,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Nici nu mă aşteptam să gândeşti altfel despre tatăl tău, îi replică Anghel Cernica pe un ton atât de convenţional, încât Sergiu Boniga se enervă:}

^{— Nu mă mai socoti un copil! Zău! Am douăzeci şi unu de ani!}

^{— Iartă-mă! îl îmbună Cernica. Dar mă întreb ce-i de făcut? Pe chipul lui Sergiu Boniga apăru o um­bră de zâmbet. Gazetarul îl preveni: Să nu-ţi faci prea mari iluzii.}

^{— Nu-mi fac niciun fel de iluzii, îl încredinţă poetul. Am însă obligaţia morală, filială– dacă vrei – să intervin. Nimeni nu mă va ierta dacă voi sta cu mâinile în sin.}

^{— E chiar atât de grav? îşi arătă Cernica îndoiala.}

^{— De data asta cred că s-a încurcat rău, susţinu Sergiu Boniga. Are în Deltă o muieruşcă tânără, care-i toacă banii rămaşi de la mama. Şi n-au fost puţini... Apoi dosarul de la procuratură... Moartea mamei încă n-a fost clarificată... Şi, colac peste pu­păză, a început să se intereseze de el şi securitatea.}

^{— Mda! făcu Cernica, cercetându-şi vârfurile de­getelor cam boante. Sunt nişte probleme! Şi cum vrei să acţionezi?}

^{— Direct! îi replică prompt Sergiu Boniga. După ce termin examenele, mă duc peste el.}

^{— Ar fi o idee, încuviinţă Cernica fără convin­gere.}

^{— Am să-l forţez! susţinu Sergiu cu aceeaşi ar­doare.}

^{— Dacă taică-tu ar fi un om cu o fire mai slabă, treacă-meargă! rosti Cernica mai mult pentru sine.}

^{—Şi ce vrei să fac? izbucni Sergiu nestăpânit.}

^{— Am să mai reflectez!}

^{— Interior doi-patru-opt-şase! ceru Anghel Cernica vocii feminine, nazale, de la centrala telefo­nică.}

^{— Poftiţi! i se răspunse politicos.}

^{După o aşteptare de câteva clipe, gazetarul auzi în receptor un glas bonom, tineresc, baritonal:}

^{— Alo!}

^{— Cu tovarăşul căpitan Cornel Voinea.}

^{— Cine-l caută?}

^{— Un om cumsecade.}

^{— I-auzi, domnule! exclamă Voinea pe obişnuitul lui ton glumeţ. N-a dispărut încă această specie?}

^{— Au mai rămas doar două exemplare, îi replică Cernica pe acelaşi ton: Tu şi eu.}

^{— Aa! se dumeri Voinea. Am onoarea, maestre! Încântat să vă aud glasul!}

^{— Mă pezevenghiule! îşi îngădui Cernica o ex­presie amicală. De când ţi-ai mai adăugat o stea la epoleţi, te-ai făcut fudul. Nu vrei să-ţi mai cunoşti vechii prieteni!}

^{— Se poate, boss? îi replică Voinea spontan. Toc­mai de la tine să aud asemenea vorbe? Ştii doar că nu mi-am schimbat nici nevasta, nici prietenii.}

^{— Dea Domnul ca şi la patruzeci de ani să mai poţi afirma acelaşi lucru.}

^{— Fii convins, boss! îl încredinţă tânărul căpitan. Şi întrebă grăbit: Cu ce-ţi pot fi de folos?}

^{— Aş vrea să ne vedem la un „pahar de vorbă”.}

^{— Când?}

^{— Cât mai curând... Chiar azi dacă se poate.}

^{— Azi? Da! Sunt mai liber... Unde şi când?}

^{— Am acasă o sticlă de whisky... Te aştept la şase.}

^{— S-a notat.}

^{La şase fix, căpitanul de securitate Cornel Voinea apăsa într-adevăr pe butonul soneriei de la aparta­mentul lui Anghel Cernica. Îmbrăcat într-un irepro­şabil costum gri, în dungi, ofiţerul se simţea cam stingherit de pachetul alb, lunguieţ, pe care-l ţinea în mâna stângă. Un minut de aşteptare şi uşa i se deschise. În prag îl întâmpină chiar stăpânul casei.}

^{— Ce naiba ai adus acolo? întrebă Cernica, pri­vind nemulţumit la pachetul de la subsuoara noului venit.}

^{— Un coniac de Segarcea, boss! Ştii doar că nu-mi place whisky-ul.}

^{— Decât după douăsprezece noaptea, îl completă gazetarul şugubăţ. Hai, intră odată!}

^{Câte două cocteiluri (reţetă „boss”) de fiecare şi discuţia se încinse de-a binelea.}

^{— De ce te interesează într-atât Sergiu Boniga? ceru Cornel Voinea să i se precizeze.}

^{— Fiindcă e un tânăr inteligent, talentat şi serios, îi răspunse Cernica fără să stea pe gânduri. Şi adăugă: Eu cred în el.}