Cu mult înainte de primul rug purificator, Francesco se apucase să strângă opere de artă şi cărţi, angajând negustori din Florenţa care să cumpere tot ce puteau şi să trimită totul pe una dintre proprietăţile lui din Roma. Situaţia asta a generat neînţelegeri între Francesco şi familia lui, deoarece familia credea că el irosea banii pe prostii florentine. Însă pe măsură ce Savonarola câştiga putere, Francesco devenea şi mai hotărât: nu suporta să se gândească la piramida care se prefăcea în scrum şi căuta să preîntâmpine repetarea unei asemenea acţiuni, indiferent de costuri. Busturi de marmură, picturi de Botticelli, sute de obiecte nepreţuite. Şi, mai presus de toate, cărţile. Volumele rare, de neînlocuit. Francesco se afla la capătul opus al universului intelectual faţă de Savonarola. Pentru el, cele mai mari violenţe din lume se comiteau împotriva artei şi a cunoaşterii.
În vara lui 1497, Francesco face un drum la Florenţa ca să vadă cu ochii lui ce se petrece acolo. Şi ceea ce toţi ceilalţi admiră la Savonarola – Sfinţenia sa, abilitatea de a nu se gândi decât la mântuire – îl face pe Francesco să simtă ura şi teama cele mai profunde. Francesco vede unde poate duce obsesia lui Savonarola: la distrugerea celei mai măreţe capodopere ale primei perioade de înflorire de la căderea Romei antice. Vede moartea artei, moartea cunoaşterii, moartea spiritului clasic. Şi moartea umanismului: sfârşitul luptei de depăşire a graniţelor şi de trecere dincolo de limite pentru explorarea tuturor posibilităţilor gândului.
— Despre asta scria el în a doua jumătate a cărţii?
Paul dă iarăşi din cap.
— Francesco a scris totul în carte, toate lucrurile pe care era prea înspăimântat să le rostească răspicat în prima parte. A înregistrat ce a văzut în Florenţa şi lucrurile de care se temea. Că influenţa lui Savonarola creştea. Că ajungea chiar până la regele Franţei. Că avea admiratori în Germania şi în Italia. Cu cât Francesco scrie mai mult, cu atât vezi cum teama îi creşte în intensitate. Devine tot mai convins că Savonarola are în spate legiuni de adepţi, în fiecare ţară creştină. „Acest predicator, scrie el, reprezintă doar începutul unui nou spirit al creştinătăţii. Se vor ridica mai mulţi predicatori fanatici şi vor fi tot mai multe focuri purificatoare pe tot cuprinsul Italiei.” El spune că Europa a ajuns în pragul revoluţiei religioase. Şi, prin prisma apropierii perioadei Reformei, are dreptate. Savonarola nu va trăi ca să fie martor al Reformei, dar, aşa cum ai spus şi tu, câţiva ani mai târziu, când va pune lucrurile în mişcare, Luther îşi va aminti de Savonarola ca de un erou.
— Prin urmare Colonna a prevăzut totul.
— Da. Şi după ce îl vede pe Savonarola cu proprii ochi, Francesco decide să ia poziţie. Hotărăşte să îşi folosească relaţiile ca să facă ceea ce foarte puţini oameni din Roma sau din Occident ar fi putut face. Folosind o mică reţea de prieteni de încredere, el începe să strângă tot mai multe opere de artă şi manuscrise rare. Intră în legătură cu o reţea imensă de umanişti şi de pictori ca să strângă împreună cât mai multe comori şi cât mai multe artefacte ale cunoaşterii şi ale desăvârşirii spiritului uman. Mituieşte stareţi şi librari, aristocraţi şi negustori. Comercianţii călătoresc în toate oraşele continentului pentru el. Ajung până la ruinele Imperiului Bizantin, unde învăţătura antică este încă bine păstrată. Trec în teritoriile păgânilor pentru a strânge texte arabe. Se duc la mănăstiri din Germania, Franţa şi din Nord. Şi în tot acest timp, Francesco îşi păstrează secretă identitatea, fiind protejată de prietenii apropiaţi şi de fraţii lui umanişti – singurii care ştiu ce intenţionează el să facă cu toate aceste comori.
