^{— Dacă taică-tu ar fi un om cu o fire mai slabă, treacă-meargă! rosti Cernica mai mult pentru sine.}

^{—Şi ce vrei să fac? izbucni Sergiu nestăpânit.}

^{— Am să mai reflectez!}

^{— Interior doi-patru-opt-şase! ceru Anghel Cernica vocii feminine, nazale, de la centrala telefo­nică.}

^{— Poftiţi! i se răspunse politicos.}

^{După o aşteptare de câteva clipe, gazetarul auzi în receptor un glas bonom, tineresc, baritonal:}

^{— Alo!}

^{— Cu tovarăşul căpitan Cornel Voinea.}

^{— Cine-l caută?}

^{— Un om cumsecade.}

^{— I-auzi, domnule! exclamă Voinea pe obişnuitul lui ton glumeţ. N-a dispărut încă această specie?}

^{— Au mai rămas doar două exemplare, îi replică Cernica pe acelaşi ton: Tu şi eu.}

^{— Aa! se dumeri Voinea. Am onoarea, maestre! Încântat să vă aud glasul!}

^{— Mă pezevenghiule! îşi îngădui Cernica o ex­presie amicală. De când ţi-ai mai adăugat o stea la epoleţi, te-ai făcut fudul. Nu vrei să-ţi mai cunoşti vechii prieteni!}

^{— Se poate, boss? îi replică Voinea spontan. Toc­mai de la tine să aud asemenea vorbe? Ştii doar că nu mi-am schimbat nici nevasta, nici prietenii.}

^{— Dea Domnul ca şi la patruzeci de ani să mai poţi afirma acelaşi lucru.}

^{— Fii convins, boss! îl încredinţă tânărul căpitan. Şi întrebă grăbit: Cu ce-ţi pot fi de folos?}

^{— Aş vrea să ne vedem la un „pahar de vorbă”.}

^{— Când?}

^{— Cât mai curând... Chiar azi dacă se poate.}

^{— Azi? Da! Sunt mai liber... Unde şi când?}

^{— Am acasă o sticlă de whisky... Te aştept la şase.}

^{— S-a notat.}

^{La şase fix, căpitanul de securitate Cornel Voinea apăsa într-adevăr pe butonul soneriei de la aparta­mentul lui Anghel Cernica. Îmbrăcat într-un irepro­şabil costum gri, în dungi, ofiţerul se simţea cam stingherit de pachetul alb, lunguieţ, pe care-l ţinea în mâna stângă. Un minut de aşteptare şi uşa i se deschise. În prag îl întâmpină chiar stăpânul casei.}

^{— Ce naiba ai adus acolo? întrebă Cernica, pri­vind nemulţumit la pachetul de la subsuoara noului venit.}

^{— Un coniac de Segarcea, boss! Ştii doar că nu-mi place whisky-ul.}

^{— Decât după douăsprezece noaptea, îl completă gazetarul şugubăţ. Hai, intră odată!}

^{Câte două cocteiluri (reţetă „boss”) de fiecare şi discuţia se încinse de-a binelea.}

^{— De ce te interesează într-atât Sergiu Boniga? ceru Cornel Voinea să i se precizeze.}

^{— Fiindcă e un tânăr inteligent, talentat şi serios, îi răspunse Cernica fără să stea pe gânduri. Şi adăugă: Eu cred în el.}

^{— Foarte bine! conveni Voinea. Dar să-şi vadă mai departe de treburile lui.}

^{— Nu poate, îi replică Cernica. Şi nici eu, în locul lui, n-aş putea.}

^{Voinea duse paharul la gură, sorbi o înghiţitură, apoi conchise:}

^{— Îmi pare rău, dar individul – mă refer la taică-su – e vârât până la gât. Şi va trebui să suporte con­secinţele. I-am văzut întâmplător şi „dosarul”. Dum­nezeu să mă ierte, dar individul n-are nicio schemă.}

^{— Nu l-am cunoscut decât ocazional, mărturisi Cernica. Şi, sincer să fiu, tipul m-a fascinat. E un excelent coseur, cu un farmec personal irezistibil, iar din câte se spune... un talent.}

^{— Ratat! observă Voinea.}

^{— Mă rog, conveni Cernica. La patruzeci şi opt de ani unii sfârşesc, iar alţii încep o cariera artis­tică.}

^{— Îmi declin competenţa, declară căpitanul. Dar ceea ce pot să-ţi spun, boss, cu certitudine, e ca Theo Boniga şi-a ratat viaţa. Şi doar ştii că nu mă joc cu vorbele.}

^{—Ai, nu mă îndoiesc, argumente?}

^{Căpitanul se răsuci în fotoliu, vădit incomodat de această cerere.}

^{— Cazul e încă în cercetări, rosti el cu vocea scă­zută, scoţând anevoie fiecare cuvânt.}

^{— Vrei să-ţi promit că „n-am auzit” nimic de la tine? insistă Cernica.}

^{— Mă vâri în bucluc, boss.}

^{— Trebuie să cer aprobarea colonelului Coman?}

^{Căpitanul se răsuci din nou în fotoliu, slobozi un icnet scurt, după care îi zâmbi lui Cernica priete­neşte:}

^{— Cu tine nu se poate discuta, boss! Bine! Am să-ţi spun unele lucruri, iar despre altele... chiar te rog să discuţi cu şeful.}

^{Gazda se lăsă pe spatele fotoliului şi privi la pa­harul din mână, în aşteptarea destăinuirilor musafi­rului.}

^{— Aparent, începu căpitanul, Theo Boniga nu poate fi învinuit de nimic. Un „accident norocos” de automobil l-a făcut moştenitorul unor frumoase depuneri la CEC şi-al unei case dotată cu bunuri ori­când convertibile în alte frumoase sume. Un „norocos”, nu? La patruzeci şi opt de ani, în puterea vârstei, cu o aureolă de artist „neînţeles”, îţi poţi permite orice extravaganţă.}

^{— Evident!}

^{— Omul s-a instalat recent într-o locuinţă origi­nală— o căsuţă tip camping – pe o insulă a nimănui din Deltă.}