— Se vămuia bine, îi preciză Rolo, răsturnându-se la loc, cu faţa-n sus, în fundul bărcii. Şi adăugă: Pe atunci, Baba Rada nu era babă, ci o lipoveancă tânărăşi frumoasă ca o floare de nufăr... Ţinea aici un fel de han... Şi din pricina ei... vasele soseau la Galaţi ori la Brăila cu o întârziere de cel puţin o zi şi-o noapte.
— Primitoare hangiţă! zâmbi Sergiu ghiduş.
— Foarte „primitoare”, îi răspunse biologul. Ospăta căpitanii de vapor atât de bine, încât aceştia i-au făcut drept răsplată patru fete şi trei băieţi.
Tânărul Boniga izbucni într-un râs gros, bărbătesc
— Iar mai târziu, continuă Rolo, când Rada a îmbătrânit, i-au luat locul fetele. Încât de pe vapoare coborau nu numai căpitanii, ci şi secunzii lor.
Cu gândul la Rada şi la fetele ei, poetul se lungi la rându-i cu faţa-n soare, pe fundul larg, primitor, al lotcii pescăreşti. Rolo nu-i tulbură reveria. Dar Sergiu redeschise vorba:
— Biologule! rosti el pe un ton familiar. N-ai fi de părere să renunţăm la protocol?
— În ce fel? se arătă Rolo surprins.
— Să-mi dai voie, de pildă, să-ţi pun câteva întrebări... indiscrete.
— Oricând, se învoi biologul.
— Spune-mi, mai întâi, ce ai de gând cu mine?
— Nu pricep! „se prefăcu Rolo nedumerit.
— Am hotărât parcă să renunţăm la „protocol”, îi aminti Sergiu.
— Bine! Zi mai departe.
— Oi fi eu tânăr şi naiv, dar un pic de minte tot mai am aici, în dovleac, se bătu Sergiu cu degetul peste frunte.
— Sunt convins.
— Iar dovleacul meu îmi şopteşte că interesul dumitale pentru mine nu-i întâmplător... Că nu m-ai „agăţat” de florile mărului la Muzeu... După cum nu m-ai scăpat din afurisita aceea de încurcătură, de aseară, fără un scop anume!
— Ai într-adevăr un dovleac bun, îl măguli Rolo. Poţi să deschizi liniştit un birou de „detectivi particulari”.
— Acum îmi răspunzi la întrebare?
— La care anume?
— De ce m-ai invitat la această plimbare în doi prin Deltă?
— Din pură curiozitate.
— Profesională?
— N-aş putea susţine aşa ceva. E mai mult decât interes pur profesional.
Sergiu întredeschise ochii şi-l cercetă pe Rolo printre gene.
— E clar! conchise el.
— Ce ţi se pare aşa clar?
— Interesul dumitale e mai curând pentru odrasla lui Theo Boniga?
— Posibil, rosti Rolo, răsucindu-se leneş pe-o coastă. Dar asta nu m-a împiedicat ca ieri, după-amiază, cu toate că nu-mi vedeam capul de treburi, să mă abat pe la o librărie.
— Mi-ai căutat cartea?
— Ai ghicit.
— N-a ajuns în Tulcea, presupuse poetul. A apărut într-un tiraj redus. Dar dacă te interesează într-adevăr, am să-ţi ofer un exemplar cu dedicaţie.
— Mulţumesc! Îl aştept!
— Spune-mi, reveni Sergiu la subiectul care-l preocupa, ce ţi-a făcut tata?
Rolo deschise în sfârşit ochii mari.
— De ce trebuia să-mi „facă” neapărat ceva?
— Cunoscându-l pe meşter...
— Ai intuit bine, schiţă Rolo un zâmbet amar. Domnul Theo Boniga parc a avea, într-adevăr, o predilecţie înnăscută pentru rău.
—Ţi-a „suflat” vreo femeie?
— Pe cea mai bună din câte am cunoscut.
— Soţie? Logodnică?
— Nu mai are importanţă.
—Şi cum ţi-a „suflat-o”?
— Simplu: a venit, a văzut şi-a înhăţat.
— Îl recunosc, rosti Sergiu cu un surâs acru. E stilul lui.
— O fi! conchise Rolo, răsucindu-se la loc, cu faţa-n soare.
— Iartă-mă că insist, continuă poetul pe un ton de scuză. Dar n-am să am linişte până nu voi lămuri nişte lucruri.
— E firesc, îi răspunse Rolo moale, toropit de razele fierbinţi ale soarelui dinspre amiază.
— Aseară eram atât de tulburat după povestea aceea stupidă, încât nici n-am avut răgazul să te întreb: Prin ce minune ai intervenit la „momentul oportun”?
— N-a fost nicio „minune”, îi răspunse biologul nepăsător. Încă la Muzeu, când te-am văzut cu stricăţica aceea brunetă, am mirosit că ceva nu e „în regulă”. Ţi-am spus doar că am crescut pe Grant, unde am învăţat să preţuiesc oamenii. Îi cântăresc dintr-o privire.