Îmi amintesc brusc de jurnalul şefului de port. Genovezul care se întreba ce putea fi cărat pe o navă atât de micuţă care venea dintr-un port atât de obscur. Întrebându-se de ce un nobil precum Francesco Colonna ar fi atât de interesat de ea.
— Găseşte capodopere, continuă Paul. Lucrări pe care nimeni nu le-a văzut de sute de ani. Titluri despre care nimeni nu ştia că există. Eudemus, Protrepticus şi Gryllus de Artistotel. Imitaţii greco-romane de Michelangelo. Toate cele patruzeci şi două de volume de Hermes Trismegistul, profetul egiptean despre care se credea că era mai bătrân decât Moise. Găseşte treizeci şi opt de piese de Sofocle, douăsprezece de Euripide, douăzeci şi trei de Eschil, toate considerate pierdute astăzi. Într-o singură mănăstire germană găseşte tratate filosofice de Parmenide, de Empedocle şi de Democrit, toate depozitate acolo de călugări cu secole în urmă. O iscoadă din Adriatica descoperă lucrări ale pictorului antic Apelles – portretul lui Alexandru, Afrodita Anadyomene şi descendenţii lui Protogene – iar Francesco este atât de emoţionat încât ordonă iscoadei să le cumpere pe toate chiar dacă ar putea fi falsuri. Un librar din Constantinopol îi vinde Oracolul Caldeean contra unei cantităţi de argint echivalente cu greutatea unui porc – iar Francesco consideră totul un târg excelent, deoarece autorul oracolelor, persanul Zarathustra, este singurul profet cunoscut mai bătrân decât Hermes Trismegistus. La capătul listei lui Francesco apar şapte capitole din Tacitus şi o carte de Livy ca nişte mărunţişuri. Aproape că uită să menţioneze jumătate de duzină de opere semnate Botticelli.
Paul clatină din cap, imaginându-şi totul.
— În mai puţin de doi ani, Francesco Colonna adună una dintre cele mai mari biblioteci de artă şi literatură antică din lumea Renaşterii. Introduce doi marinari în cercul său de intimi pentru ca aceştia să-i manevreze navele şi să-i transporte mărfurile. Îi angajează pe fii membrilor de încredere ai Academiei din Roma ca să protejeze caravanele care călătoresc prin Europa. Testează oamenii pe care îi bănuieşte de trădare, supraveghindu-le fiecare mişcare astfel încât el să-şi poată acoperi urmele. Francesco ştia că îşi putea încredinţa secretul doar unei elite selecte şi era dispus să facă totul pentru a-l proteja.
Mă izbeşte acum cu o forţă deplină descoperirea făcută de mine şi de tata: un singur fir pierdut într-o pânză de comunicaţii dintre Colonna şi asistenţii săi, o reţea proiectată cu singurul scop de a proteja secretul nobilului.
— Poate că Rodrigo şi Donato nu au fost singurii pe care i-a testat el, sugerez eu. Poate că au existat mai multe scrisori impregnate cu beladonă.
— Probabil, răspunde Paul. Iar când a terminat, Francesco a pus tot ce avea într-un loc unde nimeni nu se gândea să caute. Un loc unde el crede că bogăţiile acumulate vor fi în siguranţă faţă de inamicii lui.
O simt înainte de a o auzi.
— Le cere capilor familiei sale ca aceştia să îi acorde acces la terenurile întinse pe care le deţineau în afara Romei, sub pretextul unei întreprinderi profitabile. Numai că, în loc să realizeze o construcţie deasupra pământului, în mijlocul codrilor unde strămoşii lui mergeau la vânătoare, Francesco îşi proiectează o criptă. Un imens seif subteran. Doar cinci dintre oamenii lui cunosc locaţia.
