Pentru toţi amanţii morţi de surmenare!
REFERINŢE ISTORICO-LITERARE
[...] Minulescu nu e din categoria lui Gr. Alexandrescu, Eminescu, Vlahuţă, Cerna, lângă care s-ar putea alătura prea bine dezvoltându-se mai departe Dumitru Nanu şi Corneliu Moldovanu; Minulescu e din categoria nu a pasionaţilor reflexivi, care fac să se simtă valurile patimii până în cele mai adânci preocupări omeneşti, ci din a senzitivilor, cum sunt Duiliu Zamfirescu, Coşbuc, Cincinat Pavelescu, Iosif, Anghel, Goga. În poeziile lui, Minulescu are o lume a lui, o colorată şi luminoasă lume de senzaţii superioare şi inferioare, o lume de forme, de culori, de mirosuri, de pipăiri, la care gândirea parcă ia prea puţin parte. Se deosebeşte de aceşti poeţi, mai întâi de unii prin faptul că gândirea nu e străină de aceste construcţii senzitive; ea e totdeauna prezentă formând un substrat simbolic, care dă înţelesul subtil superior al bucăţilor sale. Al doilea, se deosebeşte de alţii, prin faptul că toate aceste alcătuiri senzitive nu au nici vigoarea coeziunii, nici puterea rezistenţei. Fiind creaţiuni ale imaginaţiei, ca orice creaţiune poetică, ele sunt mult mai fantasmagorii decât imagini. Ele nu ne fac impresia realităţii sau nu ne-o fac decât dacă suntem într-o dispoziţie mai mult aproape de vis decât de viaţă. Prea sunt izolate de realitate, prea le simţim ca imagini şi prea puţin ca realităţi. În al treilea rând, se deosebeşte de alta, prin faptul că Minulescu este un pur contemplativ, un suflet în care pulsul vieţii pasionale parcă a secat cu desăvârşire, o simţire blazată şi senină, în care nu poate creşte nici mare pasiune, nici mare ură, nici mare iubire, un sceptic amabil, în care se reproduc mai mult umbrele adâncilor turburări sufleteşti, decât aceste turburări însele. Acest Minulescu apare ca un senzitiv naturalist, simbolic prin concepţie, romantic prin exagerarea imaginilor, clasic prin seninătatea simţirii. Dar cu aceste calităţi — sau mai bine tocmai din pricina lor — care-i dau o fizionomie aşa de particulară, operele poetice ale lui Minulescu nu sunt, nu pot fi mari poeme lirice— ci romanţe, de gen superior, e adevărat, dar simple romanţe.
Nu tot aşa de înnemerit este titlul „pentru mai târziu”. Ceea ce pare poetului că-i dă dreptul la acest titlu, este credinţa că el este un poet aşa de nou, încât nici cititorii nici criticii nu-i pot înţelege întreaga sa valoare astăzi. Se înşală. Ori că va fi mai bine, ori că va fi mai rău înţeles, Minulescu e osândit să nu i se recunoască o valoare mai mare decât i se dă aici. Curomanţe — adică cu opere poetice în care se întrupează partea superficială a sufletului, oricât de superioare de altminteri ar fi ea — cu romanţele nu se pot entuziasma până la delirul recunoştinţei naţionale, necum universale, nici cititorii, nici criticii. La aceasta este osândit tot senzitivismul — contemplativ, simbolist din Occident, al cărui reprezentant român de frunte este poetul nostru.
Cu aceste însuşiri Minulescu, în deosebitele lui poezii filozofice, erotice,antireligioase (acestea din urmă cuprinse sub titlul de Leturghii barbare, quintet ateu — mai just anticreştin), izbuteşte să ne redea, pe lângă sentimentele particulare întrupate în fiecare poezie, impresia generală a unui epicureism revoltat, erotic şi mistic, ce caută lucruri, viaţă naturală,liberată de legile convenţiunii sociale şi ale unei tăinicii melancolice şi rezignate, în legătură cu o viaţă, o fiinţă dincolo de fiinţă, cu o existenţă,cum ar zice Kant, „numenală„, pe care poetul, care face pe necredinciosul”n-o mărturiseşte, dar care parcă e presupusă de imaginaţia sa la fiecare moment. Prin această din urmă impresie, care se degajează mult mai puternic, deşi fără mijloace artistice clasice, care să-i asigure durabilitatea,din opera poetică a lui Maeterlinck, Minulescu stă în relaţie de dependenţă cu acest poet belgian.
