^{— Cu pescăria... Ca toată suflarea de pe aici, răs­punse iarăşi marinarul.}

^{Când Dana Voicilă intră în curte, cele două corpuri de casă ale Paulinei zăceau în întuneric. Copiii dor­meau în clădirea cea mică, iar Gheorghe – capul familiei – era la Bufet, unde-şi clătea gâtlejul tăbăcit de aerul sărat al mării cu ceva „tare”. Fiind chiriaşă veche, permanentă, a Paulinei, Dana se îndreptă di­rect spre bucătărie. Dar uşa era încuiată. Tânăra ingineriţă se întoarse atunci în grădinăşi se aşeză pe banca rudimentară, sprijinindu-şi coatele de măsuţă. Deasupra, agăţat în bolta de viţă, becul electric îm­prăştia o lumină palidă. Plăcut şi odihnitor acest colţ! Însă pe Dana o chinuia foamea.}

^{„Trebuie să vină”, se încuraja şefa secţiei piscicole locale.}

^{Paulina îşi anunţă într-adevăr sosirea. O strigă pe chiriaşa ei de la portiţă:}

^{— Mai sunteţi în viaţă, domnişoară inginer?}

^{— Dacă mai întârziai puţin, chiar că mă găseai moartă, îi reproşă aceasta.}

^{— Poftiţi! Poftiţi! îndemnă Paulina pe cineva.}

^{Dana aşteptă curioasă ivirea musafirului nocturn. Auzi mai întâi un glas baritonal, care nu-i displăcu:}

^{— Bună seara, domnişoară!}

^{— Bună seara! murmură Dana cu o rezervă im­pusă.}

^{În conul de lumină al becului electric apăru statura înaltă, spătoasă, a lui Anghel Cernica. Dana făcu ochii mari şi se ridică. Noul venit îşi plimbă privirea fu­gară peste chipul obosit al ingineriţei, fixându-i apoi decolteul larg al bluzei de vară. Cu o mişcare in­stinctivă, Dana încercă să-şi mai adune decolteul.}

^{— Deranjez? se auzi din nou glasul baritonal al lui Cernica.}

^{— Nu! Poftiţi! se grăbi Dana să-l invite.}

^{Privirea noului venit alunecă din nou peste liniile suple ale siluetei feminine din faţa sa. Trăda, ori aşa i se păru Danei, un interes mai curând profesional. Din instinct, tânăra ingineriţă îşi acoperi coapsele cu palmele, cu toate că purta pantaloni. Cernica zâmbi. Era un zâmbet discret, uşor complice, protector tot­odată. Noul venit se întoarse apoi către Paulina:}

^{— Unde-i camera?}

^{Dana tresări, dar îşi păstră calmul. Îi trecuse şi foamea şi oboseala. Nu simţea decât o pulsaţie mai iute în vine. Urechile şi obrajii începură să-i dogo­rească. Auzea ca prin vis lămuririle şi sfaturile cu care-şi copleşea Paulina noul chiriaş. Lui Cernica nu-i scăpă tulburarea tinerei ingineriţe, dar nu-i dădu deocamdată nicio importanţă. În schimb, făcu semn marinarului care aştepta cuminte lângă bagaje să-l urmeze. Când se văzu în cameră, marinarul fluieră scurt, admirativ:}

^{— Bună!}

^{Îi plăceau mobila nouă, zugrăveala proaspătăşi curăţenia desăvârşită.}

^{— V-am spus eu că aici e de dumneavoastră, con­tinua marinarul să se fălească. Şi adăugă, făcând com­plice cu ochiul: Plus vecinica!}

^{— Ce vrei să bei în seara asta? îi reteză Cernica vorba. O votcă sau un coniac?}

