Ion Ochinciuc
EGRETA VIOLETĂ
EDITURA ALBATROS –1972
CAPITOLUL I
Sergiu Boniga dădu năvală, după obiceiul lui, în birou.
— Salut, maestre!
— Mai... este! îi replică Anghel Cernica.
— Lasă, tăticule! îl apostrofă Sergiu amical. Să nu cârtim în faţa cerului. Anul şi romanul... Ce mai vrei?
— Să scriu poezie suprarealistă.
— Ooo! izbucni Sergiu într-un râs gros, răsunător. Vrei să publici şi dumneata la „Litera''?
— Apropo! Ce-ţi face volumul?
Cu un gest larg, studiat, Sergiu Boniga îşi desfăcu servieta tip valizăşi scoase „exemplarul omagial” al primului său volum de versuri.
— Felicitări! rosti Cernica bucuros. Şi după ce luă cartea în mână, cercetându-i coperţile, o deschise la prima pagină, unde întâlni obişnuita dedicaţie. Cu un scris gros, proaspătul poet îşi aşternuse urările calde, prietenoase.
— Cât te-a costat? se interesă Cernica profesional.
— Destul.
—Şi de unde ai luat banii?
Zâmbetul de pe chipul aproape copilăresc al lui Sergiu Boniga dispăru brusc.
— I-am cerut meşterului, rosti cu oarecare jenă. Atâta am pretins şi eu din... moştenirea mamei.
— Dar nu te întreţine taică-tu? făcu Anghel Cernica surprins.
— Nici gând! Îi înapoiez toate sumele. Mă descurc şi singur.
— Unde locuieşti?
— În apartamentul mamei.
— Întreţinerea?
— O suportă tot el... Are un cont la CEC... Atâta lucru poate să facă pentru mine.
Anghel Cernica începu să răsfoiască în tăcere volumul care mirosea a tipăritură proaspătă. Tânărul poet îl urmărea ţeapăn, cu cotul rezemat de birou, aşteptând răbdător clipa în care „tăticul” îi va acorda iarăşi atenţie.
— Voiai să-mi spui ceva deosebit? îl întrebă în cele din urmă Cernica.
Tânărul tuşi scurt, sec, declarându-i sincer:
— Aş avea o mare rugăminte.
— Referitor la volumul tău?
— Nu!
— Vreun necaz la facultate?
— Sunt un student model.
Anghel Cernica îl cercetă cu mai multă luare-aminte.
— E vorba de tatăl tău?
— Exact!
— Ce vrei de la el?
— Adevărul! rosti Sergiu sentenţios. Şi adăugă cu glasul sugrumat de emoţie: Iar dacă-i posibil, să mai salvez ceva.
— Ce săsalvezi? se arătă Cernica nedumerit.
— Eu încă mai cred în omul ăsta! izbucni tânărul, patetic. Mai cred în el ca artist! Şi chiar ca om!
— Nici nu mă aşteptam să gândeşti altfel despre tatăl tău, îi replică Anghel Cernica pe un ton atât de convenţional, încât Sergiu Boniga se enervă:
— Nu mă mai socoti un copil! Zău! Am douăzeci şi unu de ani!
— Iartă-mă! îl îmbună Cernica. Dar mă întreb ce-i de făcut? Pe chipul lui Sergiu Boniga apăru o umbră de zâmbet. Gazetarul îl preveni: Să nu-ţi faci prea mari iluzii.
— Nu-mi fac niciun fel de iluzii, îl încredinţă poetul. Am însă obligaţia morală, filială– dacă vrei – să intervin. Nimeni nu mă va ierta dacă voi sta cu mâinile în sin.
— E chiar atât de grav? îşi arătă Cernica îndoiala.
— De data asta cred că s-a încurcat rău, susţinu Sergiu Boniga. Are în Deltă o muieruşcă tânără, care-i toacă banii rămaşi de la mama. Şi n-au fost puţini... Apoi dosarul de la procuratură... Moartea mamei încă n-a fost clarificată... Şi, colac peste pupăză, a început să se intereseze de el şi securitatea.
— Mda! făcu Cernica, cercetându-şi vârfurile degetelor cam boante. Sunt nişte probleme! Şi cum vrei să acţionezi?
— Direct! îi replică prompt Sergiu Boniga. După ce termin examenele, mă duc peste el.
— Ar fi o idee, încuviinţă Cernica fără convingere.
— Am să-l forţez! susţinu Sergiu cu aceeaşi ardoare.