Ceea ce dă un preţ deosebit poeziei lui Minulescu este originalitatea formei şi cu deosebire a acelui element al formei care e mai în strânsă legătură cu fondul poeziei lirice, care dă acestui fond adevărată consistenţă proprie, şi care oarecum parcă face însuşi parte din acest fond —armonie. Această armonie, pe care poetul caută s-o facă vizibilă,întrebuinţând multe versuri albe şi împărţind versurile, nu după pauzele finale indicate în mod mecanic de rimă, ci după pauzele naturale, indicate de ritmul sufletesc al sentimentului — este de-o varietate şi de-o amploare maiestuoasă, în adevăr seducătoare, când nu e manierată.
MIHAIL DRAGOMIRESCU, Romanţe pentru mai târziu de Ion Minulescu în Convorbiri critice, II, nr. 12, 15 iunie 1908.
Estetica minulesciană pleacă de la căutarea noutăţii. [...]
Scrise pentru mai târziu, Romanţele d-lui Ion Minulescu au ajuns curând la meridianul actualităţii şi l-au şi depăşit chiar, spre a luneca,oarecum în conul penumbrei, aşa că se poate spune că anticipaţia lor literară a fost o iluzie de scurtă durată. Prin influenţa pe care au exercitat-o instantaneu asupra poeziei noastre s-a dovedit că nu aduceau formula unei sensibilităţi şi estetice tardive, ci purtau în ele toate elementele contemporaneităţii imediate. Nici unul din scriitorii noştri — nici chiar Eminescu — n-a fost atât de repede copleşit de admiratori ca d. Minulescu, devenit în scurt punctul de plecare al unei exploatări literare sub cele două forme distincte: a imitaţiei şi a parodiei, care, cu aparenţa de a porni din izvoare diferite, dovedeşte în fond o servitute egală deoarece, sub forme satirice, este efectul unei oboseli ce nu vrea să se recunoască. Prin anumite particularităţi, poezia poetului s-a despersonalizat, astfel, pentru a se transforma într-un curent care nu s-a propagat însă prin sensibilitate,concepţie sau atitudine, ci prin material estetic. [...]
De numele d-lui I. Minulescu se leagă, nu fără controverse, istoria simbolismului român. Controversele vin, mai ales, din imprecizia unei noţiuni cu elemente multiple, disparate şi uneori chiar contradictorii,întrucât, inovaţie, simbolismul s-a confundat la început cu însuşi spiritul de înnoire care înglobează orice nuanţă mai singulară a sensibilităţii sau numai a expresiei, care a făcut şi din Macedonski un poet simbolist şi care, prin simplul fapt al întrebuinţării versului liber, a dat câtorva tineri iluzia de a fi iniţiatorii mişcării noi. Confuzia izvorăşte şi din nedefinirea noţiunii chiar în spiritele celor ce au lucrat la biruinţa ei,deoarece curentele nu pornesc dintr-o acţiune conştientă, precedate fiind de nevoia nelămurită a unei reacţiuni ce se caută prin o serie de experienţe în domenii şi în forme diferite. De reuşeşte să se precizeze,formula reprezintă clarificarea ultimă a dibuirilor în întuneric la triumful căreia au contribuit însă şi cei ce s-au întovărăşit la lupta din nemulţumire împotriva tiparelor consacrate şi din ignoranţa propriu-lui lor temperament. Fără a acoperi toate sensurile legitime ale simbolismului, d. Minulescu rămâne totuşi, până acum, reprezentantul cel mai calificat al acestei mişcări în literatura noastră. Chiar de ar avea meritul iniţiativei, în artă modulaţiilor minore se mistuie în glasul celui puternic întrucât, prin egoismul vital al adevăratei personalităţi, artiştii îşi consumă şi părinţii şi copiii. Acoperit de vermina imitaţiei, d. Minulescu îi va supravieţui; în ritmul poeziei noastre unda simbolismului va fire prezentată în notele ei cele mai vizibile tot prin poetul „amantelor ce mint”. [...]
