,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{Pe puntea vasului apăru în sfârşit şi Milica. O spri­jinea Pavel. Fata se clătina pe picioare, strângând la piept un sac mare, din material plastic. Părea săl­băticită.}

^{Cum o zări, bătrânul pescar îi ieşi şchiopătând în întâmpinare:}

^{— Fata bunicului! rosti acesta bucuros.}

^{Milica trecu însă pe lângă el ca o străină. În calea celor doi tineri se aşeză atunci Păvăloaia. Cu glas mieros, aceasta încercă să-si atragă feciorul:}

^{— Pavele!}

^{Dar tânărul o înlătură cu aceeaşi violenţă.}

^{— Lasă-mă odată! Înţelegi?}

^{— Nu te pierde, Pavele! îi strigă mama disperata. Nu te duce după o târfă.}

^{Vorbele grele ale femeii produseră o clipă de consternare generală. Primul care-şi manifestă indignarea fu Gheorghe:}

^{— Tu! Femeie! se răsti acesta la Păvăloaia. Pune-ţi lacăt la gură!}

^{— Da’ ce vă amestecaţi? se stropşi aceasta la pescar. Şi izbucni numaidecât în bocet: Dacă-s vădană, trebuie să-şi bată joc toţi de mine? Trecu apoi, neaşteptat de repede, de la bocet la furie, strigând tuturor în faţă:}

^{— Lua-v-ar holera de netrebnici!}

^{Surprins de violenţa verbală a femeii, Sergiu se uita descumpănit în jur. Pe chipul Danei, pământiu, nemişcat, zări parcă oarecare viaţă.}

^{— Nu-i momentul acum, rosti aceasta către Păvaloaia.}

^{— Dumneata să nu vorbeşti! o repezi femeia. N-ai fost în stare să...}

^{— Mântuie odată! îi curmă vorba Pavel, cu un urlet răguşit.}

^{Păvăloaia se dădu speriată înapoi. Dar nu renunţa să bodogănească, bocind şi blestemând în legea ci. N-o mai băgă însă nimeni în seamă. Interesul celorlalţi se îndreptă spre Theo Boniga.}

^{— E pălit la cap şi-i umflat de apă, îşi lămuri Gheorghe nevasta.}

^{— Sărăcuţul! făcu Paulina impresionată.}

^{Neputincios în faţa nemişcării tatălui său, Sergiu Boniga riscă o întrebare către Dana:}

^{— Oare se trezeşte?}

^{Ingineriţa ridică ochii, implorând cerul. Sergiu încercă atunci să ridice capul tatălui său.}

^{— Nu-l atinge! îi strigă Dana speriată.}

^{Speriat, Sergiu îşi retrase mâinile, frecându-le apoi fără rost, de şolduri. Paulina continuă să comenteze}

^{— Poate scapă!}

^{— Am ajuns cam târziu, rosti Rolo Miron mai mult pentru sine.}

^{Din tonul biologului se desprindea un reproş adus atât sieşi, cât şi celorlalţi. Simţi şi Gheorghe nevoia să se dezvinovăţească faţă de soţia sa:}

^{— Au rămas acolo până a năvălit apa peste ei... Iar când am ajuns noi, Insula era măturată de valuri. Căsuţa plutea în bucăţi împrăştiate în tot locul. Milica spunea că au apucat să se urce în barca dar i-a răsturnat un val. La început n-am zărit-o decât pe fată. Pe el l-am pescuit după aceea...}

^{Cu paşi timizi, încercăşi Milica să se apropie de banca pe care zăcea Theo Boniga. Simţind-o, Dana întoarse spre aceasta o privire aspră. Fata încremeni pe loc, strângând mai tare la piept sacul din material plastic. Dana schiţă un zâmbet amar. Arătă apoi spre sac:}

^{— Dă-mi-l!}

^{Milica se încovoie peste sac, protejându-l.}

^{— Nu! respinse ea cererea cu înverşunare.}

^{— Nu ţi-l iau, o linişti Dana. Vreau doar să văd ce-i înăuntru.}

^{— Nu! continuă Milica săţipe cu îndărătnicie. Nu-l dau! Nu-l dau!}

^{Interveni atunci bătrânul pescar, sfătuindu-şi ne­poata cu blândeţe:}

^{— Nu ţi-l ia, fata bunicului!}

^{— Nu! Nu-l dau! Nimănui nu-l dau!}

^{Rolo atinse uşor braţul Danei:}

^{— Ne uităm mai târziu.}

^{— Să nu fi pătruns apa, îşi arătă ingineriţa în­grijorarea. Îl strică.}