Apoi, pe măsură ce se apropie 1498, Francesco ia o decizie crucială. În Florenţa, Savonarola pare mai popular ca oricând. Declară că de Mardi Gras va înălţa un rug purificator mai mare decât cel anterior. Francesco înregistrează o parte a acestui discurs în Hypnerotomachia. Spune că întreaga Italie este cuprinsă de febra acestei noi forme de nebunie religioasă – şi, ca atare, se teme pentru comorile lui. Deja şi-a cheltuit practic întreaga avere, iar cu Savonarola câştigând teren în mintea occidentalilor Francesco simte că bunurile sunt tot mai greu de deplasat şi de ascuns. Aşa că strânge laolaltă tot ce a colecţionat, pune totul în criptă şi o sigilează pe vecie.
Încet, în mintea mea reapare unul dintre cele mai ciudate detalii ale celui de-al doilea mesaj. Acum totul capătă sens. „Cripta mea, scria Colonna, este o realizare fără egal pentru scopul ei, cu adevărat de nepătruns, dar mai presus de toate fiind protejată împotriva apei.” Şi-a hidroizolat seiful, ştiind că, altfel, închise în subsol, comorile lui ar fi putrezit.
— Decide ca în zilele dinaintea aprinderii rugului purificator să meargă la Florenţa, reia Paul. Se va duce la San Marco. Şi, într-o încercare finală de a-şi apăra cauza, îl va înfrunta pe Savonarola. Apelând la dragostea de învăţătură a omului, la respectul lui pentru adevăr şi pentru frumuseţe, Francesco va încerca să-l convingă să renunţe la arderea lucrurilor cu valoare perenă. Va încerca să-l oprească pe omul bisericii de la distrugerea a ceea ce umaniştii consideră sacru.
Dar Francesco este un realist. După ce aude predicile lui Savonarola, îşi dă seama cât de feroce este individul şi cât de convins că focurile purificatoare sunt pline de virtuţi. Dacă Savonarola nu i se alătură, Francesco ştie că are o singură alternativă. Trebuie să demonstreze Florenţei cât de barbar este profetul în realitate. Se va duce la rug şi va scoate el însuşi obiectele din piramidă. Dacă Savonarola încearcă să aprindă oricum rugul, Francesco va fi martirizat prin ardere, în faţa întregului oraş. Astfel, îl va forţa pe Savonarola să devină un asasin. Doar aşa, crede el, Florenţa se va răscula împotriva fanatismului – iar o dată cu Florenţa şi restul Europei.
— Era dispus să moară pentru credinţa lui, rostesc eu, pe jumătate pentru mine însumi.
— Era dispus săucidă pentru credinţa lui, spune Paul. Francesco avea cinci prieteni umanişti apropiaţi în frăţia lui. Unul era Terragni, arhitectul. Doi erau într-adevăr, Matteo şi Cesare. Ultimii doi erau Rodrigo şi Donato, iar aceştia au plătit cu viaţa pentru că l-au trădat. Francesco ar fi făcut orice ca să protejeze idealul în care credea.
Spaţiul îngust al cabinei pare să se întoarcă în timp pentru o secundă, unghiurile ciocnindu-se unul de altul ca nişte fragmente de timp care se intersectează. Îl văd iarăşi pe tata, bătând la vechea lui maşină de scris din birou Documentul Belladonna. Ştia exact ce însemna acea scrisoare, dar nu cunoştea contextul ei. Acum Paul îi găsise şi încadrarea în spaţiu. Deşi descoperirea asta are darul de a aduce satisfacţie, pe măsură ce Paul îşi continuă povestea simt cum devin tot mai trist. Cu cât aud mai multe despre Francesco Colonna, omul disperat care nu putea avea încredere nici măcar în prietenii lui, cu atât mă gândesc mai tare la Paul, muncind ca un sclav la Hypnerotomachia, la fel cum procedase Colonna, la celălalt capăt al unui singur fir de aţă al timpului care uneşte un scriitor şi un cititor. Poate că Vincent Taft a încercat să-l întoarcă pe Paul împotriva noastră, spunându-i că prietenii lui erau nişte trădători, dar cu cât văd mai bine ce a făcut Paul pentru această carte – cum trăieşte de ani de zile în interiorul ei, aşa cum eu am trăit doar câteva luni – cu atât înţeleg mai bine. Francesco Colonna, asemenea unui om în carne şi oase, a fost cel care l-a făcut pe Paul să se îndoiască.