Noua artă poetică are, desigur, mai multe canoane, dar esenţa sa se poate rezuma la sugestie; ea nu exprimă, ci sugerează prin dispoziţia savantă şi complicată a ritmului, a limbii muzicale şi imprecise, a unei figuraţii împinse până la artificialitate. Cu mişcarea simbolistă se înscrie,aşadar, în artă estetica nouă a sugestiei, lărgind hotarele expresiei lirice.
Prin însăşi natura sa muzicală poezia d-lui I. Minulescu se defineşte nu numai în ceea ce e, ci şi în ceea ce nu poate fi: nu poate fi, anume, o poezie de concepţie, nici în sensul unei complexe alcătuiri poetice ca la Eminescu şi Cerna, nici în sensul intelectualizării emoţiei sau al reducerii ei la elementul prim al senzaţiei ca la unii dintre poeţii mai noi. Prin oricâte nuanţe şi forme contradictorii s-ar fi manifestat şi oricâte încercări ar fi făcut teoreticienii de a-l fixa în ritmul mişcării de intelectualizare,simbolismul rămâne, după cum am mai spus, o expresie a fondului muzical şi, deci, prin esenţă antiintelectual. [...]
Prin muzicalitatea fondului — puţin însemnat, de altfel, ca intensitate şi complexitate — şi prin sugestia formei, armonioasă şi nouă, nesincer sau pueril de multe ori, d. Ion Minulescu reprezintă totuşi cu talent o formulă legitimă de artă, până a se fi identificat, nu fără prejudicii, cu dânsa. [...]
EUGEN LOVINESCU, Ion Minulescu, în Sburătorul literar, anul I, numerele 10–13 din noiembrie–decembrie 1921.
Trebuie să-i recunoaştem d-lui Minulescu meritul de a fi fost stegarul mişcării simboliste şi, oarecum, de a fi absorbit-o. Fără a fi ermetic, prin fond şi, mai ales, prin formă, simbolismul nu poate fi popular, întrucât e o artă de relativă iniţiere şi, oricum, de rafinare estetică. D. Minulescu e în situaţia paradoxală de a fi făcut simbolismul pe înţelesul tuturor şi de a-i fi popularizat metodele; de aici, o primă bănuială asupra calităţii unei poezii atât de comunicative. [...]
Succesul poeziei minulesciene nu vine, însă, de la fondul ei muzical şi de la lărgirea lirismului în regiunile subconştientului, ci de la muzicalitatea ei exterioară. Spre a o deosebi de cealaltă, am prefera să o numim sonoritate; poezia d-lui Minulescu e cea mai sonoră poezie din literatura noastră actuală; ea e prin excelenţă declamatoare: de aici, şi repedea sa răspândire şi în straturile în care poezia nu se scoboară decât pe calea cuvântului rostit. Revoluţia prozodică e mai mult aparentă şi tipografică;în genere, versul e solid construit şi de o sonoritate plină. Revoluţia lexicală e mult mai reală; limba cristalină şi cu tendinţe arhaizante a lui Eminescu, limba mai mult rurală a lui Coşbuc a fost modernizată. Încercarea a părut, la început, îndrăzneaţă şi procedeul lesnicios; în locul arhaismului cu sunete sumbre, a apărut neologismul sonor şi armonios,cu o stăruinţă ridicată la principiu. După douăzeci de ani de evoluţie,lupta a fost câştigată; expresia noastră poetică s-a îmbogăţit simţitor cu un mare număr de cuvinte susceptibile de a traduce nuanţele sensibilităţii noastre. Problema limbii, ca şi problema stilului, nu se poate desface de problema fondului. După cum nu-i numai un „stil” ci mai multe stiluri,tot aşa nu-i numai o limbă ci mai multe; valoarea limbii nu iese din puritatea sau din tendinţa conservatoare şi chiar reacţionară a dezmormântării cuvintelor irosite, ci din raportarea şi adaptarea lor la fond: unei anumite sensibilităţi i se cuvine o anumită expresie. [...] În procesul de formaţie a limbii noastre literare, şi îndeosebi poetice, putem,deci, privi încercarea d-lui Minulescu, alături cu a altora, ca rodnică. Şi cum diferenţierile se fac, de obicei, după semne exterioare, inovaţia neologistică a trecut drept singura notă caracteristică a noii poezii simboliste.
