— Aţi procedat înţelept, făcu medicul. Când s-a răsturnat barca a primit probabil o lovitură puternică la cap.
— Are şanse să scape? se interesă Sergiu.
Medicul ridică din umeri:
— Medicina nu poate face decât rareori minuni... Şi acelea discutabile... Voi încerca totuşi să-l salvez... Dar trebuie internat de urgenţă într-un spital.
Marcu Nisip se apropie atunci de Dana şi-o întrebă cu glasul scăzut:
— Mai aveţi de dat vreo dispoziţie?
Cu o privire în care i se citea limpede epuizarea, aceasta îi răspunse:
— Pentru azi cred că ajunge. A fost o zi...
— Ce să mai vorbim! făcu inspectorul. Ridică apoi ochii spre cer, adăugind: Bine că s-au mai potolit spurcatele astea de ploi. Se potolesc toate, o mai încurajă acesta pe Dana.
— Du-te şi te odihneşte, bătrâne! îl sfătui ingineriţa.
Din alt grup răzbătu atunci până la ei glasul ridicat al Paulinei. Discuta cu Milica.
— Tu! Nu-mi arăţi şi mie „comoara” aia?
— Degeaba te hlizeşti, veni prompt răspunsul fetei. Orice aţi face voi, tot a mea rămâne.
— Stăpâneşte-o sănătoasă! îi ripostă Paulina cu dispreţ.
— Acu’ vrei s-o vezi şi tu? se înverşună Milica. Na! Uită-te pânăţi-or plesni ochii din cap!
Cu mişcări precipitate, fata scoase iarăşi tabloul din sac. Paulina continua s-o întărâte:
— Te umfli în pene şi cotcodăceşti ca o găină care vede pe alta cum se ouă.
Milica nu-i mai răspunse. N-o interesa decât reacţia potrivnicei sale la vederea tabloului. Atras de înfruntarea dintre cele două femei, se apropie şi Anghel Cernica. O văzu pe Paulina contemplând „Egreta violetă” cu capul aplecat într-o parte.
—Şi eu care nu dădeam nicio para chioară pe mâzgălelile lui, recunoscu aceasta cu sinceritate.
Mucalit, Gheorghe îi replică:
— „Se mai înşeală omul”, zicea şi ariciul după ce s-a cocoţat pe o perie.
Paulina se mulţumi cu o privire aspră, trimisă bărbatului ei, căutând apoi ochii zâmbitori ai lui Cernica, căruia-i şi ceru părerea asupra tabloului:
— Ce ziceţi?
— Nu-ţi place? o întrebă acesta.
— De loc! sună răspunsul sec al femeii.
— De ce?
— Nu face preţul care s-a dat. Şi Paulina se adresă imediat lui Gheorghe: Hai, bărbate, că avem acasă patru copii! Iar când trecu pe lângă Dana, îi strecură invitaţia: Vă aştept la masă! Pe toţi. Îl smuci apoi pe Gheorghe de braţ: Hai, odată, bărbate!
Începuseră să plece şi ceilalţi. Spectacolul se terminase.
Păvăloaia îşi apucă din nou feciorul de braţ. Dar acesta se desprinse din mâinile ei bătucite şi se alătură Milicăi.
— Pavele! îl strigă atunci mama disperată.
Dar acesta nu voia s-o audă. Femeia porni spre sat, bocind şi blestemând. La rândul ei, Mitrofănoaia îşi avertiză feciorul:
— Să te prind că-mi faci şi tu una ca asta!
— Ei, asta-i bună! îi răspunse nepăsător tânărul pescar, vârându-şi mâinile până în fundul buzunarelor pantalonilor săi largi.
Flăcăul o apucă, fluierând a pagubă, pe uliţă. Mitrofănoaia scutură nemulţumită din capul ei mare, învelit în grăsime şi se grăbi să-şi prindă feciorul din urmă.
Elicopterul îşi anunţă sosirea abia spre ziuă. Culcat pe targă, pe plaja dintre sat şi mare, Theo Boniga urma să fie transportat la spitalul din Tulcea. În jurul lui – un întreg alai: medicul, ingineriţa, gazetarul, biologul, inspectorul piscicol şi, fireşte, tânărul poet.
Pictorul nu-şi revenise de loc în simţiri, în ciuda strădaniilor de-o noapte ale medicului de circumscripţie. Pulsul îi bătea slab. Dar bătea. Şi asta era important.
— Mi-i teamă totuşi să nu-i cedeze inima, îi şopti medicul lui Cernica.
— Aş încerca totuşi să-i vorbesc, stărui gazetarul.
— Poftiţi! Dar nu cred să vă poată răspunde.
Cernica se resemna. Ceilalţi discutau în şoaptă. Furtuna trecuse, cerul se înseninase şi apele erau în scădere. Doar marea mai vuia mânioasă.