,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— S-a luminat oleacăşi cerul, adăugă Mitrofănoaia.}

^{— Au bieţii de ei o picătură de noroc, remarcă din nou Paulina.}

^{— Numai apele nu se mai potolesc, se oţărî Păvăloaia. Şi ascultând vuietul prelung al puhoaielor, adăugă îngrijorată: Cine ştie dacă mai răzbat înapoi!}

^{Paulina, care avea urechea mereu aţintită spre fluviu, o întrerupse brusc:}

^{— Ia taci!}

^{Femeile amuţiră. Paulina păşi iute spre parapet şi se aplecă peste bară, căznindu-se să distingă vreun zgomot mai deosebit. Nu desluşea însă decât vâltoarea apelor. Dezamăgită, femeia se scutură înfiorată de răceala pătrunzătoare care urca de la fluviu. Bătrânul pescar, atent la mişcările Paulinei, se desprinse din locu-i de veghe şi se apropie timid de parapet.}

^{— Se aude ceva? îndrăzni el să întrebe.}

^{— Mi s-a părut, îi răspunse Paulina dezamăgită.}

^{— Parcă mai pricepe cineva ceva! se amestecă în vorbăşi Mitrofănoaia.}

^{— Tăceţi odată! izbucni din nou, cu mânie, Paulina.}

^{Pe ponton nu mai sufla nimeni.}

^{— Ei? şopti Mitrofănoaia după câteva clipe de aşteptare încordată.}

^{— Motorul! rosti scurt Paulina.}

^{— Din jos? se interesăşi Păvăloaia.}

^{— Nu! Din cer! o repezi Paulina. De unde vrei să vină?}

^{Păvăloaia protestă ofensată, dar Paulina nu se mai putu stăpâni:}

^{— Nu-ţi mai tace odată fleanca?}

^{— Tu! veni în clipa aceea chemarea bucuroasă a Mitrofănoaiei. Vin! Femeia alergă spre parapet şi strigă din nou: Vin!}

^{Abia atunci auzirăşi ceilalţi ecoul slab al unei sirene. Nu putea fi decât cuterul plecat spre Insulă, căci alt vas nu se încumeta, la acea oră din noapte, să înfrunte vâltoarea apelor care se revărsau fără zăbavă spre mare. Chipurile celor de pe debarcader se luminară. Doar Păvăloaia, cu veşnica ei oţăreala, rosti cu năduf:}

^{— Ce-am să-i fac nătărăului meu! Altă fată nu mai găsea? A pierit sămânţa muierilor din sat? Să-l prind numai că se înhăitează iar cu stricata aia...}

^{— Te aude, tu! o întrerupse Mitrofănoaia, arătând spre bătrân.}

^{—Şi ce? făcu Păvăloaia arţăgoasă. Parcă el nu ştie ce-a încălzit la sân?}

^{Împăcat cu soarta, moş Nicanor o dojeni cu blândeţe:}

^{— Roagă-te, femeia lui Dumnezeu, să se întoarcă teferi!}

^{Păvăloaia se dezlănţui şi mai aprig:}

^{— Decât teafăr şi nătâng, mai bine să-l înghită...}

^{— Dă-ţi peste gură! o apostrofă Mitrofănoaia.}

^{Străină de ciorovăiala de pe ponton, Paulina stătea ca pe jar, aplecată peste parapet, nădăjduind să vadă cea dintâi scânteiere a proiectorului de pe cuter. Şi după o scurtă aşteptare, o luminiţă plăpândă, ca un licurici, se ivi într-adevăr la orizont.}

^{— Se văd! strigă ea bucuroasă.}

^{Bătrânul se îngrămădi lângă Paulina, ştergându-şi ochii lăcrimoşi. Se străduia să desluşeascăşi el, o clipa mai devreme, semnalul luminos al vasului.}

^{— Bieţii copii! rosti Nicanor cu glasul înecat. Ce blestem pe capul lor!}

^{— Blestemul şi l-au adus singuri, sosi prompt replica rea a Păvăloaiei.}

^{Dar nici de această dată nu fu luată în seamă.}

^{Paulina şi Mitrofănoaia urmăreau cu sufletul la gura drumul cuterului care lua în piept năvala fluviului umflat peste măsură, în timp ce moş Nicanor nu scăpa niciun sunet din chemările tot mai puternice şi mai insistente ale sirenei.}

^{— De ce-or fi sunând atâta? îşi arătă Mitrofănoaia îngrijorarea.}

^{— Tăceţi, coţofenelor! se răsti enervat bătrânul pescar. Continuă apoi, cu mâinile pâlnie la ureche, să asculte semnalele ce veneau din larg, străduindu-se să le descifreze tâlcul. Aşa! constată el. Aşa.. Aşa... Au nevoie de ajutor... Aşa... Un doctor! se adresă imediat femeilor. Duceţi-vă careva la dispensar:.. Or fi având pe cineva rănit.}

^{Femeile intrară în panică.}

^{— Măiculiţă, Doamne! se văită Mitrofănoaia. De n-ar fi al meu!}

^{Se răsuci apoi în loc şi porni bodogănind spre sat.}

^{— Nu degeaba mi se zbătea mie ochiul, se tângui la rându-i Paulina. Şi doar i-am spus mototolului meu să nu se ducă.}