Unei inspiraţii muzicale, adică de stări sufleteşti vagi, neorganizate,trebuia să-i răspundă şi anumite mijloace de expresie: forma muzicală,adică muzicalitatea exterioară, este unul din aceste mijloace esenţiale în poezia lui Minulescu; versurile lui nu se insinuează totuşi discret; nu în ele vom găsi: „rien que la nuance...” şi nici acea tonalitate fumurie: „lachanson grise / Où l’indécis au precis se joint” a artei poetice verlainiene. Muzica minulesciană e plină de fanfare, de sonorităţi, de metale lovite;versul e declamator, larg şi adesea gol; el procedează prin acumulare de imagini sau uneori numai de cuvinte sonore; retoric, şi-a asigurat şi succesul, dar şi-a limitat şi putinţa de-a exprima emoţiunile adânci. În afară de muzicalitatea exterioară, inspiraţia de calitate muzicală are şi alte mijloace de expresie ce se pot rezuma la sugestie. Sugestia constituie deci estetica simbolismului. [...]
[...] D-l Minulescu a purtat steagul simbolismului, nu fără succes:lipsit de profunzime şi de viaţă interioară, el n-a adâncit cu nimic lirismul; în schimb, n-are nici obscuritatea obişnuită sau necesară a celor mai mulţi poeţi simbolişti. Poezia sa a putut deveni, astfel, populară: a fost parodiată şi imitată şi, în genul ei, n-a putut fi depăşită. Pornită de la suprafaţa sufletului, ceea ce-i paradoxal pentru o poezie simbolistă,ea s-a înălţat în acorduri largi şi zgomotoase, cu violenţe de imagini şi de cuvinte, cu atitudini şi îndrăzneli, încărcată de toate semnele exterioare ale simbolismului şi ale modernismului formal, cu mistere uşor de ghicit, colorată, lăudăroasă, voluntar perversă şi, mai presus de toate, retorică: i-a fost dat simbolismului român să se identifice de la început cu această poezie superficială şi declamatoare, de o cuceritoare muzicalitate externă.
EUGEN LOVINESCU, Poezia simbolistă. I. Minulescu, în vol. Istoria literaturii române contemporane, III, Evoluţia poeziei lirice, Editura Ancora, Bucureşti, 1927.
[...] În poezia vremilor acelora era un ponton vacant, la care au tras,misterioase, navele romanţelor lui Minulescu. Era o lume nouă; erau acorduri nemaiauzite, era o armonie ce vibra turburătoare, era atâta fascinaţie în verbul şi în versul lui, încât — ca în Sosesc corăbiile — am coborât grăbiţi vadul în port să le privim cum veneau obosite din lupta cu furtunile şi cum îşi lăsau „...ancorele grele, să vadă una câte una, / Aşa cum fiecare parcă şi-ar îngropa câte un mort!”. [...]
Ceva din retorismul unui erudit cult păgân, ceva din aroganţa dominantă a unui legionar, ceva din senzualitatea unui lup-de-mare travestit în sirenă, ceva din taina pelerinului Lohengrin, cavalerul Sfântului Graal, ce se-ntorcea din nou în Monsalvat de cum se încearca o cercetarea tainei ce-l înconjura: „În seara când ne-om întâlni — / Căci va veni şi seara-aceea”... sau „În seara când ne vom iubi — / Căci va veni şi seara-aceea;” sau „Şi-n seara când ne-om despărţi — / Căci va veni şi seara-aceea”.
