,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{Dana îşi ţuguie apoi buzele.}

^{„Să le rujez?” se întrebă ea nehotărâtă.}

^{Decise până la urmă că o gură rumenă, ca a ei, nu mai avea nevoie de fard.}

^{Prin fereastră răzbătu din nou scrâşnetul paşilor pe nisip. Anghel Cernica părea că nu-şi mai afla locul. Dana îl auzi, în cele din urmă, oprindu-se la măsuţa de sub bolta de viţă. Gazetarul se aşeză apoi pe banca şi-şi aprinse o ţigară. Dana simţi curând par­fumul discret al tutunului.}

^{„Ţigări bune”, constată ea.}

^{Iar după ce-şi mai strânse o dată mijlocul în palme, bombându-şi sinii rotunzi, hotărî să iasă. Anghel Cernica se ridică, întâmpinând-o bucuros:}

^{— Bună seara! Unde aţi dispărut toată ziua?}

^{— Cu treburi! îi replică Dana, dându-şi impor­tanţă. Eu nu sunt turistă.}

^{Cernica îi zâmbi cu îngăduinţă, o invită pe bancă, oferindu-i şi-o ţigară. Dana îl refuză. Nu fuma. O interesa, în schimb, marca ţigărilor pe care le con­suma gazetarul. Citi tare:}

^{— Dun Hill!}

^{— Se găsesc la orice Cafe-bar din Bucureşti, ori de pe litoral, o informă Cernica.}

^{— Nu întotdeauna, îi preciza ea.}

^{Gazetarul o privi cu atenţie.}

^{„Se cunoaşte c-a trecut prin mâna lui Theo Boniga”, constată el în sine, nu fără a încerca o oarecare com­pasiune.}

^{— De ce vă uitaţi aşa la mine? îl întrebă ea, fără jenă, ghicindu-i parcă gândurile. Când m-aţi văzut aseară, v-aţi zis probabil că sunt o gâsculiţă de pro­vincie care cade, la cel dintâi semn, în braţele pri­mului venit.}

^{— Departe de mine asemenea gânduri, se grăbi Cernica să-i răspundă. Dar fiindcă mi-aţi amintit de aseară... Trebuie să-mi cer iertare... Din pricina obo­selii am uitat să mă recomand.}

^{— Nu-i nevoie, îl linişti Dana. A avut grijăPaulina... După cum, în ce mă priveşte, aţi adunat probabil toate datele de care aveţi nevoie!}

^{— De care „am nevoie”?! rosti Cernica mirat. Oo! Nu. domnişoară inginer! N-am venit aici în „misiune”.}

^{— Nici în delegaţie? continuă ea să-l descoase.}

^{Cernica râse scurt, amuzat.}

^{— Plăcută e lumea asta a satului, observă el. Nu-i chip să faci nicio mişcare fără „cenzură”. Dar să revin la ce vă interesează. Am luat într-adevăr, pen­tru orice eventualitate, o delegaţie de la redacţie.}

^{— La ce „eventualitate” vă referiţi? stărui in­gineriţa.}

^{— S-o numim, de pildă... Theo Boniga.}

^{Dana Voicilă păli.}

^{— Ce aveţi cu el?}

^{— Eu, personal, nimic, îi răspunse Cernica eva­ziv. Se pare însă că el are ce are cu alţii şi cu... altele.}

^{— Pe „altele” le priveşte ce fac, îi ripostă Dana cu o violenţă abia stăpânită. Dacă se ţin de prostii, n-au decât să suporte şi consecinţele. Iar în privinţa „altora”, dacă aşa stau lucrurile, povestea se schimbă. Pot săştiu însăşi eu despre ce-i vorba?}

^{Cernica o privi în lumina ochilor.}

^{— Dacă nu v-aş cunoaşte cât de cât nefericita le­gătură cu Theo Boniga, aş socoti întrebarea dum­neavoastră cel puţin nelalocul ei.}

^{— Aveţi dreptate! îşi ceru ea sincer iertare.}

^{— Oficial, continuă Cernica, nu am nicio calitate să mă amestec în viaţa lui Theo Boniga... Sunt alte organe menite acestui scop... Dar întâmplarea face să-mi fie foarte drag un tânăr, a cărui soartă e ne­despărţită, deocamdată, de a tatălui său.}

^{— Sergiu?}

^{— Exact.}

^{—Şi ce mai vrea de la taică-su? izbucni Dana nestăpânit.}

^{— „Ce mai vrea?” repetă Cernica indignat. Ca să puneţi astfel chestiunea ar trebui săştiţi întâi dacă tatăl a dat până acum ceva fiului şi-apoi să întrebaţi: „Ce mai vrea”!}

^{— Eu nu cunosc decât o versiune, recunoscu sincer Dana.}

^{— Cea a tatălui?}

^{— Bineînţeles.}

^{— O s-o aflaţi probabil şi pe-a fiului.}

^{— Aş prefera să nu mă mai amestec, conchise Dana. Îmi ajung ale mele.}