CAPITOLUL 23
— În lunile dinaintea plecării lui Francesco spre Florenţa, continuă Paul, el îşi ia singura măsură de precauţie pe care o socoteşte suficient de bună. Decide să scrie o carte. O carte care va dezvălui locaţia criptei, dar numai unui cărturar – nu unui profan şi, mai presus de toate, nu unor fanatici. Este convins că nimeni nu poate rezolva misterul cu excepţia unui adevărat iubitor al cunoaşterii – unul care s-ar teme de Savonarola la fel de mult ca el şi care n-ar permite niciodată arderea comorilor. Iar Francesco visează la o epocă în care umanismul să domnească din nou şi în care colecţia lui de capodopere să se găsească în siguranţă.
Aşa că îşi termină cartea şi îl roagă pe Terragni să i-o livreze în mod anonim, prin curier, lui Aldus. Pretinzând că e proprietarul ei, el spune că îl va obliga pe Aldus să păstreze cartea ascunsă. Nu se va declara autorul cărţii, astfel ca nimeni să nu bănuiască ce e în ea.
Apoi, pe măsură ce se apropie carnavalul, Francesco îi recrutează pentru misiunea lui pe arhitect şi pe cei doi fraţi, singurii trei membri ai cercului Academiei Romane rămaşi, şi pleacă la Florenţa. Sunt oameni cu principii, dar Francesco înţelege cât de dificilă este sarcina lor, aşa că insistă ca fiecare om să depună jurământul că va muri, dacă se va dovedi necesar, în Piazza della Signoria.
În noaptea dinaintea rugului purificator, el le cere celor trei prieteni să i se alăture la masă şi la rugăciune. Îşi amintesc despre aventurile avute împreună, povestesc despre călătoriile întreprinse, despre lucrurile pe care le făcuseră de-a lungul vieţii lor. În ciuda atmosferei relaxate, Francesco spune că vede o umbră neagră deasupra capetelor lor. Are o noapte albă şi a doua zi se duce să se întâlnească cu Savonarola.
Din acel moment, textul este scris de arhitect. Francesco spune că Terragni este singurul om în care are încredere pentru o asemenea sarcină. Ştiind că va avea nevoie de cineva care să aibă grijă de interesele lui dacă i se întâmplă ceva în Florenţa, îi conferă lui Terragni un imens vot de încredere. Îi dă arhitectului cifrul final şi îi cere să adauge un post-scriptum, codat în ultimele capitole, ca să descrie ce s-a întâmplat cu prietenii de la Academia Romană. Lasă pe seama lui Terragni responsabilitatea de a superviza Hypnerotomachia după ce aceasta ajunge la Aldus, ca să fie sigur că ajunge la tipar. Francesco spune că a avut o viziune a propriei morţi şi ştie că nu poate întreprinde tot ce vrea de unul singur. Îl ia pe Terragni cu el ca să consemneze întâlnirea cu Savonarola.
Savonarola îi aşteaptă în chilia lui din mănăstire. Întâlnirea a fost aranjată dinainte, aşa că ambele părţi s-au pregătit. Încercând calea diplomaţiei, Francesco îi spune lui Savonarola că îl admiră şi că împărtăşeşte aceleaşi obiective şi aceeaşi ură faţă de păcat. Îl citează pe Aristotel în privinţa virtuţii.