Iată laitmotivul dintr-o Romanţă fără muzică şi care rezumă tot inexorabilul şi toată fragilitatea iubirilor la Minulescu, filosofie, dacă vreţi, elementară, dar adânc omenească şi care explică popularitatea decare s-a bucurat şi se bucură şi astăzi, mai cu seamă poezia lui erotică, în marea masă a cititorilor, în sufletele cărora trezeşte ecouri tot mai prelungite. [...]
PERPESSICIUS, La a treia ediţie din „Romanţe pentru mai târziu”.
[...] Ceea ce caracterizează începuturile poeziei d-lui Minulescu este temeritatea, siguranţa de sine, eleganţa şi firescul cu care poartă armura. E vorba acolo de un marş încontinuu spre alte zări, spre ţări enigme, într-o centurie de pelerini, amanţi ai aceloraşi miraje, dispreţuind drumul şi oboseala, nesocotind îndoielile, glumind pe seama cobelor. Rareori, un poet şi-a mers mai nepăsător de vecin, mai convins de efortul său, drumul ca dl. Minulescu. Poezia lui de te foc neghinei locurilor comune ce năpădiseră câmpul, şi din luminişul holdelor crescură şi răsunară sub cupola de aura nămiezii Romanţele pentru mai târziu. Armonia lor fu aşa de cuceritoare, că la distanţă de un an numai d-l Mihail Dragomirescu prefaţa ediţia a II-a, în perioade legănate de paranteze, ale căror ondulări aduceau foarte mult cu arabescurile fumului de tămâie.
Şi cu toată ceata ţiitorilor de ison care se grăbiră să-l îngâne, Minulescu şi-a urmat steaua. Minulescianismul, precum bine observă d-l N. Davidescu,şi-a trăit traiul şi din toată zarva se alese şi mai pură poezia d-lui Ion Minulescu. [...]
Poezia d-lui Minulescu e o poezie de bogată ornamentaţie, de vaste panouri decorative, desfăşurându-se, vibrant, în scopul de lumină al unui reflector magic. Dar nu numai atât, Romanţele pentru mai târziu n-au cucerit favoarea publicului, minoritate şi gloată, numai cu elementul decorativ. Decoraţia se iroseşte, mai curând sau mai târziu, şi atâtea arcuri de triumf se vor măcina pentru că podoaba exterioară nu e atrasă de magnetul unei axe lăuntrice. Faldurile togei d-lui Minulescu nu cădeau pe un corp lipsit de viaţă. Nu o creaţie în stil academic. Nu rigiditatea luxoasă a unui erou de istorică dramă. Cât mai curând un biet om, cu un biet corp greu, purtat prin toate părţile, sângerând de toate căile, un corp închizând ca pe o pasăre rară un suflet, într-o mică şi preţioasă cutie de rezonanţă. Acest corp purta pe el, mai curând, nişte zdrenţe glorioase din costumul ce mai amintea pe fiul de împărat, pornit în lume, în călătoria de cunoaştere, cu sandala de fier aproape roasă. Dar sub zdrenţele acestea de purpură vibra un corp cu toată experienţa lui. Poezia d-lui Minulescu biruia prin sinceritatea accentului ei. „Romanţele” mai ales cucerise prin palpitul acelei melancolii, acelei tristeţi care se degajează din toate tainiţele sufletului său. Este în „romanţe” o undă de adevărată şi mare poezie, care trebuie căutată mai ascuns. Lirismul romanţelor pentru mai târziu trebuie valorificat, căci numai astfel poate explica toată vraja lor captivantă. Cu atât mai mult cu cât lira d-lui Ion Minulescu are mai multe coarde.
Vagul zărilor şi melancolia peregrină, setea după tot alte frumuseţi niciodată potolită, incantaţia lirică ce imploră odihna peste truda sufletu-lui se vor mai întâlni şi în De vorbă cu mine însumi. De n-ar fi să amintim decât numai de turburătoarea armonie şi de misterul marin din Cânta un matelot..., şi am avea şi pentru acest volum corespondentul acelui vag şi acelei melancolii care se înconvoaie peste destine şi ne sugrumă aspiraţiile, ca un clopot de seră captivă. [...]
