— Frumos?
— Avem câteva bucăţi bune.
— Azi aţi fost mai harnici, remarcă ingineriţa, privindu-şi ceasul de la mină.
— E zi de chenzină, recunoscu Gheorghe, jucând pe loc de parcă-l frigeau tălpile.
Ingineriţa îi măsură din ochi trupul înalt, spătos, făcut parcă numai din ciolane, ca şi faţa brăzdată de douăşanţuri adânci.
— În seara asta o faceţi lată? îl iscodi şi Cernica pe pescar.
În loc de răspuns, Gheorghe îşi dezveli dinţii mari, îngălbeniţi de tutun, într-un zâmbet ce şi-l dorea plin de cuminţenie.
— Vezi că e şi Paulina pe aproape, îl preveni Dana prieteneşte.
Pescarul slobozi spontan un „ciorti” lipovenesc, după care se îndreptă mohorât spre hala cherhanalei. Ingineriţa îl urmări cu un zâmbet ironic.
— Bărbaţii trebuie ţinuţi în frâu, rosti Dana mai mult pentru sine. Altfel îşi iau câmpii.
— Cu o condiţie, observă Cernica. Să suporte frâul.
— E adevărat, recunoscu ea. Pe omul nărăvit nu-l ţii nici cu zece frâie.
Ingineriţa trase aer în piept, îşi rotunji bustul de femeie tânără, bine făcută, scoţând apoi un oftat.
Un bătrân pescar, care şchiopăta sprijinit într-un băţ gros, se îndrepta tocmai atunci spre ei. Şi când o recunoscu pe şefa secţiei piscicole, ridică pălăria veche, cu borurile zdrenţuite.
— Încotro, moş Nicanor? îl opri Dana.
Bătrânul încremeni pe loc şi-o privi pe ingineriţă vădit încurcat.
— Mă duceam şi eu, rosti el într-o doară, arătând totuşi cu băţul spre cherhana.
— Nu-i acolo, îl informă Dana.
Bătrânul scutură atunci băţul cu furie:
— Da’ unde-i nefericita?
— Parcă nu ştii? îl dojeni ingineriţa. În Insulă.
— Îi smulg părul din cap! se revoltă moşneagul, gesticulând neputincios.
— Prea târziu! constată Dana.
— Să n-aveţi nicio grijă, domnişoară, o încredinţă bătrânul. Pun eu ordine în toate. O să vedeţi! O să vedeţi!
Moşneagul se îndepărtă, bombănind furios. Dana ridică din umeri.
— E fata lui? se interesă Cernica.
— Nepoată! O nefericită!
— Theo Boniga a rămas acelaşi „consumator de femei”, remarcă Cernica mâhnit şi indignat totodată.
— Consumă! Se consumă! rosti Dana cu o remarcabilă stăpânire de sine. Îi ceru apoi gazetarului s-o însoţească de-a lungul debarcaderului. Ştii, adăugă ea pe un ton de confesiune, sperasem că, lângă mine, se va apuca iarăşi de lucru.
— „Iarăşi”? izbucni Cernica fără să vrea. Dar când a mai lucrat?
— Eu nu ştiu ce-a făcut înainte: a lucrat... n-a lucrat... Credeam însă că alături de mine... Vă spun... Făcuse şi-o serie de schiţe.
— Pentru o lucrare mai mare?
— Da.
— Cu ce subiect?
— Ei! Avea o idee mai veche.
— Nu-i cumva faimoasa lui „Egretă violetă”? făcu Anghel Cernica bănuitor.
— Ideea mi s-a părut totuşi interesantă, susţinu Dana cu toată convingerea.
— De acord! sublinie gazetarul.
—Şi-am crezut...
— C-o să-l inspiri, izbucni Cernica în râs. Doamne câtă candoare!
Dana îi ripostă:
— Degeaba râdeţi! Fiindcă tema s-a conturat aici lângă mine.
Cernica se înfurie de-a binelea:
— Imbecilul! Imbecilul! Ţi-a întins aceeaşi cursă!
Dana îl privi cu suspiciune:
— Ce fel de cursă?
— Ai o singură scuză, draga mea, căută Cernica s-o consoleze. Nu eşti unica femeie care s-a prins în capcana lui Theo Boniga. O capcană intitulată de altfel poetic: „Egreta violetă”.
Dana Voicilă încremeni. Lividă, rigidă de parcă fusese electrocutată, nu mai păstra vii decât ochii, o privire aprinsă, pe care-o fixase stăruitor asupra chipului lui Cernica, în nădejdea că va întâlni măcar un semn prin care aceasta să-i infirme bănuiala. Dar gazetarul continuă necruţător:
—Ăsta-i adevărul, draga mea! Adevărul gol-goluţ despre egreta lui singuratică, pierdută în nemărginirea apelor şi-a stufului. O pasăre cu aripile frânte, care încearcă, într-un ultim şi disperat efort, să-şi ia zborul. Ideea „Egretei violete” – dacă vrei săştii – circulă de ani şi ani de zile prin cârciumile, cafenelele şi barurile Capitalei.
Dana se clătină pe picioare.