Savonarola contraatacă citându-l pe Toma d’Aquino, cu un pasaj aproape identic. Îl întreabă pe Francesco de ce preferă o sursă păgână unei surse creştine. Francesco îl laudă pe Toma d’Aquino, dar spune că acesta s-a inspirat din Aristotel. Savonarola îşi pierde răbdarea şi le răspunde cu un verset din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel: „Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr”.
Francesco îl ascultă cu groază. Îl întreabă pe Savonarola de ce nu preţuieşte arta şi învăţătura, de ce este atât de înverşunat în distrugerea lor. Îi spune lui Savonarola că ar trebui să se unească împotriva păcatului, că numai credinţa este sursa adevărului şi a frumuseţii, că ei doi nu au de ce să fie duşmani. Dar Savonarola clatină din cap. El spune că adevărul şi frumuseţea sunt doar nişte slujitori ai credinţei. Dacă se transformă în altceva, atunci trufia şi profitul conduc oamenii spre păcat.
„Şi aşa, îi spune el lui Francesco, nu am cum să fiu atras în ispită. În cărţile şi în pânzele alea există mai mult rău decât în tot restul obiectelor care vor fi arse. Căci, dacă jocul de cărţi şi zarurile îi pot distrage pe cei simpli, «înţelepciunea» dumitale reprezintă tentaţia celor puternici şi cu influenţă. Cele mai mari familii din acest oraş se bat ca să-ţi devină patroni. Filosofii dumitale predică poeţilor, ale căror opere sunt citite de mulţimi. Voi contaminaţi pictorii cu ideile voastre, iar picturile lor atârnă în palatele prinţilor, în vreme ce frescele lor împodobesc pereţii şi tavanele tuturor bisericilor. Voi ajungeţi la duci şi la regi, deoarece ei se înconjoară cu adepţii voştri, cerând îndrumare de la astrologi şi ingineri care vă sunt îndatoraţi şi vă angajează cărturarii ca să le traducă cărţile. Nu, spune el, nu voi lăsa ca trufia şi profitul să mai guverneze în Florenţa. Adevărul şi frumuseţea pe care le iubeşti dumneata sunt idoli falşi, deşertăciuni care duc oamenii în ispită şi în păcat.”
Francesco e pe punctul de a pleca, dându-şi seama că nu va găsi niciodată sprijin pentru cauza lui la Savonarola, dar într-o ultimă clipă de mânie se întoarce şi îi spune lui Savonarola ce are de gând să facă. „Dacă nu vreţi să acceptaţi cererile mele, îi spune el, atunci voi arăta lumii întregi că sunteţi un nebun şi nu un profet. Voi lua fiecare carte şi pictură de pe rug până când focul mă va distruge, aşa încât mâinile dumitale să fie pătate de sângele meu. Iar lumea se va întoarce împotriva dumitale.”
Apoi se pregăteşte iarăşi de plecare, dar Savonarola spune ceva complet neaşteptat. „Hotărârea mea nu poate fi schimbată, spune el, dar, dacă eşti dispus să mori pentru aceste convingeri, atunci îţi datorez respectul meu şi te privesc ca pe un fiu. Orice cauză care e adevărată în ochii lui Dumnezeu va fi renăscută şi orice martir care se dedică unei cauze sfinte se va ridica din propria cenuşă şi va fi dus în rai. Nu vreau să văd cum un om care are convingerile dumitale piere, dar oamenii pe care îi reprezinţi şi care deţin obiectele pe care intenţionezi să le salvezi sunt animaţi doar de lăcomie şi de vanitate. Uneori lucrarea lui Dumnezeu este aceea de a-i sacrifica pe cei nevinovaţi ca să-i testeze pe credincioşi şi poate că aşa ceva se va întâmpla şi acum.”