Întâlnim şi în acest volum, apoi, acel senzualism din „romanţe”, acel amor de legionar care poposeşte şi apoi ridică tabăra şi porneşte mai departe. Dar e şi o notă nouă, care n-a fost pusă, pare-mi-se, în justa ei lumină, care se accentuează în poemele zilelor din urmă, până la recenta Spovedanie. [...] E comicul, grotescul şi de multe ori umorul bătând drumul, aşa cum ni-l arată Thibaudet, între ironie şi milă, între glumă şi înduioşare. Romanţa Rozinei, Prin gările cu firme albastre, Pastel mecanic sunt tipice pentru această latură. [...]
Şi dacă am mai aminti şi de cealaltă latură ce se desprinde din „strofele pentru natură„, în care varietatea imaginilor multiplică aspectele naturii şi le divinizează, am avea schiţat un Minulescu complex, a cărui întreită ipostaziere ar cere o exegeză mai laborioasă. Şi totuşi, sufletul lui Minulescu cuprinde mult mai multe taine decât se desprind din armoniile lirei lui cu multe coarde. E în el un demon, care-l munceşte şi-l porneşte pe cât mai multe drumuri.
PERPESSICIUS, Ion Minulescu. „De vorbă cu mine însumi” în „Mişcarea literară„, I, nr. 3, 1924.
[...] Poetul Romanţelor pentru mai târziu a devenit astăzi un versificator care rimează sincer Strofe pentru toată lumea! Simbolistul de acum două decenii, sperietoare pentru burghezi, obiect de glose subtile pentru critici care-l găseau... obscur, după ce a prefaţat aspectul poeziei moderne, sfârşeşte în concurenţă cu versurile d-lui Topârceanu, inventatorul poeziei democratice. Unii ar putea să vadă în evoluţia sa dezagregarea unui întreg curent literar, dacă o ciudată eroare i-ar face să confunde opera unui scriitor cu legile intime ale simbolismului însuşi. Confuzia n-ar fi un elogiu mângâietor nici chiar pentru minulescianism, în tot cazul, ar fi o jignire adusă cert simbolismului. Ar nedreptăţi profund poezia lui Bacovia, a lui Camil Baltazar şi Demostene Botez, spre a nu cita decât pe cei mai muzicali poeţi ai simbolismului nostru.
Vulgarizarea minulescianismului se explică printr-un virus vechi existent chiar în bunele sale poezii. Dacă Romanţele îşi au locul lor de cinste în iniţierea şi triumful simbolist, de ele se leagă defectele unui temperament poetic prea verbal, care de la început nu şi-a putut disimula sensibilitatea superficială, gen romanţă. Minulescianismul a spălat ca un şuvoi proaspăt prundul impur al învechitei poezii, dar a avut prea puţină forţă organică să ia cu sine propriile resturi. Astăzi el se reduce numai la aceste resturi, pastă trezită şi săracă, frământată de mâinile slăbite ale unui meşter — altădată maestru necontestat.
Lirica d-lui Minulescu, în chiar cele mai expresive poezii, s-a alimentat din stări sufleteşti periferice, căci nostalgia sa de alte zări şi de tărâmurile negre ale morţii (cei doi poli ai sensibilităţii minulesciene) era sugerată mai mult de sonorităţi verbale şi de artificii de ritmuri ingenioase. Tehnicianul, un tehnician acrobat, a fost mai puternic decât poetul. Acesta s-a epuizat pe aripile Romanţelor, rămânând numai clovnul care mimează pentru un public naiv o tragedie absentă. Psihologia aceasta domină singură în Strofe pentru toată lumea. D-l Minulescu nu mai este un liric străbătut de nelinişti; e un fantezist, un cinic glumeţ, un autor de cuplete şi cronică rimată. Prezentele Strofe sunt echivalentul strict al prozei din Corigent la limba română. Poetul se amuză şi vrea să se amuze; peste acest aspect comun nimic nu mai vibrează din coarda adevăratei poezii. Recenta sa producţie versificată asasinează, fără cruţare, făpturile fluide de vis care existau în Romanţe. D-l Minulescu şi-a exagerat defectele, le-apus în primul plan, scoţând în evidenţă reversul antipoetic din intimitatea simţirii sale. [...]
