,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Dă-ne sacoşele! îi ceru Sergiu.}

^{— De ce?! se arătă călăuza mirată.}

^{—Ştiu eu „de ce”, se auzi în replică glasul bat­jocoritor al celui ce le ieşise în cale.}

^{Un fascicul puternic de lumină îl orbi pe Sergiu. Tânărul îşi acoperi instinctiv ochii. Lanterna lumină apoi şi chipul bruneţicăi.}

^{— Ce faci, puicuţo? o recunoscu bucuros omul din umbră.}

^{— Lasă-ne în pace! îl respinse fata supărată.}

^{Călăuza, socotind momentul potrivit, încercă s-o tulească împreună cu bagajele celor doi tineri. Dar omul cu lanterna, expert, îl înhaţă de guler.}

^{— Unde-i duceai? îl întrebă apoi acesta pe omuleţ.}

^{— La o gazdă, scânci beţivanul.}

^{— Ca să se culce amândoi?}

^{— Da.}

^{— În acelaşi pat?}

^{— Da.}

^{— Bine! Lasă bagajele aici şi... valea! Cât număr până la cinci, să dispari.}

^{Omuleţul ridică privirea rugătoare către cel cu lanterna:}

^{—Dar pentru truda mea? Mi-am rupt picioarele până am găsit o cameră liberă... Am dat şi arvună... Le-am cărat bagajele până aici...}

^{— Cât vrei? se interesă omul cu lanterna.}

^{— Măcar doi poli.}

^{— Doi poli? Bine! Tinere „crai de tobă”, se adresă omul cu lanterna lui Sergiu. Fii amabil şi achită-ţi datoriile.}

^{Crispat, acesta îşi strânse pumnii, întrebând cu glasul înăbuşit de furie:}

^{— Pot săştiu cine eşti?}

^{— Doamnă Butnaru! se adresă omul cu lanterna bruneţicăi. Explică-i domnului care-i adevărata stare civilăa mătăluţei.}

^{Sergiu tresări şi întoarse automat capul spre fată. Aceasta îşi lăsă privirea în pământ, rostind sfioasă:}

^{— E soţul meu! Îşi ridică însă brusc capul şi-l înfruntă pe cel care-o lumina insistent cu lanterna: Dar ce-i cu asta? Nu mai trăim împreună! Şi nici nu vreau săştiu de tine!}

^{— Tinere „crai de tobă”, stărui soţul pe lângă Sergiu. Întreab-o, te rog, pe această frumoasă, unde locuieşte în Bucureşti? Şi mai ales în patul cui te-a culcat?}

^{— N-am ştiut nimic, se dezvinovăţi Sergiu faţă de soţ. Mi-a spus că-i studentă la Conservator şi că tră­ieşte cu părinţii... Habar n-am avut că-i măritata.}

^{— Ce vorbeşti, signore? continuă soţul pe acelaşi ton batjocoritor. Habar n-ai avut! Cu toate că-i ştii adresa şi numărul de telefon! Ori nu eşti dumneata cel care a dormit ieri noapte la ea? Adică la mine... în patul meu... Da, da! Ştiu tot, signore! Chiar dacă am plecat în delegaţie, mi-am lăsat acasă „informa­torii”... Mai ai ceva de zis?}

^{— Nu! se dădu Sergiu bătut.}

^{Era hotărât să suporte „bărbăteşte” toate conse­cinţele. Beţivanul găsi şi el atunci de cuviinţă să-şi repete cererea:}

^{— Dar cu mine... cum rămâne?}

^{— O clipă, îi răspunse Sergiu, scoţând portmoneul cu mâna tremurândă. Cât ai spus?}

^{— Doi poli, îi repetă omuleţul.}

^{— Poftim! îi întinse Sergiu o hârtie de cincizeci de lei.}

^{— Mulţumesc! Să trăiţi! Să vă dea Dumnezeu sănătate şi fericire!}

^{— Hai, şterge-o! îl goni omul cu lanterna. Iar acum, tinere „crai de tobă”, între noi, bărbaţii...}

^{— La dispoziţia dumneavoastră, se oferi tânărul Boniga fărăşovăială.}

^{— Mai întâi s-o plătiţi pe această doamnă, arătă soţul către necredincioasa-i soaţă.}

^{— Nu fi ordinar! se revoltă aceasta.}

^{— De ce, scumpo? îi replică soţul ironic. O „bucă­ţică bună”, cum eşti tu, nu face doar friptura de la circiuma aceea şi excursia ieftină prin Biroul de tu­rism pentru tineret. Tu meriţi să fii îmbrăcată în aur şi diamante.}

^{— Cât pretindeţi? îl întrebă Sergiu, intuind şan­tajul.}