^{— Îţi iubeşte copiii... E darnic cu ei.}

^{— Nimic de zis.}

^{— Atunci chiar că nu te mai înţeleg?}

^{— Cum să-ţi spun? a oftat ea. Aş răsufla parcă mai uşurată dacă l-aş vedea plecat.}

^{— De la tine?}

^{— Din sat.}

^{— Pornirea asta a ta, am început să-mi pierd firea, nu ştiu cum să-i zic... Parcă ai fi geloasă.}

^{— Doamne apărăşi păzeşte! şi-a făcut Paulina cruce.}

^{— Nu cumva a încercat să-ţi facăşi ţie curte? am început s-o bănuiesc.}

^{Paulina m-a ţintuit cu nişte ochi scânteietori.}

^{— Domnişoară! mi-a zis. Sunt mamă a patru copii.}

^{— Ce importanţă are? i-am răspuns în glumă. Eşti încă tânără, frumoasă...}

^{— Tânără! a oftat ea iarăşi din adâncul inimii. Cum să fii tânără cu atâţia pe cap: copiii, bărbatul, chiriaşii... Că aşa-i făcută viaţa: unii să se scoale când alţii s-au săturat de muncă.}

^{— Adresa era precisă, interveni Anghel Cernica. Theo Boniga?}

^{— Bineînţeles, îi confirmă Dana. Şi-a fost greu până am pornit-o... „Auzi-l cum cântă, mă făcea atentă. De ce nu te duci să-l vezi cum leneveşte în pat, cum se-ntinde şi cască de-i pârâie fălcile? Să-l auzi cum mormăie, când se bărbiereşte, nesuferitul ăsta de cântec: «Pur un moreţ»...”}

^{La auzul versiunii cvasi-lipoveneşti a Paulinei, Anghel Cernica izbucni într-un râs spontan.}

^{— Aşa am râs şi eu atunci, îşi aminti Dana. Apoi am corectat-o: „Pour une amourette”.}

^{— Iaca na! mi-a răspuns Paulina cu dispreţ. Amoret! Şi ce vrea să însemne asta?}

^{— Cum să-ţi zic... „Pentru o drăgostioară”, am tra­dus eu mai pe înţelesul ei.}

^{— Nici că se potrivea mai bine! a făcut atunci Paulina bucuroasă de această descoperire. Şi m-a sfă­tuit: Ascultă-mă pe mine, domnişoară inginer! Să te fereşti de bărbaţii care umblă după drăgostioare. Ăştia-s fluturaşi care zboară din floare-n floare.}

^{— Să zboare sănătos! i-am răspuns nepăsătoare}

^{— Nu te supăra pe mine, a stăruit Paulina, dar am trăit şi-am pătimit mai mult ca dumneata... Fereşte-te de omul ăsta!}

^{— N-am de ce să mă feresc! i-am răspuns, sim­ţindu-mă foarte sigură pe mine.}

^{— Încă n-ai, m-a prevenit Paulina.}

^{— Prostii! am început să-mi pierd răbdarea.}

^{— Înainte, a turuit Paulina mai departe, plecai de cum se crăpa de ziuăşi nu te întorceai decât noaptea. De la o vreme, însă, dai numai câte o raită pe la întreprindere şi... ţuşti acasă! Hai! mi-a strigat ea, pierzându-şi cumpătul. Ce mai stai? Du-te la el!}

^{— Te-ai prostit de tot! m-am răstit atunci la Paulina. Şi-am schimbat îndată vorba: Te-am rugat să-mi dai ceva de mâncare! Dar foamea îmi pierise... Discuţia mă tulburase mult. Îmi era necaz pe Paulina că se amesteca nepoftită în viaţa mea... în gândurile mele... Şi-atunci a apărut Theo.}

^{— De quoi s-agit-il mon ingineur? m-a întrebat el pe neaşteptate.}

^{...Dana Voicilă tăcu. Cernica profită de acest mo­ment pentru a umple paharele. Ingineriţa sorbi o în­ghiţitură, apoi aşeză paharul pe masăşi-şi lăsă capul pe spate. Gazetarul aşteptă răbdător ca Dana să reia firul destăinuirilor.}

^{— Când l-am auzit, am tresărit şi m-am făcut roşie ca focul, a reînceput ea să povestească. Theo mă în­văluia cu nişte priviri calde, protectoare. Fără să vreau, i-am zâmbit.}

^{— Ai un zâmbet îngeresc, m-a complimentat el atunci. N-am fost încă în rai, dar cei care-l populează nu pot zâmbi mai diafan. Dacă aş picta icoane, un asemenea zâmbet aş pune pe chipul Fecioarei Maria... Dar ştii cum? L-aş reproduce cu fidelitate... Fiindcă artistul nu mai are pentru ce interveni.}

^{Theo s-a aplecat apoi asupra mea şi mi-a mirosit părul. Am ridicat ochii la el şi l-am întrebat:}

^{— Ce e?}

^{— Azi parcă nu mai miroşi atât de tare a peşte, a observat el.}

^{S-a aşezat după aceea lângă mine, la masă, şi-a în­ceput să-şi trieze schiţele din mapă. Dar nu s-a oprit din flecăreală.}

^{— Am senzaţia că aici totul miroase a peşte, se tânguia el. Şi apa... Şi aerul... Pânăşi răsuflarea co­piilor... Mă întreb dacă uliţele satului şi curţile oame­nilor nu sunt presărate tot cu făină de peşte. După ce plec de aici, zece ani nu mai pun gura pe afurisita asta de vietate.}

^{Mi-a sărit atunci ţandăra:}

^{— Cine vă obligă să staţi aici?}

^{— Mi-ai mai pus această întrebare, mi-a amintit Theo. Şi pare-mi-se căţi-am răspuns: Nimeni. Abso­lut nimeni! Mi-am fixat singur, nesilit de nimeni, acest surghiun. Tocmai aici, la „capătul pământului”, cum prea bine-i ziceţi. Expresia îi plăcea şi-a repetat-o: „La capătul pământului”. Nu-i aşa că sună ro­mantic?}

^{— Am avut impresia, i-am reproşat eu atunci, că v-aţi sculat bine dispus.}

^{— Am dormit într-adevăr excelent, a recunoscut el. Şi aveam toate motivele să fiu „în formă”. Dar în clipa când m-a izbit în nări mirosul de peşte... Şi tot în clipa aceea şi-a amintit că i-i foame... A strigat-o pe Paulina: Hei! Ce ne dai de mâncare? Adică ce mai întreb? Bineînţeles, peşte!}

^{Dar Paulina, care abia îşi păstra cumpătul, i-aşi zis:}

^{— Nu sunteţi obligat să luaţi masa la mine!}

^{—Ştiu! a căutat el numaidecât s-o împace. Nici să locuiesc la tine nu sunt obligat. Dar ce să fac? Tu eşti singura gospodină din satul ăsta care se pricepe să găteascăşi altceva decât borş de peşte.}

^{În naivitatea mea, l-am dojenit atunci prieteneşte:}

^{— De ce vreţi să păreţi cu tot dinadinsul rău?}

^{— Vreau? s-a prefăcut el mirat. Nu! Nu vreau! Sunt rău!}

^{— Nu-i frumos! l-am certat mai în şoaptă, în timp ce Paulina se ducea să ne aducă dejunul.}

^{— Multe nu sunt frumoase, s-a tras el atunci pe bancă, mai aproape de mine. Dar la ce te referi?}

^{— Aţi ascultat bârfa noastră.}