^{— Frumos?}

^{— Avem câteva bucăţi bune.}

^{— Azi aţi fost mai harnici, remarcă ingineriţa, privindu-şi ceasul de la mină.}

^{— E zi de chenzină, recunoscu Gheorghe, jucând pe loc de parcă-l frigeau tălpile.}

^{Ingineriţa îi măsură din ochi trupul înalt, spătos, făcut parcă numai din ciolane, ca şi faţa brăzdată de douăşanţuri adânci.}

^{— În seara asta o faceţi lată? îl iscodi şi Cernica pe pescar.}

^{În loc de răspuns, Gheorghe îşi dezveli dinţii mari, îngălbeniţi de tutun, într-un zâmbet ce şi-l dorea plin de cuminţenie.}

^{— Vezi că e şi Paulina pe aproape, îl preveni Dana prieteneşte.}

^{Pescarul slobozi spontan un „ciorti” lipovenesc, după care se îndreptă mohorât spre hala cherhana­lei. Ingineriţa îl urmări cu un zâmbet ironic.}

^{— Bărbaţii trebuie ţinuţi în frâu, rosti Dana mai mult pentru sine. Altfel îşi iau câmpii.}

^{— Cu o condiţie, observă Cernica. Să suporte frâul.}

^{— E adevărat, recunoscu ea. Pe omul nărăvit nu-l ţii nici cu zece frâie.}

^{Ingineriţa trase aer în piept, îşi rotunji bustul de femeie tânără, bine făcută, scoţând apoi un oftat.}

^{Un bătrân pescar, care şchiopăta sprijinit într-un băţ gros, se îndrepta tocmai atunci spre ei. Şi când o recunoscu pe şefa secţiei piscicole, ridică pălăria veche, cu borurile zdrenţuite.}

^{— Încotro, moş Nicanor? îl opri Dana.}

^{Bătrânul încremeni pe loc şi-o privi pe ingineriţă vădit încurcat.}

^{— Mă duceam şi eu, rosti el într-o doară, arătând totuşi cu băţul spre cherhana.}

^{— Nu-i acolo, îl informă Dana.}

^{Bătrânul scutură atunci băţul cu furie:}

^{— Da’ unde-i nefericita?}

^{— Parcă nu ştii? îl dojeni ingineriţa. În Insulă.}

^{— Îi smulg părul din cap! se revoltă moşneagul, gesticulând neputincios.}

^{— Prea târziu! constată Dana.}

^{— Să n-aveţi nicio grijă, domnişoară, o încredinţă bătrânul. Pun eu ordine în toate. O să vedeţi! O să vedeţi!}

^{Moşneagul se îndepărtă, bombănind furios. Dana ridică din umeri.}

^{— E fata lui? se interesă Cernica.}

^{— Nepoată! O nefericită!}

^{— Theo Boniga a rămas acelaşi „consumator de fe­mei”, remarcă Cernica mâhnit şi indignat totodată.}

^{— Consumă! Se consumă! rosti Dana cu o remar­cabilă stăpânire de sine. Îi ceru apoi gazetarului s-o însoţească de-a lungul debarcaderului. Ştii, adăugă ea pe un ton de confesiune, sperasem că, lângă mine, se va apuca iarăşi de lucru.}

^{— „Iarăşi”? izbucni Cernica fără să vrea. Dar când a mai lucrat?}

^{— Eu nu ştiu ce-a făcut înainte: a lucrat... n-a lucrat... Credeam însă că alături de mine... Vă spun... Făcuse şi-o serie de schiţe.}

^{— Pentru o lucrare mai mare?}

^{— Da.}

^{— Cu ce subiect?}

^{— Ei! Avea o idee mai veche.}

^{— Nu-i cumva faimoasa lui „Egretă violetă”? făcu Anghel Cernica bănuitor.}

^{— Ideea mi s-a părut totuşi interesantă, susţinu Dana cu toată convingerea.}

^{— De acord! sublinie gazetarul.}

^{—Şi-am crezut...}

^{— C-o să-l inspiri, izbucni Cernica în râs. Doamne câtă candoare!}

^{Dana îi ripostă:}

^{— Degeaba râdeţi! Fiindcă tema s-a conturat aici lângă mine.}

^{Cernica se înfurie de-a binelea:}

^{— Imbecilul! Imbecilul! Ţi-a întins aceeaşi cursă!}

^{Dana îl privi cu suspiciune:}

^{— Ce fel de cursă?}

^{— Ai o singură scuză, draga mea, căută Cernica s-o consoleze. Nu eşti unica femeie care s-a prins în capcana lui Theo Boniga. O capcană intitulată de altfel poetic: „Egreta violetă”.}

^{Dana Voicilă încremeni. Lividă, rigidă de parcă fusese electrocutată, nu mai păstra vii decât ochii, o privire aprinsă, pe care-o fixase stăruitor asupra chipului lui Cernica, în nădejdea că va întâlni măcar un semn prin care aceasta să-i infirme bănuiala. Dar gazetarul continuă necruţător:}

^{—Ăsta-i adevărul, draga mea! Adevărul gol-goluţ despre egreta lui singuratică, pierdută în nemărginirea apelor şi-a stufului. O pasăre cu aripile frânte, care încearcă, într-un ultim şi disperat efort, să-şi ia zborul. Ideea „Egretei violete” – dacă vrei săştii – circulă de ani şi ani de zile prin cârciumile, cafenelele şi barurile Capitalei.}

^{Dana se clătină pe picioare.}