^{— El şi Salvador Dali, interveni gazetarul cu o ironie gratuită.}

^{— Bineînţeles că dispune acolo de-o şalupă, că are şi-o tinerică– dacă nu chiar două– care-i alungă plictisul, continuă Voinea.}

^{— Viaţă de nabab.}

^{— Pe banii... nevestei.}

^{— Ai văzut şi dosarul de la procuratură? stărui Cernica.}

^{— Întâmplător.}

^{Gazetarul zâmbi maliţios:}

^{— Tu faci totul „întâmplător”?}

^{— Asta mi-i meseria, boss, se dezvinovăţi căpi­tanul.}

^{—Şi ce-ai reţinut din dosar?}

^{— Pe scurt, următoarele fapte: Doi oameni – soţşi soţie – goneau cu maşina pe şoseaua Braşov-Bucureşti. Soţia era la volan, iar soţul – lângă ea, pe „locul mortului”. De pe un drum lateral le-a tăiat calea un tractor cu remorcă. Maşina venea cu peste o sută pe oră. Ciocnirea părea inevitabilă. Dar soţia, care se afla, cum spuneam, la volan, având o bună prezenţă de spirit, a virat brusc la dreapta, a zburat peste şanţul şoselei şi s-a angajat în câmp deschis. În cale însă le-a apărut un copac. Singurul copac din raza lor vizuală. Şi, ciudat, de data asta ciocnirea nu mai putut fi evitată. Soţia s-a accidentat mortal, iar soţul, care se găsea de asemenea în faţă, lângăea, a scăpat doar cu câteva zgârieturi.}

^{—Şi ce-i cu asta? îşi arătă Cernica nedumerirea. E unicul caz?}

^{— Nu! recunoscu Voinea. Cu toate cu, în ase­menea situaţii, cel de pe „locul mortului” e de obicei victima. De aceea i se şi spune aşa... Nu? Fiindcă cel de la volan se fereşte în asemenea clipe... Din ins­tinct... Instinctul de conservare... Nu? Dar ce poţi săştii? Nu-i exclus ca soţia, iubindu-şi foarte mult soţul, să-l ferească în asemenea situaţii.}

^{— Foarte posibil.}

^{— Numai că nu era cazul perechii Boniga. Cei doi soţi hotărâseră chiar în acea zi să se despartă.}

^{— Bun! Şi?}

^{— Dacă doamna Boniga ar fi purces la divorţ, domnul Theo Boniga ar fi rămas lefter.}

^{— E o ipoteză, continuă Cernica la fel de neîncre­zător.}

^{— Dar mai există o mărturie la dosar, adăugă Voinea. Un automobilist, sosit în ajutorul acciden­taţilor, a auzit-o pe doamna Boniga cerându-i soţului ei, cu limbă de moarte, să rupă cu nişte „legături „ care, zicea ea, l-ar duce pe el, Theo, la pierzanie, distrugând şi viitorul unicului lor copil.}

^{— Pe tine, personal, te-a interesat în special această ultimă declaraţie. Nu?}

^{— Eşti perspicace, boss.}

^{—Şi-ai dibuit până acum „legăturile primejdioase” ale lui Theo Boniga?}

^{— Nu prea.}

^{— Hoţ mai eşti!}

^{— Muribunda se referea probabil la nişte legături sentimentale, presupuse Voinea.}

^{— Nu fi pezevenghi! îl dojeni iarăşi Cernica.}

^{— Nu am decât nişte bănuieli, boss! Zău! hotărî Voinea să facă unele concesii. Mai bine-zis, mi-au să­rit în ochi nişte coincidenţe.}

^{— De pildă?}

^{— La o importantă instituţie din Bucureşti, o documentaristă a furat de la o colegă de-a ei nişte acte secrete şi le-a distrus. Pur şi simplu le-a rupt bucă­ţele şi le-a aruncat la coş. Motivul? Gelozia... Iubeau amândouă acelaşi bărbat. Descoperită, făptaşa se si­nucide... Dar s-a aflat după aceea că datele existente în actele distruse au ajuns, nu se ştie pe ce cale, în străinătate... Prin urmare, cineva s-a folosit, ori poate chiar a provocat acest tragic deznodământ. Iar cei trei „eroi” – sinucigaşa, rivala ei şi bărbatul iubit – făceau parte din cercul larg de prieteni ai lui Theo Boniga.}

^{— Interesant! constată Cernica mai mult pentru sine.}

^{— Nu-i aşa?}

^{— Zi mai departe! făcu Anghel Cernica nerăb­dător.}

^{Căpitanul îi zâmbi cu îngăduinţă.}

^{— Ce e? îl iscodi gazetarul intrigat.}

^{— Îmi place cum îţi fuge mintea, boss.}

^{— Adică?}

^{— Ai şi început să însăilezi subiectul noului ro­man!}

^{— Oare? zâmbi de data asta Cernica îngăduitor.}

^{— Nu te cunosc eu? stărui Voinea.}

^{— Nici eu nu mă cunosc, îi replică gazetarul pe un ton filozofai. Şi-l îndemnă amical pe căpitan: Mai e ceva?}

^{— Mai este, boss.}

^{— Tot o „coincidenţă”?}

^{— Altfel n-ar avea haz.}

^{— S-a petrecut de mult?}

^{— Cu vreo două luni înainte de „accidentul norocos” de pe şoseaua Bucureşti-Braşov... Şefa de ca­binet a unui director general de minister – o du­duie încă tânără, frumoasă, onorabilă, înscrisăşi ea în nomenclatorul amicilor lui Theo Boniga – a făcut o pasiune pentru un antrenor străin, pe care l-a cu­noscut, bineînţeles, tot în cercul respectiv. Relaţiile dintre cei doi au devenit atât de... intime, încât au hotărât să se căsătorească. Iar ca dar de logodnă, şefa de cabinet i-a făcut rost viitorului ei soţ de o dele­gaţie (hârtie cu antet şi ştampilă autentice), cu aju­torul căreia antrenorul a pătruns într-o importantă uzină din Piteşti, să zicem. Scopul vizitei era, evi­dent, spionajul. Dar antrenorul a fost prins asupra faptului în incinta uzinei, cu aparatură de filmat şi fotografiat, iar şefa de cabinet, mărturisindu-şi com­plicitatea, şi-a luat cuveniţii ani de închisoare.}

^{— E şi asta o chestie, conchise Cernica. Dar din câte înţeleg, tot ce deţineţi nu sunt decât bănuieli... Nu aveţi nicio dovadă împotriva lui Theo Boniga... Nimic palpabil. În afară de aceasta, Theo Boniga a părăsit vestita-i „gaşcă” de cheflii şi stâlpi de ca­fenea, retrăgându-se la „post şi rugăciuni”, în Deltă.}

^{— Eu, boss, îi mai mărturisi căpitanul, nu-l cred pe omul acesta nici dacă-l văd mort.}

^{Stelian Coman se ridică de la birou şi ieşi în întâmpinarea musafirului său. Îi strânse mâna amical şi-l pofti la măsuţa joasă, într-unul din cele două fotolii rezervate vizitatorilor mai deosebiţi. Anghel Cernica se simţi măgulit de primirea pe care i-o făcea colonelul şi-i mulţumi cu un zâmbet care-i lumină toată faţa.}

^{— O ţigară? îi întinse Coman cutiuţa de lemn, în­crustată artistic în atelierele Fondului Plastic.}

^{— Mulţumesc! Mai târziu!}