— Ochi de vânător! îl măguli Sergiu.
Biologul se prefăcu a nu-l auzi. Continuă pe acelaşi ton nepăsător:
— Iar după-amiază, trecând prin centru, ca să mai cumpăr câte ceva, mi-am aruncat ochii şi-n restaurantul în care petreceai cu târfuliţa. Mi-am dat seama imediat cam ce „făină” se măcina acolo. Te-a lucrat ca la carte, poete! mai adăugă Rolo.
— M-a „lucrat”, recunoscu Sergiu.
—Şi unde te-a „pescuit”?
— În Bucureşti... La Biroul de turism... Se interesa de excursia în Deltă.
—Şi-ai înghiţit numaidecât momeala?
— Am înghiţit-o, recunoscu Sergiu sincer.
— Dacă mai întârziam câteva minute, te uşurau de bănuţi! Câţi aveai?
— Vreo două mii cinci sute de lei, îi preciză poetul.
— Era o sumă! Şi târfuliţa ştia din Bucureşti că ai asupra ta atâţia bani?
—Ştia.
— Cât pe ce să faci şi o pasiune pentru ea. Nu? râse biologul prieteneşte.
Poetul se simţi ofensat:
— Parcă dumneata n-ai luat până acum nicio „plasă”?
— Oho! recunoscu Rolo. Ultima, cel puţin, mă costă mult de tot! Dar o să treacă.
Poetul cercetă atent chipul biologului. I se părea un bărbat izbutit: vânjos, frumos, cu un profil de efigie, căruia barba neagră, deasă, îi adăuga şi-un aer de mister.
„Un asemenea om, işi zicea el, nu se complică prea mult în probleme sentimentale.
Şi pentru a-i confirma parcă presupunerea, Rolo Miron trecu tot atunci la obişnuitul său ton vesel , familiar.
—Şi zi aşa: două mii cinci sute de lei. Te lăsa lefter!
— Ba bine că nu! Dar cum ai făcut? M-ai urmărit tot timpul?
— Nu! Fiindcă mai aveam şi alte treburi, îi preciză biologul. Dar l-am rugat şi pe un amic al meu, tovarăş de vânătoare şi pescuit, de la miliţia locală, să afle cine era individul care te pândea de la altă masă.
— Cerceluş se afla în restaurant? holbă Sergiu ochii cât cepele.
— Bineînţeles! Îşi făcea semne discrete cu târfuliţa... Iar amicul meu de la miliţie i-a recunoscut imediat; erau „cunoştinţe” vechi de-ale lui. Iar când am aflat, mi-am luat măsurile de rigoare.
— Eşti măreţ, biologule! îl privi Sergiu cu sinceră admiraţie.
— La treburi de astea mă pricep, încheie Rolo sec.
CAPITOLUL V
Vasul de pasageri vechi, greoi, sosi ca de obicei cu întârziere în micul port fluvial. Anghel Cernica, obosit de orele lungi petrecute pe apă, îşi făcu loc printre călătorii care se buluceau pe pasarelă, dornici să pună cu câteva clipe mai devreme piciorul pe ponton.
După ce coborî de pe vas, Cernica se pomeni înconjurat de vreo cinci femei localnice. Fiecare îi oferea găzduire. Amuzat de acest asalt feminin, gazetarul îşi plimbă privirea peste chipul fiecărei ofertante. Nu-l ispiti niciuna şi dădu să treacă mai departe. Dar o lipoveancă de vreo treizeci şi cinci de ani, care-l privea stăruitor cu nişte ochi mici, rotunzi, îl determină să se oprească. Femeia părea mai curăţică decât toate. Iar când întâlni privirea sigură, bărbătească, a lui Cernica, obrajii acesteia se îmbujorară. Lipoveanca încercă atunci să-şi ascundă tulburarea, răsucindu-şi pe deget un colţ al basmalei.
— Ce e? o iscodi gazetarul blajin. Aştepţi pe cineva?
— Da, bâigui femeia fără să vrea.
— Pe cine?
— Pe dumneavoastră! deveni femeia mai curajoasă.
— Nu mai spune! exclamă Cernica. Chiar pe mine?
— Pe unul ca dumneavoastră, rosti ea şi mai însufleţită.
— Ai o cameră liberă?
— Am.
— Bună?
— O să vedeţi... Dacă nu vă place...
— Puteţi merge liniştit la ea, interveni atunci şi marinarul încovoiat sub voluminosul geamantan al lui Cernica. Are o casă mare, nouă, frumoasă. O să vă simţiţi bine acolo.
Lipoveanca îi mulţumi marinarului cu un zâmbet plin de recunoştinţă.
— Atunci să mergem! hotărî gazetarul.
Condus de cei doi, Anghel Cernica cerceta cu atenţie aşezarea pescărească. Cu ani în urmă vizitase satul în fugă, în răgazul a două-trei ore oferit de-o excursie în Deltă. Dar nu-şi mai amintea decât faptul că uliţele şi ogrăzile erau acoperite cu nisip. Şi-ntr-adevăr, satul fusese ridicat pe nişte vechi dune, care se întindeau pe o lăţime de vreo doi kilometri de-a lungul litoralului Mării Negre.
Pe drum, Cernica o întrebă pe viitoarea lui gazdă:
— Cum te cheamă?
— Paulina.
— Eşti măritată?
— D-apoi cum altfel! chicoti femeia, ascunzându-şi gura după colţul basmalei cu flori mari.
— Are şi patru copii, adăugă marinarul.
— Vrednică! o lăudă Cernica. Şi bărbatul cu ce se ocupă?