^{— Nu minţi?}

^{— De loc! o încredinţă Cernica.}

^{Ingineriţa se sprijini de tulpina unui plop răzleţi care mărginea debarcaderul, apoi izbucni în hohote de plâns.}

^{— E îngrozitor! Îngrozitor!}

^{— Omul ăsta nu merită lacrimile dumitale, încercă Anghel Cernica s-o consoleze. Nu merită lacrimile nimănui. Şi soţia lui a plecat dintre cei vii înşelată de aceeaşi „Egretă violetă”.}

^{În stufărişul care începea doar la câţiva paşi de ei auziră în clipa următoare nişte pârâituri. Cu un gest reflex, Cernica o protejă pe Dana. Dar nu era nicio primejdie. Dintre lănciile uscate de stuf apăru chipul speriat al unei fete. Dând cu ochii de cei doi, tânăra se opri în loc, vădit încurcată. Cernica îşi plimbă privirea peste rochia ei subţire, de vară, cu flori mari, ţipătoare. Fata era cu adevărat frumoasă.}

^{— De unde vii, domnişoară? se auzi glasul aspru, autoritar, al Danei.}

^{Fata îşi recăpătă imediat stăpânirea de sine şi răspunse ostentativ:}

^{— Ce vă priveşte?}

^{— Ai întârziat la lucru, îi atrase atenţia şefa secţiei piscicole.}

^{— Treaba mea! îi replică fata cu o înverşunare sporită.}

^{— Vezi că-i bunică-tu pe-aici, o preveni Dana cu un calm surprinzător. Te caută.}

^{— Să caute sănătos!}

^{Fata porni aproape în fugă spre cherhana. Urmărindu-i unduitoarele mişcări, Cernica se interesă:}

^{— Cine-i?}

^{— Milica! O laborantă de aici, rosti Dana în silă. Şi adăugă: Ultima muză a „maestrului”. De la el vine acum.}

^{— Eşti admirabilă! exclamă Cernica. Alta în locul tău ar fi luat-o de „cânepa dracului”.}

^{— Nu mă pot coborî până la ea, rosti ingineriţa cu o demnitate ce impuse şi mai mult gazetarului.}

^{Duduitul unui motor anunţă sosirea cuierului de la Tulcea care urma să încarce peştele pescuit în acea zi. Ingineriţa se văzu nevoită să-l părăsească pe Cer­nica. Îl dădu în seama inspectorului local pentru pes­cuit şi vânătoare, Marcu Nisip. Faptul nu-l nemulţumi pe gazetar. Dimpotrivă. Compania inspectorului era binevenită pentru oricine dorea să cunoască Delta. Fiindcă acest „Nisip între nisipuri”, cum îi plăcea lui Cernica să glumească pe seama inspecto­rului, contamina toată lumea cu nesecata lui bună dispoziţie. Era oricând gata să dea un sfat, să fie că­lăuză ori să dezvăluie din tainele nepătrunsei lumi a bălţilor. Pe scurt, Marcu Nisip era o autentică enci­clopedie a Deltei, iar pentru gazetar – o mină de aur.}

^{— Ce faceţi? se interesă Marcu Nisip.}

^{— Mulţumesc, bine! îi răspunse Cernica bine­voitor.}

^{— Cred că uneori suntem mari mincinoşi, făcu şu­gubăţ inspectorul.}

^{— De ce? întrebă Cernica amuzat.}

^{— Chiar şi atunci când suntem necăjiţi, dacă ne întreabă cineva „ce facem?”, noi răspundem „bine”.}

^{Cernica izbucni în râs. Marcu Nisip îşi încreţi la rându-i faţa mare, rotundă, de om bine hrănit, într-un zâmbet larg.}

^{— Cât mai staţi pe aici? se interesă ca din întâmplare inspectorul.}

^{— Mai stau, îi răspunse Cernica evaziv.}

^{— Treburi multe?}

^{— Deloc. Casc şi eu ochii prin Deltă.}

^{— Merită! îl încredinţă Marcu Nisip. Eu trăiesc de vreo douăzeci de ani pe aici şi tot nu m-am saturat.}

^{— Credeam că eşti localnic! se arătă Cernica sur­prins.}

^{— Da’ de unde! Sunt bucureştean!}

^{— Interesant! observă gazetarul mai mult pentru sine.}

^{Tăcură amândoi, urmărind dâra lăsată de un morun mare, târât spre cântar.}

^{— Frumos exemplar! remarcă Cernica.}

^{— E plin de icre, îi preciză Marcu Nisip. Nu vreţi să luăm şi noi o gustare?}

^{Ochii de gurmand ai gazetarului sclipiră veseli..}

^{— Ce fel de gustare?}

^{— De icre negre.}

^{— Aa! Aşa ceva nu se refuză! se învoi Cernica bucuros.}

^{La cherhana, „gustarea” de icre negre proaspete se desfăşura ca un ritual, la care participau în primul rând pescuitorii de moruni. Dar pescarii primeau cu dragă inimă, la ospăţul lor în picioare, şi musafiri. Se simţeau chiar onoraţi să pună pe felia groasă de pâine câte un strat aproape tot atât de gros de icre negre, îndemnând în acelaşi timp pe oaspeţi să se grăbească la mâncat. Fiindcă pofta celor care petrecuseră o zi în largul mării era devorantă.}

^{Marcu Nisip o pofti şi pe Dana la gustare. Dar aceasta, zorită, îl refuză. Iar înainte de a se înapoia în hala mare, rece, cu miros înăbuşitor de peşte şi sare, ingineriţa aruncă o privire prin uşa cu geam de la micul laborator al cherhanalei, unde lucra Milica. Simţind-o, laboranta întoarse capul şi, când întâlni ochii sticloşi ai Danei, se făcu roşie ca focul.}

^{„Nu-i lucru de glumă cu fetele astea”, îşi zise An­ghel Cernica.}

^{CAPITOLUL IX}

^{Pe seară, după ce sfârşi treaba la cherhana şi se întoarse în sat, Dana Voicilă îl invită pe gazetar la ea la birou.}

^{— Am o surpriză pentru dumneata, îi zâmbi ingineriţa complice.}

^{— Ce fel?}

^{— Am spus doar că-i o surpriză, îi aruncă ea o privire nu lipsită de cochetărie.}

^{În curtea largă a clădirii care adăpostea birourile secţiei piscicole locale îi întâmpină zâmbetul modest, reţinut, al îngrijitoarei.}

^{— E gata? o întrebă Dana.}