— Nu fi ingrat, continuă fata. Aşteaptă-mă!
Rolo Miron se ridică iute de la masăşi deschise uşa. Pe scară se scurgea încăşirul gălăgios de tineri vizitatori.
„Studenţi”, presupuse el.
Iar unul dintre ei purta numele de Boniga. Care era oare?
Rolo porni, fără să mai stea pe gânduri, pe urmele noilor veniţi. Îi ajunse din câteva salturi şi se amestecă printre ei. Cerceta cu discreţie fiecare chip.
Surprins de apariţia doctorandului printre noii sosiţi, ghidul Muzeului îl întrebă pe acesta în şoaptă:
— Căutaţi pe cineva?
— Nu! Vezi-ţi de treabă! îi ceru Rolo cu un aer nepăsător.
Ghidul ridică nedumerit din umeri şi-şi reluă monotonul monolog.
Doctorandul descoperi în sfârşit ceea ce căuta: un tânăr înalt, slab, aproape numai picioare, cu nişte plete mari, blond-roşcate, ondulate natural, care-i cădeau până pe umeri.
„Asta trebuie să fie! îşi zise specialistul în călifari. E fiul tatălui său.”
Theo Boniga – tatăl – îi sugerase întotdeauna un animal de pradă. Pictorul avea urechile ascuţite, lipite de cap, o faţă alungită, cu trăsături mai dure, din care se detaşa o bărbie puternică, bărbătească. Pe când presupusul fiu era mai rotund la faţă, cu trăsături îndulcite, aproape feminine.
Lângă tânăr, nedezlipită de el, Rolo descoperi o bruneţică subţire, cu o faţă mică, triunghiulară. Insistenţele fetei însă păreau a-l incomoda pe bănuitul fecior al lui Theo Boniga.
Cei doi tineri se opriră în faţa unei vitrine în care era expusă o familie rară de înaripate. Rolo se alătură de pereche.
— Ciudate păsări! remarcă băiatul.
— Sunt nişte călifari, se grăbi biologul să-l informeze.
Cei doi tineri se întoarseră curioşi. Halatul alb, de cercetător, le explicăşi binevoitoarea intervenţie.
— Unde trăiesc? se interesă bruneţica.
— În Deltă! făcu partenerul ei, aruncându-i o privire dojenitoare. Simţind însă nevoia unei confirmări, ceru şi sprijinul lui Rolo. Doctorandul zâmbi amândurora cu îngăduinţă, rostind pe un ton împăciuitor:
— Întrebarea domnişoarei nu-i chiar fără rost. Şi adăugă didactic: Călifarii sunt o specie rară, pe cale de dispariţie... Se întâlnesc mai mult în sudul Deltei, în special în zona complexului lagunar Razelm – Goloviţa – Sinoe... Interesant e faptul că aceştia cuibăresc în vizuini de vulpi şi de bursuci.
— Sunteţi ornitolog? îl întrebă tânărul.
— Da! Şi din întâmplare – sau poate nu din întâmplare – lucrarea mea de doctorat se ocupă chiar de... călifari.
— Oo! Vă felicit! izbucni bruneţica spontan. Trebuie să fie pasionant.
— Este! îi confirmă călifarologul.
— Lucraţi aici? continuă tânărul să-l descoase.
— Nu! În Bucureşti! Aici îmi pregătesc doar lucrarea.
—Şi de ce v-a atras Delta?
Întrebarea îl surprinse niţel pe ornitolog. Interveni însă fata, care-şi scuză partenerul:
— Iertaţi-l! E poet.
— Încântat! exclamă Rolo. V-am citit probabil şi versurile...
— I-a apărut nu de mult primul volum, continuă să-l recomande fata.
— Sub pseudonim? zâmbi Rolo un pic maliţios.
— Nu, îi replică prompt tânărul autor. Semnez cu „numele de fată”: Sergiu Boniga.
— Fiul pictorului? se grăbi Rolo să pună întrebarea care-l ardea pe buze.
Chipul poetului căpătă brusc un aer grav:
— Îl cunoaşteţi?
— Oarecum, făcu Rolo evaziv. Delta e ca un sat... Ne cunoaştem aproape cu toţii... Şi schimbă imediat vorba: Ce itinerar aveţi?
— Maliuc, Mila 23, lacul Matiţa, Sulina şi retur, debită Sergiu Boniga ca un autentic ghid.
— Nu treceţi şi pe la reşedinţa de vară a maestrului? se uită Rolo nedumerit la tânărul Boniga.
— Să vedem! îi răspunse acesta în doi peri.
— Porniţi curând în Deltă? insistă biologul.
— Peste două ore.
— Păcat! îi scăpă lui Rolo ca din întâmplare.
Sergiu Boniga, atent, îi replică:
— De ce?
— Mâine mă duc şi eu în baltă, continuă biologul pe un ton nepăsător.
— Singur?
— Da! Adică nu chiar singur... Cu puşca şi cu undiţa. Iar Delta trebuie săştiţi – poate fi văzuta numai dintr-o barcă pescărească. Nu de pe puntea unui vas pentru excursii, mai adăugă Rolo maliţios.
— Plecaţi pentru mai multe zile? stărui Sergiu.
— „Sine die”, dar... „carpe diem”, mai rosti biologul cu preţiozitate.