,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Foarte bine! conveni Voinea. Dar să-şi vadă mai departe de treburile lui.}

^{— Nu poate, îi replică Cernica. Şi nici eu, în locul lui, n-aş putea.}

^{Voinea duse paharul la gură, sorbi o înghiţitură, apoi conchise:}

^{— Îmi pare rău, dar individul – mă refer la taică-su – e vârât până la gât. Şi va trebui să suporte con­secinţele. I-am văzut întâmplător şi „dosarul”. Dum­nezeu să mă ierte, dar individul n-are nicio schemă.}

^{— Nu l-am cunoscut decât ocazional, mărturisi Cernica. Şi, sincer să fiu, tipul m-a fascinat. E un excelent coseur, cu un farmec personal irezistibil, iar din câte se spune... un talent.}

^{— Ratat! observă Voinea.}

^{— Mă rog, conveni Cernica. La patruzeci şi opt de ani unii sfârşesc, iar alţii încep o cariera artis­tică.}

^{— Îmi declin competenţa, declară căpitanul. Dar ceea ce pot să-ţi spun, boss, cu certitudine, e ca Theo Boniga şi-a ratat viaţa. Şi doar ştii că nu mă joc cu vorbele.}

^{—Ai, nu mă îndoiesc, argumente?}

^{Căpitanul se răsuci în fotoliu, vădit incomodat de această cerere.}

^{— Cazul e încă în cercetări, rosti el cu vocea scă­zută, scoţând anevoie fiecare cuvânt.}

^{— Vrei să-ţi promit că „n-am auzit” nimic de la tine? insistă Cernica.}

^{— Mă vâri în bucluc, boss.}

^{— Trebuie să cer aprobarea colonelului Coman?}

^{Căpitanul se răsuci din nou în fotoliu, slobozi un icnet scurt, după care îi zâmbi lui Cernica priete­neşte:}

^{— Cu tine nu se poate discuta, boss! Bine! Am să-ţi spun unele lucruri, iar despre altele... chiar te rog să discuţi cu şeful.}

^{Gazda se lăsă pe spatele fotoliului şi privi la pa­harul din mână, în aşteptarea destăinuirilor musafi­rului.}

^{— Aparent, începu căpitanul, Theo Boniga nu poate fi învinuit de nimic. Un „accident norocos” de automobil l-a făcut moştenitorul unor frumoase depuneri la CEC şi-al unei case dotată cu bunuri ori­când convertibile în alte frumoase sume. Un „norocos”, nu? La patruzeci şi opt de ani, în puterea vârstei, cu o aureolă de artist „neînţeles”, îţi poţi permite orice extravaganţă.}

^{— Evident!}

^{— Omul s-a instalat recent într-o locuinţă origi­nală— o căsuţă tip camping – pe o insulă a nimănui din Deltă.}

^{— El şi Salvador Dali, interveni gazetarul cu o ironie gratuită.}

^{— Bineînţeles că dispune acolo de-o şalupă, că are şi-o tinerică– dacă nu chiar două– care-i alungă plictisul, continuă Voinea.}

^{— Viaţă de nabab.}

^{— Pe banii... nevestei.}

^{— Ai văzut şi dosarul de la procuratură? stărui Cernica.}

^{— Întâmplător.}

^{Gazetarul zâmbi maliţios:}

^{— Tu faci totul „întâmplător”?}

^{— Asta mi-i meseria, boss, se dezvinovăţi căpi­tanul.}

^{—Şi ce-ai reţinut din dosar?}

^{— Pe scurt, următoarele fapte: Doi oameni – soţşi soţie – goneau cu maşina pe şoseaua Braşov-Bucureşti. Soţia era la volan, iar soţul – lângă ea, pe „locul mortului”. De pe un drum lateral le-a tăiat calea un tractor cu remorcă. Maşina venea cu peste o sută pe oră. Ciocnirea părea inevitabilă. Dar soţia, care se afla, cum spuneam, la volan, având o bună prezenţă de spirit, a virat brusc la dreapta, a zburat peste şanţul şoselei şi s-a angajat în câmp deschis. În cale însă le-a apărut un copac. Singurul copac din raza lor vizuală. Şi, ciudat, de data asta ciocnirea nu mai putut fi evitată. Soţia s-a accidentat mortal, iar soţul, care se găsea de asemenea în faţă, lângăea, a scăpat doar cu câteva zgârieturi.}

^{—Şi ce-i cu asta? îşi arătă Cernica nedumerirea. E unicul caz?}

^{— Nu! recunoscu Voinea. Cu toate cu, în ase­menea situaţii, cel de pe „locul mortului” e de obicei victima. De aceea i se şi spune aşa... Nu? Fiindcă cel de la volan se fereşte în asemenea clipe... Din ins­tinct... Instinctul de conservare... Nu? Dar ce poţi săştii? Nu-i exclus ca soţia, iubindu-şi foarte mult soţul, să-l ferească în asemenea situaţii.}

^{— Foarte posibil.}

^{— Numai că nu era cazul perechii Boniga. Cei doi soţi hotărâseră chiar în acea zi să se despartă.}

^{— Bun! Şi?}

^{— Dacă doamna Boniga ar fi purces la divorţ, domnul Theo Boniga ar fi rămas lefter.}

^{— E o ipoteză, continuă Cernica la fel de neîncre­zător.}

^{— Dar mai există o mărturie la dosar, adăugă Voinea. Un automobilist, sosit în ajutorul acciden­taţilor, a auzit-o pe doamna Boniga cerându-i soţului ei, cu limbă de moarte, să rupă cu nişte „legături „ care, zicea ea, l-ar duce pe el, Theo, la pierzanie, distrugând şi viitorul unicului lor copil.}

^{— Pe tine, personal, te-a interesat în special această ultimă declaraţie. Nu?}