"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » ,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

Add to favorite ,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

Pentru că e un caz mai aparte.

Toate cazurile sunt „aparte”, se bosumflă ga­zetarul.

Voiam să spun căăsta e dintre cele mai dificile, îi preciza Coman pe un ton care-i trăda începutul de enervare.

Theo Boniga este chiar atât de periculos?

Este.

Prin ce?

Vrei să mă tragi cu orice preţ de limbăşi asta-mi displace, se enervă colonelul de-a binelea.

Scuze! zâmbi Cernica împăciuitor.

Nu „scuzele” îmi lipsesc, îi mărturisi Coman cu oarecare amărăciune.

Din câte am înţeles de la căpitanul Voinea, nu deţineţi, în acest caz, nicio dovadă certă!

Voinea ţi-a spus cam multe, îşi plimbă Coman în jur privirile întunecate, de parcă-l căuta pe că­pitan.

Din câte pricep, rosti Cernica vădit mâhnit, nu mai aveţi încredere în mine.

N-ai priceput nimic! îl dojeni colonelul.

Vi-i teamă să nu flecăresc?

Asta... da! recunoscu Coman, schiţând un zâm­bet protector. Şi s-ar putea să ne dai totul peste cap.

Mâhnit mai mult ca oricând, Anghel Cernica se ridică brusc din fotoliu şi începu să bâiguie:

În această situaţie... dacă-mi permiteţi... v-aş ruga să-mi îngăduiţi...

Stai jos! îi porunci Coman amical. Şi nu te mai simţi ofensat ca o domnişoară bătrână.

Gazetarul oftă resemnat şi-şi reluă locul în fotoliu. Brusca schimbare din purtarea colonelului îi readuse speranţele. Sorbi din coniac, bău o gură de cafea şi-şi mai aprinse un „KOM made in Bulgaria”

Iată de ce am avut rezerve! auzi Cernica apoi, nu fără oarecare strângere de inimă, glasul încă as­pru al colonelului.

Şi acum nu mai aveţi? se arătă gazetarul bucuros ca un copil.

Nu! Şi-am să-ţi explic imediat. Cu riscul de a-mi ridica în cap vreunul din şefi, am să-ţi dau totuşi autorizaţia. Dar te rog să respecţi ad literam indicaţiile noastre.

Vor fi legi! îl încredinţă Cernica.

„Individul” acesta, Theo Boniga, este, cred, unul din cele mai sinistre specimene umane. Şi-a omorât nevasta!

E sigur?

Pun mâna-n foc! rosti Coman sentenţios. Şi nu pentru a intra în stăpânirea banilor ei, aşa cum presupune toată lumea. Nu! Tipul n-a dus şi nici nu duce lipsă de bani. Mai curând cred că soţia a fost complice ori deţinea nişte informaţii care-l pu­teau compromite definitiv pe soţ.

Şi-atunci el a suprimat-o?

Evident! Iar întâmplarea l-a ajutat excelent. I-a permis să joace rolul tragic de văduv şi să se re­tragă în sihăstrie.

De ce şi-o fi ales tocmai Delta Dunării? Un simplu capriciu?

Nu! Theo Boniga nu-i omul care să se lase condus de capricii.

Îl interesează anumite obiective din Deltă?

Nu cred! Individul nu se mulţumeşte cu „mă­runţişuri”... Merge pe-o „carte” mare...

Pe care aţi codificat-o...

„Efectul R”.

„Efectul R”? Oho! exclamă Cernica. Şi ca să-şi verifice deducţia, adăugă: Vă referiţi la cercetările electronice cu aplicabilitate în construcţia de maşini?

Să zicem! îi zâmbi colonelul complice.

Încă o precizare, continuă gazetarul încălzit de-a binelea.

Te rog!

Cele două „coincidenţe”, despre care mi-a vorbit Voinea...

Te referi la documentarista care s-a sinucis şi la şefa de cabinet care se „logodise”? îl ajută Co­man.

Exact.

Cazurile respective aveau tangenţe cu „Efectul R”, îi preciză colonelul sec.

E clar! conchise Anghel Cernica.

O fi pentru dumneata, îi zâmbi Coman cu în­găduinţă. Pentru noi sunt deocamdată nişte simple ipoteze.

CAPITOLUL II

Miez de vară. Delta, însorita Deltă a Dunării, îşi deschisese larg porţile. Vreme ideală pentru hoi­năreli prin această „terra incognita”, cum o numise pedant unul din primii ei cercetători. Serile şi di­mineţile erau răcoroase, dar cu... ţânţari. Iar în timpul zilei o arşiţă necruţătoare încingea totul într-un cerc de foc. Şi totuşi Delta mustea de apă. Iar din când în când stârnea câte o boare răcoroasă, spre bucuria roiurilor de turişti care debarcau, val după val, pe cheiul Tulcei.

Cu fereastra larg deschisă, biologul Romulus Miron scria de zor la lucrarea sa de doctorat. Sau cel puţin aşa ştiau toţi cei de la Muzeul Deltei. De vreo jumă­tate de an, cercetătorul era musafirul lor. Se prezentase cu documentele cuvenite la direcţia Mu­zeului, iar aceasta îi asigurase condiţiile necesare pentru ca doctorandul să-şi ducă la bun sfârşit nobila-i misiune. Cu o înfăţişare plăcutăşi maniere alese, tânărul cercetător cucerise repede întregul co­lectiv, încât toată lumea îl numea „Rolo” sau „dom­nul Rolo”.

Deci Rolo Miron era cel care trudea de zor la lu­crarea despre „Cuibăritul călifarilor din Delta Dunării”. Şi-ar fi continuat probabil să scrie încă multe ore dacă nu i-ar fi fost dat să audă, pe scara care ducea la etajul Muzeului, o chemare veselă, de glas de fată. Cercetătorul tresări şi se întrerupse din lucru.

Hei! Boniga! desprinse el clar din zarva gru­pului de vizitatori care urca scara.

Ce-i? îi replică o voce de tânăr.

Are sens