^{— Votcă, dom’ şef! Coniacul e pentru domni.}

^{— Bine! Poftim! îi întinse gazetarul o hârtie de douăzeci şi cinci de lei.}

^{— Mulţumesc! Să trăiţi! Concediu plăcut.}

^{După ce scăpă de marinar, Cernica se aşeză obosit pe marginea patului-studio. Arcurile tari îl atrăgeau. Ca de altfel întreaga încăpere. O găsea intimă, iar mâna Paulinei se simţea până în cel mai ascuns un­gher. Prin fereastra deschisă, acoperită cu o plasă împotriva ţânţarilor, o auzea pe gazdă aşezând masa pentru chiriaşa ei. Cernica se lungi pe studio, simţind din plin plăcerea odihnei după o zi lungă de drum. Plecase din Bucureşti de dimineaţă, cu avionul, iar la Tulcea se îmbarcase pe vasul de pasageri. Călă­toria pe apă nu-i displăcuse. Avusese parte de o zi se­nină, fără nicio scamă de nor pe cer, iar spre sfârşitul călătoriei şi de un apus feeric. Gazetarul închise ochii. Singura lui dorinţă era aceea de a se şti cât mai curând în aşternutul nou-nouţ. Dar, până atunci, mai avea de lucru. Trebuia să-şi desfacă bagajele, să-şi aşeze lucrurile şi să se primenească... Auzi însă în cerdac, apoi în antreu, nişte paşi uşori, urmaţi de o bătaie discretă în uşă.}

^{— Cine e? se ridică Cernica în coate.}

^{— Eu, domnu’! recunoscu el glasul Paulinei. Nu vreţi să mâncaţi ceva?}

^{— Nu! Mulţumesc! o refuză Cernica.}

^{Paulina se retrase cu aceeaşi discreţie. Gazetarul se lungi din nou pe studio. Îi mai pierise parcă din oboseală. Şi-n timp ce-şi plimba ochii pe tavanul proaspăt văruit, desluşi afară o discuţie purtată aproape în şoaptă:}

^{— Te-am rugat să nu dai camera! recunoscu el glasul încărcat de reproş al Danei Voicilă.}

^{— M-ai rugat dumneata, dar eu nu vreau pomană de la nimeni, îi răspunse hotărâtă Paulina.}

^{—Şi dacă se întoarce? stărui Dana.}

^{— Să fie sănătos! îi replică gazda fără menaja­mente. La mine în casă n-are ce căuta... Ţi-am mai spus!}

^{Ingineriţa tăcu şi continuă să mănânce. Paulina se îndepărtă.}

^{Scurtul schimb de vorbe dintre cele două femei îl trezi de tot pe Cernica.}

^{„Fain! îşi frecă el palmele mulţumit. Nu m-am înşelat!”}

^{Se ridică iute de pe studio şi se apucă de treabă. După un sfert de oră, când auzi din nou bătăile în uşă ale Paulinei, era în pijama. O rugă pe gazdă să aştepte câteva clipe, atât cât să-şi îmbrace halatul, apoi o pofti bucuros înăuntru.}

^{— Cum vă simţiţi? îl iscodi Paulina cu ochii ei mici, rotunzi, de un albastru fermecător.}

^{— Excelent! o încredinţă noul chiriaş.}

^{— V-am primit ca pe un mire, continuă femeia admirându-şi încăperea la care trudise din greu. Abia ieri am terminat de aranjat aici.}

^{— Dar cine a stat înaintea mea? se interesă Cernica.}

^{— Un dihor! exclamă femeia fără nicio jenă. De aceea am şi scos totul afară... Ca să nu i se mai simtă duhoarea.}

^{— Era un om chiar atât de rău?! făcu Cernica mirat.}

^{— Mie nu mi-a făcut nimic, recunoscu Paulina. Dar a pricinuit şi pricinuieşte destul rău altora.}

^{— Cu ce se ocupă? se interesă Cernica profe­sional.}

^{— E un fel de pictor... Sau naiba ştie ce mai e... Că eu n-am văzut să iasă nimic acătării din mâna lui.}

^{— Cum îl cheamă?}

^{— Boniga.}

^{— Theo Boniga? se arătă Cernica surprins.}

^{— Îl cunoaşteţi?}

^{— Am auzit de el.}