— Ba da. Dar asta nu înseamnă că m-am şi bucurat.
—Şi ce-ai fi vrut să fac pentru a te bucura?
— Să nu te mai expui unor pericole...
Geta nu mai putu continua. Ca să-şi stăpânească emoţia, îşi muşca pumnul.
— Dana Voicilă a exagerat, căută Cernica s-o liniştească.
— Ce vrei să spui? Că banditul acela n-a tras cu puşca în tine? Dacă te nimerea... Şi-apoi de ce te amesteci în treburile altora?
— Probabil fiindcă nu pot face altfel, îi răspunse Cernica senin.
— Nu există nişte organe speciale pentru treburile astea? insistă Geta.
— Or fi! rosti Cernica netulburat. Dar mai trebuie săştii că, într-o dimineaţă, un tânăr a venit la mine, la redacţie, ca să-mi ceară ajutor... Ai înţeles?
— Nu prea.
— De ce?
— Pentru că de câte ori sări în ajutorul cuiva, tu nu mai scapi... Ai păţit-o şi cu mine.
— Eşti insuportabilă! o dojeni Cernicaşăgalnic.
— Să nu-ţi închipui că sunt geloasă! îl preveni Geta.
— Unde nu dă Domnul! îşi dori Cernica.
— Dana Voicilă a plecat, îl mai informă Geta pe picior de plecare.
— Unde?
— Acasă!
— Păcat! făcu Cernica.
— Mi-a făgăduit însă că, de câte ori va trece prin Bucureşti, va veni să te vadă.
— Adică să „ne” vadă!... Cu „ne”!
— Fie şi cu „ne”, conveni Geta. Te las! Am plecat la spital.
— Cu bine, scumpo!
Cernica o urmări pe Geta până când o auzi ieşind din casă.
„Cum va fi căsnicia noastră? se întreba el. Voi putea oare suporta?”
Geta Parascan era, după opinia lui, tipul de femeie menită a fi soţie şi mamă. O femeie care accepta sacrificiul fără a-l cântări în prealabil.
„Dar şi-o soţie ca Geta te poate îngrădi”, continua să cugete viitorul soţ. Era o constatare care începea să-i dea de gândit, ba chiar să-l enerveze. Încât ţârâitul prelung al soneriei de la intrare îl făcu să-şi iasă de-a binelea din fire:
„Cine naiba o mai fi?” îşi zise el.
Se ridică totuşi de la masa de lucru şi se duse la uşă. Dar înainte de-a deschide, întrebă aspru:
— Pe cine căutaţi?
— Maestrul Anghel Cernica e acasă? auzi el o voce care i se părea cunoscută.
— Dar cine sunteţi?
— Oameni buni! îi răspunseră de data asta, la unison, două glasuri bărbăteşti.
Cernica răsuci iute yalele şi dădu uşa de perete, în prag, două prototipuri identice ale biologului Romulus Miron.
— Fir-aţi voi să fiţi! exclamă bucuros gazetarul. V-am dibuit deci bine.
— Ne-aţi dibuit, maestre! rosti unul din cei doi Rolo.
— Poftiţi înăuntru, mânca-v-ar vârcolacii!
Cei doi Rolo schimbară între ei câte o privire ghiduşă, apoi intrară.
Cernica îi conduse până în camera lui de lucru, îi aşeză faţă-n faţă, apoi scoase din micul său bar, mascat de bibliotecă, o sticlă de gin şi trei pahare. Cei doi Rolo îl urmăreau cu priviri jucăuşe.
— Care va să zică, sunteţi gemeni? îi întrebă gazda, întinzându-le câte un pahar.