,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Eşti perspicace, boss.}

^{—Şi-ai dibuit până acum „legăturile primejdioase” ale lui Theo Boniga?}

^{— Nu prea.}

^{— Hoţ mai eşti!}

^{— Muribunda se referea probabil la nişte legături sentimentale, presupuse Voinea.}

^{— Nu fi pezevenghi! îl dojeni iarăşi Cernica.}

^{— Nu am decât nişte bănuieli, boss! Zău! hotărî Voinea să facă unele concesii. Mai bine-zis, mi-au să­rit în ochi nişte coincidenţe.}

^{— De pildă?}

^{— La o importantă instituţie din Bucureşti, o documentaristă a furat de la o colegă de-a ei nişte acte secrete şi le-a distrus. Pur şi simplu le-a rupt bucă­ţele şi le-a aruncat la coş. Motivul? Gelozia... Iubeau amândouă acelaşi bărbat. Descoperită, făptaşa se si­nucide... Dar s-a aflat după aceea că datele existente în actele distruse au ajuns, nu se ştie pe ce cale, în străinătate... Prin urmare, cineva s-a folosit, ori poate chiar a provocat acest tragic deznodământ. Iar cei trei „eroi” – sinucigaşa, rivala ei şi bărbatul iubit – făceau parte din cercul larg de prieteni ai lui Theo Boniga.}

^{— Interesant! constată Cernica mai mult pentru sine.}

^{— Nu-i aşa?}

^{— Zi mai departe! făcu Anghel Cernica nerăb­dător.}

^{Căpitanul îi zâmbi cu îngăduinţă.}

^{— Ce e? îl iscodi gazetarul intrigat.}

^{— Îmi place cum îţi fuge mintea, boss.}

^{— Adică?}

^{— Ai şi început să însăilezi subiectul noului ro­man!}

^{— Oare? zâmbi de data asta Cernica îngăduitor.}

^{— Nu te cunosc eu? stărui Voinea.}

^{— Nici eu nu mă cunosc, îi replică gazetarul pe un ton filozofai. Şi-l îndemnă amical pe căpitan: Mai e ceva?}

^{— Mai este, boss.}

^{— Tot o „coincidenţă”?}

^{— Altfel n-ar avea haz.}

^{— S-a petrecut de mult?}

^{— Cu vreo două luni înainte de „accidentul norocos” de pe şoseaua Bucureşti-Braşov... Şefa de ca­binet a unui director general de minister – o du­duie încă tânără, frumoasă, onorabilă, înscrisăşi ea în nomenclatorul amicilor lui Theo Boniga – a făcut o pasiune pentru un antrenor străin, pe care l-a cu­noscut, bineînţeles, tot în cercul respectiv. Relaţiile dintre cei doi au devenit atât de... intime, încât au hotărât să se căsătorească. Iar ca dar de logodnă, şefa de cabinet i-a făcut rost viitorului ei soţ de o dele­gaţie (hârtie cu antet şi ştampilă autentice), cu aju­torul căreia antrenorul a pătruns într-o importantă uzină din Piteşti, să zicem. Scopul vizitei era, evi­dent, spionajul. Dar antrenorul a fost prins asupra faptului în incinta uzinei, cu aparatură de filmat şi fotografiat, iar şefa de cabinet, mărturisindu-şi com­plicitatea, şi-a luat cuveniţii ani de închisoare.}

^{— E şi asta o chestie, conchise Cernica. Dar din câte înţeleg, tot ce deţineţi nu sunt decât bănuieli... Nu aveţi nicio dovadă împotriva lui Theo Boniga... Nimic palpabil. În afară de aceasta, Theo Boniga a părăsit vestita-i „gaşcă” de cheflii şi stâlpi de ca­fenea, retrăgându-se la „post şi rugăciuni”, în Deltă.}

^{— Eu, boss, îi mai mărturisi căpitanul, nu-l cred pe omul acesta nici dacă-l văd mort.}

^{Stelian Coman se ridică de la birou şi ieşi în întâmpinarea musafirului său. Îi strânse mâna amical şi-l pofti la măsuţa joasă, într-unul din cele două fotolii rezervate vizitatorilor mai deosebiţi. Anghel Cernica se simţi măgulit de primirea pe care i-o făcea colonelul şi-i mulţumi cu un zâmbet care-i lumină toată faţa.}

^{— O ţigară? îi întinse Coman cutiuţa de lemn, în­crustată artistic în atelierele Fondului Plastic.}

^{— Mulţumesc! Mai târziu!}

^{— O cafea? Un coniac? insistă colonelul.}

^{— De-amândouă! făcu gazetarul sincer.}

^{Coman dădu cuvenitele dispoziţii prin telefonul de interior, apoi reveni la măsuţă, lângă musafirul său.}

^{— Te interesează, deci, Theo Boniga?}

^{— De unde ştiţi? se prefăcu Anghel Cernica sur­prins.}

^{— Bănuieşti că Voinea mi-a raportat despre între­vederea pe care aţi avut-o.}

^{—Şi-aveţi vreo obiecţiune?}

^{— Deocamdată, niciuna! îl linişti Coman. Dar adăugă pe un ton voit nepăsător: Ţii totuşi neapărat să te ocupi de acest individ?}

^—Ţin.

^{— De ce?}