^{— Tot ce ai la dumneata.}

^{— Adică?}

^{— Îţi goleşti buzunarele! Până la ultimul leu. Şi te rog să pui totul în poşeta doamnei.}

^{— Eşti de acord, Delia? se adresă Sergiu bruneţicăi.}

^{— Dacă ai fi un bărbat adevărat, îl asmuţi ea, nu l-ai lăsa să mă jignească... Astupă-i gura!}

^{— Ai auzit, domnule Butnaru? Doamna doreşte să încetezi acest joc stupid şi să-ţi vezi de drum, îl preveni Sergiu pe soţ.}

^{— Plăcut! făcu acesta. Numai căşi doamna şi dumneata uitaţi un singur lucru: Delia e soţia mea legitimă, iar pe dumneata te-am prins cu ea... Fapt dovedit... Am şi martori... De aceea, dacă vreau, pot să te calc în picioare. Chiar să te spintec!}

^{În mâna lui Butnaru sclipi lama unui cuţit. Sergiu încremeni. Nu era deci o simplă ameninţare. Soţul părea hotărât să treacă la fapte.}

^{— Să ne înţelegem, încercă tânărul Boniga să câştige timp, furişându-şi privirile disperate în jur.}

^{— N-avem ce discuta! se apropie Butnaru de el, ameninţându-l cu lama lungă a cuţitului. Goleşte-ţi imediat buzunarele! Se adresă apoi bruneţicăi: Scumpiţico! Deschide poşetuţa ta şi ai grijă să nu cadă ceva pe jos.}

^{Pradă unei mânii neputincioase, Sergiu îşi scoase din nou portmoneul. Dar în aceeaşi clipă răsună glasul puternic, baritonal, al unui bărbat, care po­runci:}

^{— Nu mişcă nimeni!}

^{Lui Sergiu i se păru o voce cunoscută. Ridică pri­virea şi recunoscu, în spatele lui Butnaru, chipul bărbos al lui Rolo Miron.}

^{— Strânge-ţi banii, poete! îl sfătui biologul pe tâ­nărul Boniga. Iar tu, îl împinse apoi pe Butnaru în spate, cu ţevile unei arme de vânătoare, aruncă ime­diat cuţitul.}

^{Luat prin surprindere, soţul bruneţicăi se supuse. Cuţitul îi căzu din mânăşi se rostogoli pe pietrele pavajului în pantă. Butnaru îşi reveni însă neaşteptat de repede şi se aplecă, cu intenţia de a-l apuca pe Rolo Miron de picioare. Dar când se răsuci spre biolog, acesta îl şi lovi cu patul armei în falcă. Totul se petrecu atât de repede, încât Sergiu Boniga nu putu urmări întreaga desfăşurare a scenei. Abia mai târziu avea săşi-o deruleze în minte, ca un film proiectat cu încetinitorul.}

^{— S-a făcut! exclamă satisfăcut biologul, privind la cel trimis pentru moment în lumea visurilor.}

^{— De unde aţi apărut? izbuti să bâiguie în sfârşit tânărul Boniga.}

^{— Îţi povestesc mai târziu, îi răspunse Rolo. Să terminăm întâi treaba de aici.}

^{Biologul ridică lanterna căzută pe caldarâm şi căută cuţitul. Îl găsi, îl înfăşură într-o batistăşi-l strecură într-unul din buzunarele largi ale pantalonilor săi vânătoreşti.. Îndreptă apoi fasciculul de lumină spre bruneţică.}

^{— Te ţii de şotii, duduiţă! o dojeni el. Arătă apoi spre cel căzut: Cine-i tipul?}

^{— Soţul meu, îi răspunse aceasta fără să pară câtuşi de puţin tulburată de tot ce se petrecea în jurul ei.}

^{— Zău? făcu Rolo neîncrezător. Ia vezi, poetule, îl îndemnă el pe Sergiu, dacă individul are vreun act de identitate la el.}

^{Tânărul Boniga se aplecăşi căută cu oarecare teamă.}

^{— Scoate-i portmoneul! îl îndemnă Rolo din nou.}

^{Socotindu-se scăpată de supraveghere, bruneţica se răsuci iute, gata s-o rupă la fugă. Dar Rolo, cu un gest reflex, o prinse „din zbor”, de poala fustei.}

