^{— Pentru că e un caz mai aparte.}

^{— Toate cazurile sunt „aparte”, se bosumflă ga­zetarul.}

^{— Voiam să spun căăsta e dintre cele mai dificile, îi preciza Coman pe un ton care-i trăda începutul de enervare.}

^{— Theo Boniga este chiar atât de periculos?}

^{— Este.}

^{— Prin ce?}

^{— Vrei să mă tragi cu orice preţ de limbăşi asta-mi displace, se enervă colonelul de-a binelea.}

^{— Scuze! zâmbi Cernica împăciuitor.}

^{— Nu „scuzele” îmi lipsesc, îi mărturisi Coman cu oarecare amărăciune.}

^{— Din câte am înţeles de la căpitanul Voinea, nu deţineţi, în acest caz, nicio dovadă certă!}

^{— Voinea ţi-a spus cam multe, îşi plimbă Coman în jur privirile întunecate, de parcă-l căuta pe că­pitan.}

^{— Din câte pricep, rosti Cernica vădit mâhnit, nu mai aveţi încredere în mine.}

^{— N-ai priceput nimic! îl dojeni colonelul.}

^{— Vi-i teamă să nu flecăresc?}

^{— Asta... da! recunoscu Coman, schiţând un zâm­bet protector. Şi s-ar putea să ne dai totul peste cap.}

^{Mâhnit mai mult ca oricând, Anghel Cernica se ridică brusc din fotoliu şi începu să bâiguie:}

^{— În această situaţie... dacă-mi permiteţi... v-aş ruga să-mi îngăduiţi...}

^{— Stai jos! îi porunci Coman amical. Şi nu te mai simţi ofensat ca o domnişoară bătrână.}

^{Gazetarul oftă resemnat şi-şi reluă locul în fotoliu. Brusca schimbare din purtarea colonelului îi readuse speranţele. Sorbi din coniac, bău o gură de cafea şi-şi mai aprinse un „KOM – made in Bulgaria”}

^{— Iată de ce am avut rezerve! auzi Cernica apoi, nu fără oarecare strângere de inimă, glasul încă as­pru al colonelului.}

^{—Şi acum nu mai aveţi? se arătă gazetarul bucuros ca un copil.}

^{— Nu! Şi-am să-ţi explic imediat. Cu riscul de a-mi ridica în cap vreunul din şefi, am să-ţi dau totuşi autorizaţia. Dar te rog să respecţi ad literam indicaţiile noastre.}

^{— Vor fi legi! îl încredinţă Cernica.}

^{— „Individul” acesta, Theo Boniga, este, cred, unul din cele mai sinistre specimene umane. Şi-a omorât nevasta!}

^{— E sigur?}

^{— Pun mâna-n foc! rosti Coman sentenţios. Şi nu pentru a intra în stăpânirea banilor ei, aşa cum presupune toată lumea. Nu! Tipul n-a dus şi nici nu duce lipsă de bani. Mai curând cred că soţia a fost complice ori deţinea nişte informaţii care-l pu­teau compromite definitiv pe soţ.}

^{—Şi-atunci el a suprimat-o?}

^{— Evident! Iar întâmplarea l-a ajutat excelent. I-a permis să joace rolul tragic de văduv şi să se re­tragă în sihăstrie.}

^{— De ce şi-o fi ales tocmai Delta Dunării? Un simplu capriciu?}

^{— Nu! Theo Boniga nu-i omul care să se lase condus de capricii.}

^{— Îl interesează anumite obiective din Deltă?}

^{— Nu cred! Individul nu se mulţumeşte cu „mă­runţişuri”... Merge pe-o „carte” mare...}

^{— Pe care aţi codificat-o...}

^{— „Efectul R”.}

^{— „Efectul R”? Oho! exclamă Cernica. Şi ca să-şi verifice deducţia, adăugă: Vă referiţi la cercetările electronice cu aplicabilitate în construcţia de maşini?}

^{— Să zicem! îi zâmbi colonelul complice.}

^{— Încă o precizare, continuă gazetarul încălzit de-a binelea.}

^{— Te rog!}

^{— Cele două „coincidenţe”, despre care mi-a vorbit Voinea...}

^{— Te referi la documentarista care s-a sinucis şi la şefa de cabinet care se „logodise”? îl ajută Co­man.}

^{— Exact.}

^{— Cazurile respective aveau tangenţe cu „Efectul R”, îi preciză colonelul sec.}

^{— E clar! conchise Anghel Cernica.}

^{— O fi pentru dumneata, îi zâmbi Coman cu în­găduinţă. Pentru noi sunt deocamdată nişte simple ipoteze.}

^{CAPITOLUL II}

^{Miez de vară. Delta, însorita Deltă a Dunării, îşi deschisese larg porţile. Vreme ideală pentru hoi­năreli prin această „terra incognita”, cum o numise pedant unul din primii ei cercetători. Serile şi di­mineţile erau răcoroase, dar cu... ţânţari. Iar în timpul zilei o arşiţă necruţătoare încingea totul într-un cerc de foc. Şi totuşi Delta mustea de apă. Iar din când în când stârnea câte o boare răcoroasă, spre bucuria roiurilor de turişti care debarcau, val după val, pe cheiul Tulcei.}

^{Cu fereastra larg deschisă, biologul Romulus Miron scria de zor la lucrarea sa de doctorat. Sau cel puţin aşa ştiau toţi cei de la Muzeul Deltei. De vreo jumă­tate de an, cercetătorul era musafirul lor. Se prezentase cu documentele cuvenite la direcţia Mu­zeului, iar aceasta îi asigurase condiţiile necesare pentru ca doctorandul să-şi ducă la bun sfârşit nobila-i misiune. Cu o înfăţişare plăcutăşi maniere alese, tânărul cercetător cucerise repede întregul co­lectiv, încât toată lumea îl numea „Rolo” sau „dom­nul Rolo”.}

^{Deci Rolo Miron era cel care trudea de zor la lu­crarea despre „Cuibăritul călifarilor din Delta Dunării”. Şi-ar fi continuat probabil să scrie încă multe ore dacă nu i-ar fi fost dat să audă, pe scara care ducea la etajul Muzeului, o chemare veselă, de glas de fată. Cercetătorul tresări şi se întrerupse din lucru.}

^{—Hei! Boniga! desprinse el clar din zarva gru­pului de vizitatori care urca scara.}

^{— Ce-i? îi replică o voce de tânăr.}