de fum. Trebuie să ieşi!
— Richard, ţipă Paul. Haide!
— Dă-i drumul! urlu eu către Curry.
Dar acum focul a început deja să scoată mugete infernale, vrând să pătrundă înăuntru. De dincolo se aud sunete groaznice, de lemn care se dărâmă sub propria greutate.
Brusc, Gil se prăbuşeşte lângă peretele de lângă mine. Alerg la fereastră şi o deschid. Îl proptesc pe Gil de cadrul ei, luptându-mă să-l menţin în poziţie verticală.
— Ajută-l pe Paul... îngaimă Gil.
E ultimul lucru pe care îl rosteşte înainte ca viaţa să înceapă să i se stingă din privire.
Un vânt turbat se stârneşte în încăpere, aruncând zăpadă din tufişurile de dedesubt. Îl ridic pe Gil cât pot de blând. Pare un înger în lumina lunii. Uitându-mă la batista însângerată, sprijinit de braţul lui, încep să simt cum totul se dizolvă în jurul meu. Cu o ultimă privire, îi dau drumul. Într-o fracţiune de secundă, Gil dispare.
— Tom, se aude vocea lui Paul, atât de îndepărtată acum încât pare să fie purtată de un nor de fum. Du-te!
Mă răsucesc pe călcâie şi îl văd pe Paul luptându-se în braţele lui Curry, încercând să îl tragă spre fereastră, dar bătrânul e mult mai puternic decât el. Nu vrea să se lase mişcat din loc. În schimb, Curry îl împinge pe Paul către scara de serviciu.
— Sari! aud sub mine nişte voci pătrunzând prin fereastra deschisă. Sari acum!
Sunt pompierii care m-au zărit înăuntru.
Însă eu mă întorc.
— Paul! strig eu. Haide!
— Du-te, Tom, îl aud eu spunând pentru ultima dată. Te rog.
Vorbele devin prea repede îndepărtate, ca şi cum Curry l-a tras deja în ceaţa formată de norii de fum. Cei doi intră în vechiul foc purificator, luptându-se cu flăcările ca nişte arhangheli.
— Jos! este ultimul cuvânt pe care îl aud din interiorul încăperii, rostit de vocea lui Curry. Jos!
Apoi, din nou, de afară:
— Grăbeşte-te! Sari!
— Paul, ţip eu, dându-mă înapoi spre fereastră, în vreme ce flăcările mă încolţesc.
Fumul fierbinte îmi apasă pieptul ca un pumn imens. În cealaltă parte a încăperii, uşa de la scara de serviciu se închide cu zgomot. Nu se mai vede nimeni. Îmi dau drumul de la fereastră.
*
Sunt ultimele lucruri pe care mi le amintesc înainte să fiu înghiţit de stratul protector de zăpadă. Apoi are loc o explozie, ca un răsărit de soare la miezul nopţii. O ţeavă de gaz care provoacă prăbuşirea întregii clădiri. Apoi începe să plouă cu cenuşă.
În tăcerea care urmează încep să urlu. La pompieri. La Gil. La oricine mă ascultă. Urlu că am văzut totul: cum Richard Curry, a deschis uşa către scara de serviciu şi l-a tras pe Paul după el.
— Ascultaţi-mă!
La început, mă ascultă. Auzindu-mă, doi pompieri se apropie de clădire. Un medic se află lângă mine, încercând să înţeleagă.
— Care scări? întreabă el. Pe unde au ieşit ?
— Prin tunele, îi spun eu. Au ieşit în apropiere de tunele.
După aceea fumul se mai risipeşte şi furtunurile pompierilor scot la iveală faţada clubului. Totul începe să se schimbe. Căutările şi atenţia scad treptat. Încetineala cu care se mişcă pompierii pare să ne spună că nu a mai rămas nimic întreg. Înăuntru nu mai este nimeni.
— Paul trăieşte, ţip eu. L-am văzut.
Dar fiecare secundă care trece vine ca o lovitură împotriva lui. Fiecare minut înseamnă un pumn de ţărână pe mormântul lui. După felul în care Gil se uită la mine acum, îmi dau seama câte s-au schimbat.
— Sunt bine, îi spune el medicului care îi îngrijeşte braţul. Îşi şterge obrazul ud, apoi arată spre mine. Ajutaţi-l pe prietenul meu!
Luna atârnă deasupra noastră ca un ochi imens, iar eu stau uitându-mă dincolo de bărbaţii aceia tăcuţi care dărâmă resturile clubului şi îmi imaginez vocea lui Paul. „Cumva, spune el de undeva de departe, privindu-mă peste marginea ceştii de cafea, am impresia că e şi tatăl meu.” Pe fundalul întunecat al cerului văd chipul lui, atât de plin de siguranţă de sine, încât îl cred chiar şi acum.
— „Deci ce crezi? mă întreabă el.