POMPILIU CONSTANTINESCU, Ion Minulescu: „Strofe pentru toată lumea”, în „Vremea”, an. III, nr. 113, 15 mai 1930, p. 5.
[...] Simbolismul nu începe la noi nici prin Macedonski, Petică, Săvescu, nici prin Anghel; el intră ostentativ, cu aer de bravadă şi cu o facondă plină de vervă, prin poezia d-lui Minulescu. Primele sale versuri apar în1905, în plin sămănătorism — aşa că simbolismul are vreo trei decenii de existenţă în lirica noastră. Oricât timpul ar fi schimbat poziţia valorilor,oricâte surprinzătoare progrese şi realizări a efectuat poezia nouă în cei 30 de ani de existenţă, nu i se poate contesta d-lui Minulescu meritul de primul poet simbolist. Poezia sa astăzi apare mai ales ca un afiş al modernismului, cu tehnica lui violentă, cu jocul de culori aprinse al tuturor inovaţiilor; lirica sa nouă a strigat, a gesticulat, ca să atragă atenţia. Este cea mai mare izbândă a ei, verificabilă istoriceşte. D-l Minulescu a fost acceptat de „Sămănătorul”, de „Viaţa nouă„, de „Convorbiri critice” şi de„Viaţa românească„ înainte de război. În timp ce Anghel era tolerat şi se strecura modest printre maeştrii sămănătorişti, iar Macedonski nu putea să iasă din cercul închis al cenaclului său, d-l Minulescu era adoptat de revistele şi critica tradiţionalistă. Fenomenul se explică foarte uşor: poetul Romanţelor pentru mai târziu nu revoluţiona prin sensibilitate, cât prin teme şi vocabular; simbolismul său nu era atât de structural, cât formal,de suprafaţă. Purta cu ostentaţie o haină nouă, largă, pitoresc tăiată şi divers colorată. D-l Minulescu a pătruns şi a rămas în poezie ca un original,în sensul curent al cuvântului. Poezia sămănătoristă era grandilocventă,tematică şi de expresie memorabilă. Între versurile sociale ale d-lui Goga şi poemele erotice ale lui Cerna, diferenţa cea mai vizibilă era în material;expresia putea fi mai personală sau mai uzată, însă izvora din cavernele bine cunoscute ale romantismului. Nici „poezia nouă„ a d-lui Minulescunu se depărta prea mult de grandilocvenţa şi structura tematică a poeziei timpului. Versul său eliberat era o ingeniozitate tipografică, iar modalitatea de a formula pe ton ridicat embleme şi deziderate noi nu putea să displacă unei literaturi obişnuite să vocifereze. Iată punctele de contact ale minulescianismului cu spiritul poetic al vremii, care fac accesibil publicului şi criticii oficiale. Totuşi, d-l Minulescu este un poet nou, un simbolist, un decadent, cum se spunea acum 30 de ani, într-o literatură de peisagii rurale, de haiduci, ţărani pitoreşti şi ţărăncuţe idilice. D-l Minulescu trece deodată de la industria patriarhală a liricii sămănătoriste la sensibilitatea şi cadrul urban. Locul ţărăncii idilice şi al iubitei sentimentale şi clorotice îl ia femeia fatală, melancolia eminesciană devine splin baudelairian, harta României e schimbată cu harta celor cinci continente, carul cu boi şi orizontul Bărăganului e părăsit pentru corăbii,iahturi şi vapoare cu orizonturi misterioase şi exotice; mirosul prea simplu al florilor de câmp este părăsit pentru parfumuri tari, căpiţa de fân şi decorul naturii e un cadru incomod pentru iubire, care se va oficia de-acum în alcovuri voluptoase, tapetate cu covoare moi şi cu tablouri moderniste; moartea însăşi nu se mai presimte în orizontul teluric al Mioriţei,ea fiind o abandonare în cavouri transatlantice şi în spaţii lichide. Pentru toate aceste teme noi, importate din suprafaţa simbolismului, d. Minulescu avea nevoie de o expresie nouă; şi neologismul intră, în convoiuri bine strunite, în limba poetică, revoluţionând-o cu aceeaşi violenţă bruscă pe care a adus-o şi-n tematică. Poezia d-lui Minulescu urmează aceeaşi linie evolutivă ca şi civilizaţia noastră materială; ea ne face să trecem de la iţari şi căciulă la haine nemţeşti şi joben, de la cămaşa cu flori, la pijama, de la ţigara răsucită cu degetele, la trabuc, de la ţuică de Văleni la lichior şi whisky. Istoriceşte, meritul unei asemenea literaturi este imens şi semnificativ. Procesul ei de inovaţie este voluntar, uşor epicurian, ca orice satisfacţie, inedită, adaptaţiunea ei este ostentativă, volubilă şi deschizătoare de apetit.