^{— Săştii căşi eu am crescut pe Grant, o preveni biologul. Încât la mine nu se prind „figurile” astea.}

^{— Dă-mi drumul, nenorocitule! începu bruneţica să-l lovească peste mână.}

^{Rolo o trase atunci spre el, o apucă de păr şi-i dădu capul pe spate, rostind apăsat:}

^{— Dacă nu te cuminţeşti, te culc lângă „asociatul” tău.}

^{Bruneţica gemu de durere şi începu să plângă mai mult de ciudă. Sergiu Boniga izbutise între timp să-l identifice pe cel căzut.}

^{— Nu-l cheamă Butnaru, constată el.}

^{— Dar cum? îi zâmbi Rolo bonom.}

^{— Cerceluş... Romeo Cerceluş.}

^{— Căsătorit?}

^{— Nu.}

^{— Vreo legitimaţie de serviciu?}

^{— Nimic...}

^{—Şi nici alt act din care să reiasă cu ce se ocupăşi unde lucrează?}

^{— Absolut nimic.}

^{— Dacă te interesează, îţi spun eu, îi replică Rolo cu vădită satisfacţie. E liber profesionist... Ca şi du­duia... Amândoi sunt bişniţari, speculanţi de bilete de cinema, de fotbal, de tot ce vrei... Iar în ultima vreme s-au reprofilat, după cum ai văzut, pe „şantaje amo­roase”. Li s-au părut mai „bănoase”. Notează-ţi, te rog, cu atenţie toate datele de pe buletinul lui... Scoate-l şi pe al tău, frumoaso, îi ceru Rolo bruneţicăi. Iar mâine dimineaţă să nu vă mai prind pe aici! E clar?}

^{Bruneţica îşi aplecă privirea cu supuşenie. Rolo continuă să-i dea îndrumări;}

^{— Ceva mai jos, la vreo zece metri, e o cişmea. Adă apăşi trezeşte-ţi „asociatul”. Iar pe la unu, mi se pare, pleacă un tren. Azi aţi avut ghinion.}

^{CAPITOLUL IV}

^{În barca remorcată de un cuter, Rolo Miron şi in­vitatul lui, Sergiu Boniga, se îndreptau spre inima Deltei. Cu botul ridicat, lotca pescărească despica va­lurile produse de elicea cuterului, în timp ce o ploi­cică de apă pulverizată răcorea permanent braţele şi feţele încinse de soare ale celor doi tineri călători.}

^{— Dumnezeiască lume! exclamă poetul încântat de tot ce vedea şi simţea.}

^{Tolănit pe fundul bărcii, Rolo Miron îl urmărea printre gene. Retrăia poate şi el, prin tânărul Boniga, emoţiile primei expediţii în tainica Deltă a Dunării.}

^{Fiul lui Theo Boniga plăcea biologului. Într-un fel, Rolo Miron se regăsea în acest tânăr poet care înghi­ţea hulpav tot ce întâlnea în cale, rotindu-şi mereu privirea şi nemaicontenind cu întrebările. Sergiu Bo­niga descoperea lumea Deltei.}

^{— Acum încep să te înţeleg, se destăinui acesta la un moment dat biologului. Ieri te-am întrebat de ce-ai venit aici. Şi-ai ocolit răspunsul. Era şi firesc. Pentru că nici eu n-aş putea să-ţi spun ce mă incintă mai mult: gârlele şi canalele tăiate în stufăriş, sălciile singuratice care-ţi răsar în faţa ochilor când te aştepţi mai puţin, ori senzaţia că trăieşti aievea facerea lu­mii? Presupun că aici fiecare loc, fiecare grind, fie­care plaur... are o legendă.}

^{— Poate! îi răspunse Rolo cu un aer nepăsător. Se ridică apoi pe jumătate şi arătă spre un pilc de că­suţe acoperite cu stuf. Aici e Baba Rada, continuă el cu acelaşi glas leneş. Locul e cunoscut de orice pescar sau marinar... Fiindcă aici – se povesteşte – va­poarele făceau pe vremuri escală obligatorie.}

^{— Punct vamal? întrebă Sergiu naiv.}