,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Mai bine n-aţi fi auzit! rosti Paulina cu năduf.}

^{— Nu înţeleg! se prefăcu Cernica nedumerit. Dacă nu ţi-a plăcut, de ce l-ai primit în gazdă?}

^{— Cine a zis că nu mi-a plăcut? se răsti Paulina la noul chiriaş. Ba mi-a plăcut chiar foarte mult... fiindcă s-a oprit tot aşa, ca şi dumneata, în faţa mea, astă-primăvară, la debarcader. Şi m-a întrebat dacă n-am o cameră liberă... Eu i-am zis că am... Am fost chiar bucuroasă văzând că vrea să vină la mine... M-am bucurat şi pentru domnişoara ingi­neră, că-i aduceam un vecin mai de Doamne-ajută. Dar ce să-ţi mai spun? Uite-aşa se înşeală omul.}

^{— Unde-i acum?}

^{— La dracu’! În pustiu! Pe-o insulă... Şi-a făcut acolo un bârlog, dar tot mai dă târcoale prin sat, ca lupul.}

^{—Şi ce caută?}

^{— Fete, lua-l-ar Aghiuţă!}

^{Din camera învecinată se auzi în aceeaşi clipă che­marea Danei;}

^{— Paulina!}

^{— Vin îndată! îi răspunse gazda nemulţumită. Se destăinui apoi în şoaptă lui Cernica: Mă cheamă ca să mă muştruluiască!}

^{—Ţi-i teamă?}

^{— Da’ de unde!}

^{După plecarea Paulinei, Cernica stinse lumina şi se strecură în aşternutul răcoros. Ciuli urechile, dar nu mai auzi nimic. Cele două femei discutau cu uşile şi ferestrele închise.}

^{CAPITOLUL VI}

^{Medeanul din centrul satului aduna, pe înserate, aproape toată suflarea aşezării pescăreşti. Bătrânii, scăpaţi de arşiţa zilei toride, se strângeau la taifas, aşezându-se pe băncile rudimentare ori pe scăunaşele aduse din case. Depănau întâmplări de mult uitate, dar nu scăpau din vedere nici evenimentele cotidiene ale satului. Urmăreau cu ochi critici femeile care intrau sau ieşeau din noul magazin universal ori îşi purtau privirile după perechile de tineri. Un grup mai mare, în mijlocul căruia se distingea silueta feminină a Danei Voicilă, se ivi curând în medean. Bătrânii se ridicarăşi salutară cu respectul cuvenit pe tânăra şefă a secţiei piscicole. Firesc. Dana Voicilă era personajul cel mai însemnat al locului. Mai impor­tant decât primarul, medicul, directorul şcolii ori preotul. În mâinile ei se aflau punea şi cuţitul, adică economia comunei.}

^{Păşind sprintenă, fără sfială, prin mulţime, ingineriţa răspundea binevoitoare la saluturi, aruncând şi câte un zâmbet prietenesc. Iar când trecu prin faţa grădinii de vară a Bufetului, îşi plimbă privirea şi peste capetele consumatorilor. La o masă îi descoperi pe noul ei vecin de cameră. Anghel Cernica se „cin­stea” cu Gheorghe, soţul Paulinei.}

^{„M-ar fi mirat să nu-i găsesc împreună”, îşi zise ingineriţa.}

^{Cum o zări, Cernica înclină uşor capul, în chip de salut. Dana îi flutură un zâmbet fugar şi se îndreptă cu paşi siguri spre casă.}

^{Din fundul curţii răzbăteau ţipetele celor patru copii, urmate de intervenţiile aspre ale Paulinei.}

^{— Astâmpără-te, Sia! Vasilică! Acu’ vin la tine şi-ţi arăt eu!}

^{Dana îşi sprijini coatele de portiţă, urmărind cu vădită încântare hârjoana celor patru ştrengari. Cum o zări pe ingineriţă, Paulina îşi lăsă baltă treburile, zorită să împărtăşească chiriaşei sale ultimele noutăţi. Subiectul de predilecţie era, bineînţeles, Anghel.}

^{— Uite-aşa un bărbat ţi-ar trebui, o sfătui Paulina pe ingineriţă. Om serios, aşezat, cu situaţie, fără în­curcături.}

^{— Crezi? se arătă Dana neîncrezătoare.}

^{— Mi-a spus chiar el, susţinu gazda.}

^{— Dacă-i un om atât de bun, de ce-a rămas până acum necăsătorit? întrebă ingineriţa la fel de bănuitoare.}

^{— Nu şi-a găsit perechea, conchise Paulina sec.}

^{— Baliverne! făcu Dana. Nu mai am încredere în bărbaţi! Mi-i silă de toţi!}

^{— O să-ţi treacă, o încurajă Paulina.}

^{—Şi ce ţi-a mai spus? se arătă ingineriţa brusc interesată. Cât a zis că stă aici?}

^{— Cât îi place... Omul e în concediu.}

^{— Da’ de unde! îi replică Dana prompt. E în de­legaţie. Mi-a spus primarul.}

^{— N-are decât! făcu Paulina nepăsătoare. Dacă plăteşte şi-i om de treabă, poate să se afle şi-n zece delegaţii.}

^{— Aş vrea totuşi săştiu de ce-a venit, şi mai ales pentru cine a venit?}

^{— Te temi de ceva? o iscodi Paulina.}

^{— Să mă tem?! se arătă Dana mirată de întrebare.}

^{— Atunci de ce te interesează atâta venirea lui aici?}

^{— Din simplă curiozitate femeiască, îi replică Dana sec, desprinzându-se tot în clipa aceea de lângă portiţă.}

^{În camera ei, ingineriţa îşi răcori faţa arsă de soare şi de vânt cu apă proaspătă, de fântână. Şi-n timp ce-şi tampona fruntea şi obrajii cu un prosop pluşat, auzi prin fereastra deschisă scrâşnetul unor paşi pe nisip. Dana bănui că era Anghel Cernica. Nu se-în­şela. Îi auzi curând glasul plăcut, ademenitor, cu care chema copiii. Le adusese bomboane şi batoane de ciocolată. Paulina protesta cu glas ridicat, dar... for­mal. Dana se grăbi atunci să îmbrace o rochie pe care o socotea mai frumoasă. Se cercetă apoi în oglindă. Rochia era prea scurtă. Dar n-avea alta mai la modă. Campania de pescuit o împiedicase să treacă pe la croitoreasă.}

^{„Va trebui totuşi să-mi fac o rochie nouă”, ho­tărî ea.}

^{Verifică apoi ciorapii. Linia suplă, fină, a picioru­lui, îi plăcu. Ştia că are poate cele mai frumoase picioare din Deltă. La Sulina, ca şi la Tulcea, i se spunea „ingineriţa cu picioare frumoase”.}