,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Care dintre lucrurile de pe acest birou le-ai lua cu dumneata? Dar te previn: numai unul sin­gur.}

^{Cu zâmbetul lui voit timp, Marcu Nisip cerceta din nou cârligele, corzile pescăreşti, bucata de plasă, precum şi cele trei cutii cu icre negre. Şi, după o scurtă ezitare, întinse mâna spre cârlige. Dar Coman îi înlătură brusc degetele.}

^{— Bun! Mai departe!}

^{— Ce mai vreţi de la mine? se tângui Nisip.}

^{— Alege-ţi una din cutiile cu icre negre, îi porunci colonelul.}

^{—Şi ce să fac cu ea?}

^{— O să-ţi spun.}

^{Privirea lui Marcu Nisip deveni şi mai obosită.}

^{— Hai! îl îmboldi Coman.}

^{Inspectorul nu se hotăra. Îşi plimba privirea de la o cutie la alta, întrebându-se ce capcană i se în­tindea.}

^{„Şovăie”, constată Cernica în gând.}

^{— Apuc-o odată! îi porunci calm, dar foarte hotărât, colonelul.}

^{Împinsă ca de un resort, mâna lui Marcu Nisip se îndreptă spre cutia din stânga. Dar nu îndrăzni s-o atingă.}

^{— Ia-o! se auzi şi mai poruncitor glasul lui Coman.}

^{Cu ochii bulbucaţi de spaimă, inspectorul înşfăca iute cutia din mijloc. Dar cu o repeziciune şi mai mare, colonelul, precaut, îl prinse pe Nisip de braţ, imobilizându-i-l. Îi desfăcu apoi cutia dintre degete şi-o înmână lui Cornel Voinea.}

^{— Asta a fost tot! rosti apoi Coman mulţumit către Cernica şi Voinea.}

^{Stăteau, toţi trei, la o cafea, în biroul colonelu­lui. Coman sorbea rar, câte o gură, trăgând tacticos dintr-o ţigară de foi. Cernica îşi băuse toată cafeaua şi se amuza încercând să-şi ghicească destinul pe fundul negru al ceştii. Numai Voinea nu se atinsese încă de cafeaua care se răcise. Trăgea nervos din ţi­garăşi stătea ca pe jar.}

^{— Cum aţi ajuns la această concluzie? se hotărî el în cele din urmă să-şi întrebe superiorul.}

^{— Simplu! îi replică colonelul, zâmbindu-i pro­tector.}

^{— La dumneavoastră toate sunt simple! făcu Voinea cu o enervare greu stăpânită.}

^{— Dacă lucrai mai „bătrâneşte” şi cercetai cu lupa, nu cu priviri fugare, toate lucrurile lui Nisip, aflai singur.}

^{— Se poate! conveni Voinea. Arătă apoi cu un gest nestăpânit spre gazetar: Şi dânsul ce amestec are?}

^{— L-am chemat ca să-i încerc perspicacitatea, îi preciză Coman, şi-n acelaşi timp s-o verific pe-a mea.}

^{— Mai era nevoie? îi replică Voinea.}

^{— Era! îl încredinţă colonelul.}

^{Acesta scoase apoi trei etichete de cutii de icre negre, pe care le aşeză pe birou, în faţa căpitanului.}

^{— Ce-i cu astea? făcu Voinea nedumerit.}

^{— Te rog să le priveşti.}

^{— Le-am văzut! declară acesta grăbit.}

^{— Atent?}

^{— Atent!}

^{— E vreo deosebire între ele?}

^{Cornel Voinea îşi fixă ochii injectaţi de nesomn pe fiecare etichetă în parte.}

^{— Nu văd nicio deosebire, declară el în cele din urmă.}

^{— Regret, dar... el a sesizat, îl indică colonelul pe Cernica.}

^{— Ce anume? sări Voinea ca fript.}

^{— Una dintre etichete are o cifră în plus.}

^{Căpitanul se uită îndelung, cu ochi obosiţi, la fiecare etichetăîn parte. Cea din mijloc avea în­tr-adevăr un „şapte” în plus.}

^{—Ăsta era, deci, semnul! fu el nevoit să recu­noască.}

^{—Şi aceasta era calea pe care îşi trimiteau mi­crofilmele peste hotare, adăugă Coman. În cutiile cu icre negre care se exportau.}