^{— Ochi de vânător! îl măguli Sergiu.}

^{Biologul se prefăcu a nu-l auzi. Continuă pe ace­laşi ton nepăsător:}

^{— Iar după-amiază, trecând prin centru, ca să mai cumpăr câte ceva, mi-am aruncat ochii şi-n restau­rantul în care petreceai cu târfuliţa. Mi-am dat seama imediat cam ce „făină” se măcina acolo. Te-a lucrat ca la carte, poete! mai adăugă Rolo.}

^{— M-a „lucrat”, recunoscu Sergiu.}

^{—Şi unde te-a „pescuit”?}

^{— În Bucureşti... La Biroul de turism... Se inte­resa de excursia în Deltă.}

^{—Şi-ai înghiţit numaidecât momeala?}

^{— Am înghiţit-o, recunoscu Sergiu sincer.}

^{— Dacă mai întârziam câteva minute, te uşurau de bănuţi! Câţi aveai?}

^{— Vreo două mii cinci sute de lei, îi preciză poetul.}

^{— Era o sumă! Şi târfuliţa ştia din Bucureşti că ai asupra ta atâţia bani?}

^—Ştia.

^{— Cât pe ce să faci şi o pasiune pentru ea. Nu? râse biologul prieteneşte.}

^{Poetul se simţi ofensat:}

^{— Parcă dumneata n-ai luat până acum nicio „plasă”?}

^{— Oho! recunoscu Rolo. Ultima, cel puţin, mă costă mult de tot! Dar o să treacă.}

^{Poetul cercetă atent chipul biologului. I se părea un bărbat izbutit: vânjos, frumos, cu un profil de efigie, căruia barba neagră, deasă, îi adăuga şi-un aer de mister.}

^{„Un asemenea om, işi zicea el, nu se complică prea mult în probleme sentimentale.}

^{Şi pentru a-i confirma parcă presupunerea, Rolo Miron trecu tot atunci la obişnuitul său ton vesel , familiar.}

^{—Şi zi aşa: două mii cinci sute de lei. Te lăsa lefter!}

^{— Ba bine că nu! Dar cum ai făcut? M-ai urmă­rit tot timpul?}

^{— Nu! Fiindcă mai aveam şi alte treburi, îi pre­ciză biologul. Dar l-am rugat şi pe un amic al meu, tovarăş de vânătoare şi pescuit, de la miliţia locală, să afle cine era individul care te pândea de la altă masă.}

^{— Cerceluş se afla în restaurant? holbă Sergiu ochii cât cepele.}

^{— Bineînţeles! Îşi făcea semne discrete cu târfu­liţa... Iar amicul meu de la miliţie i-a recunoscut ime­diat; erau „cunoştinţe” vechi de-ale lui. Iar când am aflat, mi-am luat măsurile de rigoare.}

^{— Eşti măreţ, biologule! îl privi Sergiu cu sinceră admiraţie.}

^{— La treburi de astea mă pricep, încheie Rolo sec.}

^{CAPITOLUL V}

^{Vasul de pasageri vechi, greoi, sosi ca de obicei cu întârziere în micul port fluvial. Anghel Cernica, obo­sit de orele lungi petrecute pe apă, îşi făcu loc printre călătorii care se buluceau pe pasarelă, dornici să pună cu câteva clipe mai devreme piciorul pe ponton.}

^{După ce coborî de pe vas, Cernica se pomeni în­conjurat de vreo cinci femei localnice. Fiecare îi ofe­rea găzduire. Amuzat de acest asalt feminin, gazeta­rul îşi plimbă privirea peste chipul fiecărei ofertante. Nu-l ispiti niciuna şi dădu să treacă mai departe. Dar o lipoveancă de vreo treizeci şi cinci de ani, care-l privea stăruitor cu nişte ochi mici, rotunzi, îl deter­mină să se oprească. Femeia părea mai curăţică decât toate. Iar când întâlni privirea sigură, bărbătească, a lui Cernica, obrajii acesteia se îmbujorară. Lipoveanca încercă atunci să-şi ascundă tulburarea, răsucindu-şi pe deget un colţ al basmalei.}

^{— Ce e? o iscodi gazetarul blajin. Aştepţi pe cineva?}

^{— Da, bâigui femeia fără să vrea.}

^{— Pe cine?}

^{— Pe dumneavoastră! deveni femeia mai cura­joasă.}

^{— Nu mai spune! exclamă Cernica. Chiar pe mine?}

^{— Pe unul ca dumneavoastră, rosti ea şi mai însufleţită.}

^{— Ai o cameră liberă?}

^{— Am.}

^{— Bună?}

^{— O să vedeţi... Dacă nu vă place...}

^{— Puteţi merge liniştit la ea, interveni atunci şi marinarul încovoiat sub voluminosul geamantan al lui Cernica. Are o casă mare, nouă, frumoasă. O să vă simţiţi bine acolo.}

^{Lipoveanca îi mulţumi marinarului cu un zâmbet plin de recunoştinţă.}

^{— Atunci să mergem! hotărî gazetarul.}

^{Condus de cei doi, Anghel Cernica cerceta cu aten­ţie aşezarea pescărească. Cu ani în urmă vizitase sa­tul în fugă, în răgazul a două-trei ore oferit de-o ex­cursie în Deltă. Dar nu-şi mai amintea decât faptul că uliţele şi ogrăzile erau acoperite cu nisip. Şi-ntr-adevăr, satul fusese ridicat pe nişte vechi dune, care se întindeau pe o lăţime de vreo doi kilometri de-a lungul litoralului Mării Negre.}

^{Pe drum, Cernica o întrebă pe viitoarea lui gazdă:}

^{— Cum te cheamă?}

^{— Paulina.}

^{— Eşti măritată?}

^{— D-apoi cum altfel! chicoti femeia, ascunzându-şi gura după colţul basmalei cu flori mari.}

^{— Are şi patru copii, adăugă marinarul.}

^{— Vrednică! o lăudă Cernica. Şi bărbatul cu ce se ocupă?}