^{— O cafea? Un coniac? insistă colonelul.}

^{— De-amândouă! făcu gazetarul sincer.}

^{Coman dădu cuvenitele dispoziţii prin telefonul de interior, apoi reveni la măsuţă, lângă musafirul său.}

^{— Te interesează, deci, Theo Boniga?}

^{— De unde ştiţi? se prefăcu Anghel Cernica sur­prins.}

^{— Bănuieşti că Voinea mi-a raportat despre între­vederea pe care aţi avut-o.}

^{—Şi-aveţi vreo obiecţiune?}

^{— Deocamdată, niciuna! îl linişti Coman. Dar adăugă pe un ton voit nepăsător: Ţii totuşi neapărat să te ocupi de acest individ?}

^—Ţin.

^{— De ce?}

^{— Din două pricini.}

^{— Prima?}

^{— Theo Boniga are un fiu.}

^{— Poetul acela pletos, se grăbi colonelul să-l com­pleteze.}

^{— Săştiţi că, în afară de plete, tânărul are şi ta­lent.}

^{— Posibil, rosti Coman cu o indiferenţă impusă.}

^{— Soarta lui Sergiu Boniga mă interesează, dacă vreţi, personal, stărui Cernica.}

^{— Faptul te onorează, îi replică, uşor maliţios, co­lonelul.}

^{Gazetarul înclină capul protocolar.}

^{—Şi-a doua pricină? voi Coman să afle.}

^{— „Individul”! flutură Cernica un zâmbet evident maliţios.}

^{— Presupun că nu te erijezi în apărător al „artei” lui Theo Boniga!}

^{— Nu! îi replică prompt Cernica. „Individul” nu m-a convins niciodată că ar fi un pictor adevărat.}

^{—Şi-atunci?}

^{— Theo Boniga mă interesează ca tip uman şi social.}

^{— Cam pretenţios formulat, dar merge, observă colonelul. Deci consideri că merită să-ţi pierzi vre­mea cu el?}

^{— Aşa intuiesc.}

^{— Cu „intuiţia” unui autor de romane poliţiste nu-i de glumit, reveni Coman la accentele sale mali­ţioase.}

^{Anghel Cernica se mulţumi să-i răspundă cu un zâmbet discret. În acelaşi moment se auzi uşa de la cabinetul colonelului. Soseau cafelele şi coniacurile cerute.}

^{— Acu’ e binevenităşi-o ţigară! îşi îmbie Coman musafirul.}

^{— Este! se învoi acesta.}

^{După ce-şi aprinse un „KOM – made in Bulgaria”, Cernica trase câteva fumuri, apoi ridică paharul de coniac pentru a ciocni cu Coman şi-a sorbi prima înghiţitură. Iar când aşeză paharul pe măsuţă, îi stre­cură colonelului:}

^{— Nu ştiu de ce am senzaţia că aveţi totuşi unele rezerve!}

^{— Faţă de cine? se arătă Coman surprins.}

^{— Faţă de mine, mărturisi Cernica fără jenă. Şi se grăbi să precizeze: Mai bine-zis, faţă de stăruinţa mea de a mă amesteca în acest caz.}

^{Stelian Coman îşi aşeză, la rându-i, cu o grijă im­pusă, paharul pe măsuţă, apoi ridică ochii săi mari, pătrunzători, până întâlni privirea gazetarului.}

^{— Dovedeşti, dacă mai e nevoie săţi-o spun, un excelent spirit de observaţie.}

^{— Sunteţi drăguţ.}

^{— Săştii că n-am niciun interes să te măgulesc.}

^{— Nu mă îndoiesc.}

^{— Te-aş ruga să fii convins, continuă colonelul pe un ton grav, aproape oficial, că vei beneficia prin­tre cei dintâi în cercetarea acestui dosar. Dar ai răb­dare să ne facem noi mai întâi datoria.}

^{— Nici nu mi-am propus să mă amestec ori săin­fluenţez în vreun fel ancheta dumneavoastră, îl pre­veni Cernica.}

^{— Te arăţi totuşi zorit!}

^{— Fiindcă vreau să asist de visu la această an­chetă. Nu mă pot încălzi nişte consemnări seci, de dosar.}

^{— Promiţi să fii cuminte?}

^{— Cel mai cuminte, îl încredinţa Cernica.}

^{— Dacă nu te-aş cunoaşte! clătină colonelul, neîncrezător, din cap.}

^{—Şi chiar vreţi să măţineţi dinadins deoparte? rosti Cernica aproape agresiv.}

^{— Sunt nevoit! rosti Coman rece.}

^{— De ce?}