— Fără tine nu plec nicăieri. Eu cu tine şi pentru tine am venit în pustietatea asta din Deltă. Altfel mă duceam pe litoral.
— Regret că nu te-ai hotărât iniţial pentru mare.
Fata îl fulgeră cu privirea:
— Vai, cât de ingrat poţi să fii!
— Dar înţelege şi tu că nu pot scăpa o ocazie ca asta. Biologul...
— E o secătură! izbucni ea fără niciun control. Şi-un necioplit! Un om cu bun simţ n-ar fi făcut aşa ceva... A văzut doar că suntem împreună... că avem un itinerar dinainte stabilit... că ne aflăm într-un grup... Cum de şi-a permis, măgarul, să-ţi facă această propunere? Nu te cunoştea decât de două-trei minute... Şi totuşi te-a poftit! Ce urmăreşte? Asta nu te-ai întrebat?
— Ce să urmărească? făcu Sergiu nedumerit. I-o fi urât să colinde singur bălţile şi şi-a zis că un poet i-ar fi o companie plăcută.
— Tare eşti naiv! îl preveni bruneţica.
— Se poate! Dar eu nu-mi schimb hotărârea... Ori mergi cu mine mâine dimineaţă la biolog şi pornim tustrei în Deltă, ori faci ce vrei!
— Nu mai spune! îl înfruntă ea pe un ton batjocoritor. Şi cam ce-aş putea să mai fac?
— Să iei, de pildă, vaporul de pasageri şi să ajungi grupul din urmă.
— Zău?
— Atunci îţi iau bilet de avion pentru Bucureşti!
— Frumos! îl fulgeră ea iarăşi cu o privire încărcată de venin. Pe scurt, un picior în...
— Îmi plesneşte capul! se văită tânărul Boniga. Gata! Nu mai suport niciun fel de discuţie pe tema asta.
Bruneţica supse cu putere din filtrul ţigării, trase fumul adânc în piept şi-l slobozi printre buze o dată cu un oftat.
— În noaptea asta unde dormim? se interesă ea apoi.
— Am aranjat la o casă... Am vorbit cu cineva... Ne aşteaptă!
Se făcuse zece şi jumătate. Hotărâră să părăsească restaurantul şi să se îndrepte spre gazda de-o noapte. Sergiu Boniga plăţi ospătarului, lăsându-i un bacşiş mai măricel, apoi făcu semn cuiva, de la altă masă, ca să-l urmeze.
În stradă îi ajunse din urmă un omuleţ de vreo cincizeci de ani, cu o înfăţişare clasică de beţivan. După ce-o salută pe fată, ridicându-şi cozorocul şepcii ponosite, omuleţul se oferi să le poarte sacoşele de voiaj. Bruneţica se împotrivi:
— Nu-i nevoie.
— Vă rog, domnişoară! insistă omuleţul. Aveţi toată încrederea. Doar nu sunt un golan... Măştie toată Tulcea şi jumătate din Bucureşti. Eu sunt nea Triton...
— Hai, dă-i-l odată! făcu Sergiu grăbit.
Fata se supuse.
— Veniţi după mine! îi îndemnă Trifon. Vă duc la o gazdă... erste klasse.
—Ştii nemţeşte? se interesă Sergiu, amuzat.
— Da’ ce limbă nu cunosc?! se făli Trifon. Greceşte, turceşte, englezeşte, ruseşte... Şi tătărăşte, dacă vreţi.
— Unde ai găsit podoaba asta? îi şopti fata lui Sergiu.
— Mi l-a recomandat chelnerul.
— E simpatic! constată bruneţica.
Încurajat, omuleţul poliglot deveni mai limbut, povestindu-le întâmplări cu haz din partea locului. Şi din vorbă în vorbă, îi scoase pe tineri din centrul oraşului, abătându-i pe o stradă îngustă, pavată cu bolovani de râu, care urca pieptiş.
Nedumerit, Sergiu Boniga întrebă călăuza:
— Hei! Încotro ne duci?
— Încă niţel şi ajungem, îl linişti omuleţul.
Tânărul poet privi atunci mai atent în jur. Strada era pustie şi foarte slab luminată. În căsuţele modeste, ridicate pe terase, domnea întunericul. Era unsprezece noaptea şi oamenii, după truda unei zile lungi, de vară, dormeau adânc.
Urcuşul anevoios obliga şi călăuza poliglotă să vorbească mai puţin.
— Nu-mi place de loc pe aici, îi şopti fata cu teamă partenerului ei.
— Nici mie, îi răspunse acesta.
Temerile lor nu erau neîntemeiate, fiindcă pe la mijlocul urcuşului, de sub frunzişul des al unui salcâm, le tăie calea o umbră. Cei doi tineri se opriră. Omuleţul se întoarse nedumerit.
— Ce-aţi păţit?