Nu ştiu de ce, ori de câte ori citesc o poemă minulesciană din primele volume ale poetului, un ton de amabilă parodie se impune lecturii; cred că el este inerent acestei poezii, ea însăşi o parodie suculentă a temelor simbolismului francez; este ceva de cuplet voios, de muzică publică în structura,în modulaţiile ei, în gradaţia efectelor şi în ingeniozitatea formulelor ei lirice, ca un apel, o sentinţă, sau un simplu refren. [...]
POMPILIU CONSTANTINESCU, Ion Minulescu: „Nu sunt ce par a fi”, în „Vremea”, an. IX, nr. 444, 5 iulie 1936, p. 11.
Ion Minulescu a fost de la început primit ca exponentul cel mai integral al simbolismului român, şi el însuşi a dat în acest sens o sonoră proclamaţie în versuri: „De unde vin? / Eu vin din lumea creată dincolo de zare — / Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi, / Eu vin din lumea-n care / Nu-i ceru-albastru, / Şi copacii, nu-s verzi aşa cum sunt la voi, / Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi, / Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă / Din lumea ultimului cântec, / Purtat pe-a berzelor aripă / Din ţărm în ţărm, / Din ţară-nţară,/ Din om în om, / Din gură-n gură, — / Din lumea celor patru vânturi / Şi patru puncte cardinale!...”
Poetul prevestea rezistenţa, obişnuită, a opiniei publice, în faţa oricărei noutăţi: „Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare”.
S-a întâmplat dimpotrivă că această poezie a fost îmbrăţişată cu entuziasm şi, devenită populară, s-a prefăcut prin melodie în bun obştesc. Explicaţia ce s-a dat este că numai întâmplător şi uneori aparent simbolistă, poezia lui Minulescu este declamatorie, elocventă şi de o sonoritate de fanfară, că deci prin aceste cusururi s-a popularizat, abdicând de la expresia emoţiilor adânci. Versul lui Minulescu e într-adevăr zgomotos, grandilocvent şi superficial liber, prin trucuri tipografice, mergând până la pretinsa proză ritmată a lui Paul Fort. Totuşi sonoritatea exterioară nu împiedică vagul simbolist. Poezia franceză decadentă e în linie generală foarte oratorică. Tot programul simbolismului şi al oricărui hermetismstă a exprima nostalgia de absolut, ca şi muzica, fără a reprezenta sistem-atic universul întins şi fără a cădea în conceptualism. Chestiunea dicţiuniie secundară. Lirica lui Minulescu e în marginile celui mai autentic simbolism şi dacă ea a plăcut vulgului, acest fenomen urmează a se lămuri şi explicaţia nu va fi nicidecum în câmpul versificaţiei, fiindcă vulgul nu are sentimentul formei şi e totdeauna afectiv interesat. Şi, de altfel, poezia lui Minulescu place şi omului fin, cu toată grandilocvenţa ei, şi după treizeci de ani, ea e încă proaspătă, numai uşor stânjenită de prea mare concurenţă de poeţi. [...]
