Bruneţica îşi aplecă privirea cu supuşenie. Rolo continuă să-i dea îndrumări;
— Ceva mai jos, la vreo zece metri, e o cişmea. Adă apăşi trezeşte-ţi „asociatul”. Iar pe la unu, mi se pare, pleacă un tren. Azi aţi avut ghinion.
CAPITOLUL IV
În barca remorcată de un cuter, Rolo Miron şi invitatul lui, Sergiu Boniga, se îndreptau spre inima Deltei. Cu botul ridicat, lotca pescărească despica valurile produse de elicea cuterului, în timp ce o ploicică de apă pulverizată răcorea permanent braţele şi feţele încinse de soare ale celor doi tineri călători.
— Dumnezeiască lume! exclamă poetul încântat de tot ce vedea şi simţea.
Tolănit pe fundul bărcii, Rolo Miron îl urmărea printre gene. Retrăia poate şi el, prin tânărul Boniga, emoţiile primei expediţii în tainica Deltă a Dunării.
Fiul lui Theo Boniga plăcea biologului. Într-un fel, Rolo Miron se regăsea în acest tânăr poet care înghiţea hulpav tot ce întâlnea în cale, rotindu-şi mereu privirea şi nemaicontenind cu întrebările. Sergiu Boniga descoperea lumea Deltei.
— Acum încep să te înţeleg, se destăinui acesta la un moment dat biologului. Ieri te-am întrebat de ce-ai venit aici. Şi-ai ocolit răspunsul. Era şi firesc. Pentru că nici eu n-aş putea să-ţi spun ce mă incintă mai mult: gârlele şi canalele tăiate în stufăriş, sălciile singuratice care-ţi răsar în faţa ochilor când te aştepţi mai puţin, ori senzaţia că trăieşti aievea facerea lumii? Presupun că aici fiecare loc, fiecare grind, fiecare plaur... are o legendă.
— Poate! îi răspunse Rolo cu un aer nepăsător. Se ridică apoi pe jumătate şi arătă spre un pilc de căsuţe acoperite cu stuf. Aici e Baba Rada, continuă el cu acelaşi glas leneş. Locul e cunoscut de orice pescar sau marinar... Fiindcă aici – se povesteşte – vapoarele făceau pe vremuri escală obligatorie.
— Punct vamal? întrebă Sergiu naiv.
— Se vămuia bine, îi preciză Rolo, răsturnându-se la loc, cu faţa-n sus, în fundul bărcii. Şi adăugă: Pe atunci, Baba Rada nu era babă, ci o lipoveancă tânărăşi frumoasă ca o floare de nufăr... Ţinea aici un fel de han... Şi din pricina ei... vasele soseau la Galaţi ori la Brăila cu o întârziere de cel puţin o zi şi-o noapte.
— Primitoare hangiţă! zâmbi Sergiu ghiduş.
— Foarte „primitoare”, îi răspunse biologul. Ospăta căpitanii de vapor atât de bine, încât aceştia i-au făcut drept răsplată patru fete şi trei băieţi.
Tânărul Boniga izbucni într-un râs gros, bărbătesc
— Iar mai târziu, continuă Rolo, când Rada a îmbătrânit, i-au luat locul fetele. Încât de pe vapoare coborau nu numai căpitanii, ci şi secunzii lor.
Cu gândul la Rada şi la fetele ei, poetul se lungi la rându-i cu faţa-n soare, pe fundul larg, primitor, al lotcii pescăreşti. Rolo nu-i tulbură reveria. Dar Sergiu redeschise vorba:
— Biologule! rosti el pe un ton familiar. N-ai fi de părere să renunţăm la protocol?
— În ce fel? se arătă Rolo surprins.
— Să-mi dai voie, de pildă, să-ţi pun câteva întrebări... indiscrete.
— Oricând, se învoi biologul.
— Spune-mi, mai întâi, ce ai de gând cu mine?
— Nu pricep! „se prefăcu Rolo nedumerit.
— Am hotărât parcă să renunţăm la „protocol”, îi aminti Sergiu.
— Bine! Zi mai departe.
— Oi fi eu tânăr şi naiv, dar un pic de minte tot mai am aici, în dovleac, se bătu Sergiu cu degetul peste frunte.
— Sunt convins.
— Iar dovleacul meu îmi şopteşte că interesul dumitale pentru mine nu-i întâmplător... Că nu m-ai „agăţat” de florile mărului la Muzeu... După cum nu m-ai scăpat din afurisita aceea de încurcătură, de aseară, fără un scop anume!
— Ai într-adevăr un dovleac bun, îl măguli Rolo. Poţi să deschizi liniştit un birou de „detectivi particulari”.
— Acum îmi răspunzi la întrebare?
— La care anume?
— De ce m-ai invitat la această plimbare în doi prin Deltă?
— Din pură curiozitate.
— Profesională?
— N-aş putea susţine aşa ceva. E mai mult decât interes pur profesional.
Sergiu întredeschise ochii şi-l cercetă pe Rolo printre gene.
— E clar! conchise el.
— Ce ţi se pare aşa clar?
— Interesul dumitale e mai curând pentru odrasla lui Theo Boniga?
— Posibil, rosti Rolo, răsucindu-se leneş pe-o coastă. Dar asta nu m-a împiedicat ca ieri, după-amiază, cu toate că nu-mi vedeam capul de treburi, să mă abat pe la o librărie.
— Mi-ai căutat cartea?