Francesco vrea să-l contrazică, să-i spună că frumuseţea şi cunoştinţele nu ar trebui sacrificate ca să mântuie sufletele oamenilor corupţi, dar se gândeşte la semenii lui, Donato şi Rodrigo, şi îşi dă seama de adevărul vorbelor lui Savonarola. Îşi dă seama că vanitatea şi lăcomia apar chiar şi printre umanişti. Înţelege că nu există o cale de conciliere. Savonarola îi cere să plece din mănăstire, deoarece călugării trebuie să se pregătească de ceremonie şi Francesco se supune.
Când se întoarce la oamenii lui cu vestea, aceştia încep pregătirile pentru ultimul act. Cei patru bărbaţi, Francesco şi Terragni, Matteo şi Cesare, se duc în Piazza della Signoria. În vreme ce ajutoarele lui Savonarola pregătesc rugul, Francesco, Matteo şi Cesare încep să ia din grămadă texte şi picturi, aşa cum promisese Francesco. Terragni stă undeva alături, urmărind şi scriind. Oamenii săi îl întreabă pe Savonarola dacă nu ar fi cazul să se oprească din pregătiri, dar el le spune să continue. În vreme ce Francesco şi fraţii lui fac drum după drum, cărând în braţe cărţi şi aşezându-le într-o stivă la o distanţă sigură, Savonarola le spune că rugul va fi totuşi aprins. Îi anunţă că vor muri dacă mai continuă ceea ce începuseră. Toţi trei bărbaţii îl ignoră.
Între timp, întregul oraş s-a strâns în piaţă, aşteptând să vadă focul. Mulţimea cântă. Flăcările pornesc la baza piramidei şi cresc în intensitate. Francesco şi cei doi prieteni ai săi îşi continuă drumurile. Pe măsură ce focul se încinge, îşi înfăşoară cârpe în jurul gurii ca să nu inhaleze fumul. Poartă mănuşi ca să-şi apere mâinile, dar focul le arde imediat. La cel de-al treilea sau de-al patrulea drum, feţele le sunt negre de fum. Mâinile şi picioarele li s-au înnegrit din pricina scotocirii prin foc. Ei simt că moartea este aproape şi în acel moment, scrie arhitectul, înţeleg toţi trei măreţia martiriului.
În vreme ce stiva de obiecte salvate creşte, Savonarola ordonă unui călugăr cu o roabă să le arunce din nou în flăcări. Şi astfel, tot ce încearcă să salveze ei trei este dus înapoi pe rug. După şase sau şapte drumuri, tot ce a scos Francesco din foc a ars deja. Matteo şi Cesare renunţă la picturi, deoarece pânzele sunt arse. Toţi trei sting flăcările de pe copertele cărţilor cu mâinile goale, pentru ca paginile să nu ardă. Unul dintre ei începe să strige în agonie numele lui Dumnezeu.
Deja nu mai există speranţă de a salva ceva. Toate operele de artă de pe rug sunt distruse, iar cele mai multe cărţi sunt complet înnegrite. Călugărul cu roaba continuă să împingă obiectele înapoi în foc. Fiecare dintre drumurile lui strică ceea ce toţi trei împreună reuşiseră să salveze la un drum. Treptat liniştea se lasă peste mulţime. Fluierăturile şi ocările se sting. Oamenii care au strigat la Francesco, spunându-i că e un prost pentru că încearcă să salveze cărţile, acum tac. Câţiva le strigă chiar să înceteze. Dar cei trei îşi continuă drumurile, înainte şi înapoi, băgându-şi mâinile în flăcări, căţărându-se pe mormane de cenuşă, dispărând secunde întregi în fum şi ivindu-se apoi din nou. De-acum cel mai puternic zgomot din piaţă este trosnetul focului. Cei trei icnesc după aer ca peştii pe uscat. Au inhalat prea mult fum ca să mai poată ţipa. De fiecare dată când se întorc la stiva lor, spune arhitectul, li se vede carnea înroşită de pe mâini şi picioare, acolo unde focul le-a ars pielea.
