^{CAPITOLUL VII}

^{Pe Sergiu Boniga îl captiva hoinăreala prin băl­ţile, gârlele şi gârliţele fără număr şi fără nume ale Deltei. Plutea în lotca pescărească, alături de Rolo Miron, fărăţintă. Vâslea rar, ori lăsa barca în voia apei, neinteresându-l parcă nimic din ceea ce până atunci reprezenta raţiunea sa de-a exista. Totul în jur i se părea încremenit. Şi apa, şi stuful, şi cerul de-un albastru ireal, din care cădeau razele fierbinţi ale soarelui de mijloc de iulie. Doar câte un fâlfâit de pasăre singuratică mai tulbura când şi când liniştea de sanctuar.}

^{— De obicei rătăceşti singur? nu rezistă el ispi­tei de a-l stârni pe biolog la vorbă.}

^{— Da, îi răspunse acesta sec.}

^{— Eşti un nestatornic, observăSergiu.}

^{— Dimpotrivă, îi replică biologul. Sunt statornic îndrăgostit de această lume... pe care o cred aproape numai a mea. Şi-ntr-un fel e numai a mea. Fiindcă arareori împart balta cu alt rătăcitor... Nu ştiu dacă poţi înţelege bucuria de a fi numai tu... cu apa, cu stuful, cu sălciile, cu cerul... De-a te lăsa purtat în­cotro vrea vântul... ori scurgerea apei... De-a nu de­pinde de nimeni şi de-a nu obliga pe alţii să depindă de tine... Ai văzut şi tu ce înseamnă să te afli singur în imensitatea bălţilor... Să te hrăneşti cu ce pescuieşti şi cu ce vânezi... Să te culci acolo unde te ajunge noaptea, pe un grind, sub o salcie sau chiar în barca... Să mergi zile întregi fără să-ţi apară în cale vreo aşezare ori măcar vreun chip omenesc... Şi după atâta umblet prin singurătăţi, să descoperi în câte un ochi de apă uitat de Dumnezeu un pescar la fel de solitar... Abia atunci întâlnirea cu un om e o bucurie supremă.}

^{— Te invidiez! îi mărturisi poetul.}

^{— N-ai de ce! Fiindcăşi tu poţi trăi oricând la fel.}

^{— Deşi m-ar tenta, n-aş putea, recunoscu Sergiu. Eu sunt un citadin.}

^{—Şi eu credeam acelaşi lucru despre mine, măr­turisi biologul. Dar m-am redescoperit.}

^{— Ai totuşi o meserie care-ţi îngăduie să duci o asemenea viaţă, observă Sergiu.}

^{— Aici, în Deltă, poţi practica orice profesiune. Chiar şi cea de poet, adăugă Rolo cu un zâmbet îngăduitor.}

^{— Uneori mi-i silăşi de mine, se destăinui Sergiu pe neaşteptate.}

^{Pe chipul lui apăru şi un zâmbet amar. Dar biolo­gul îl încurajă:}

^{— E o stare trecătoare... O indispoziţie de mo­ment... Vreun insucces?}

^{— Nu! îi răspunse Sergiu sec. Mai curând o neîn­ţelegere. Lipsa de înţelegere a semenilor tăi.}

^{— Dar tu îi înţelegi? îi replică Rolo prompt.}

^{— Nu m-am gândit încă la aşa ceva şi nici nu mă interesează, rosti Sergiu cu o notăde brutalitate în glas. Nu mă interesează decât lumea mea. Numai aceasta există pentru mine.}

^{Biologul zâmbi ca pentru sine.}

^{— Am mai întâlnit această „filozofie” şi la un pictor... Dacă nu mă înşel... se numea tot Boniga.}

^{Sergiu se răsuci atunci cu violenţă, gata să răs­toarne barca.}

^{— Nici în glumă să nu mai repeţi, mârâi el către biolog.}

^{— Scuze! îşi repară Rolo gafa. Deşi rar mi s-a întâmplat să întâlnesc un fiu care-şi reneagă tatăl cu atâta înverşunare.}

^{Sergiu nu-i răspunse. Biologul stărui:}

^{— La mama ţineai mai mult?}

^{— Nu! răspunse brutal Sergiu.}

^{— Cum aşa? Nu ţi-i nimeni drag?! se minună Rolo.}

^{— Ba da!}

^{— Cine?}

^{— Eu!}

^{— Oo! exclamă Rolo ironic. Lumea începe şi se termină cu tine.}

^{— Lumea mea, îi preciză poetul cu o îndărătnicie sporită.}

^{— Am avut totuşi impresia că nu treci nepăsător pe lângă „lumea” altora.}

^{— O înregistrez... Atât.}

^{— N-ai vrea să-ţi vezi totuşi tatăl? insistă biologul.}

^{— Nu ştiu, făcu tânărul, privind încruntat la lujerii groşi de nufăr care se izbeau de barcă. Parcă n aş avea chef... Deşi ar trebui să-l văd.}

^{— N-ai ţinut niciodată la el?}

^{— Ba da! recunoscu Sergiu. Meşterul era, cândva, tot ce aveam mai scump... Credeam în el... îl idola­trizam!}

^{— Firesc, remarcă Rolo.}

^{— Era şi bun şi rău, continuă Sergiu fără a ţine seama de observaţia biologului. Părea un om drept. Îi admiram cultura şi inteligenţa... Doamne, cum mai era! Ţin minte că aveam şapte ani sau opt... Mai curând opt... Pe atunci tatăl meu avea răspuns la tot ce-l întrebam... Şi câte n-aveam să-l întreb! O dată, însă, o singură dată, când era probabil mai obosit, n-a vrut să-mi răspundă. Mi-a zis plictisit: „Nu ştiu!” Dar eu nu voiam să-l cred şi i-am replicat pe loc: „Nu se poate! Mata ştii tot”.}

^{Cu capul lăsat pe spate, Sergiu zâmbea copilăriei.}

^{— Meşterul ţine la tine? continuă Rolo să-l des­coase.}

^{— Nu mă interesează! rosti Sergiu pe un ton răstit.}

^{— Îl urăşti?}

^{— Mi-i indiferent.}

^{— Dar ştii ce bănuială planează asupra lui?}

^{Tânărul Boniga îşi ridică brusc capul şi-l fulgeră pe biolog cu o privire scurtă, iscoditoare:}

^{— Ce bănuială? Şi de unde ştii?}

^{—Ţi-am spus pare-mi-se că am prieteni de pescuit şi vânătoare printre cei de la miliţie, de la procura­turăşi chiar de la securitatea din Tulcea.}

^{Sergiu îşi recăpătă stăpânirea de sine, declarând sentenţios:}