"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » ,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

Add to favorite ,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

Nu văd de ce-ar fi făcut-o alţii, recunoscu ea. Dar să mai plăteascăşi Theo. El de ce-ar rămâne dator?

CAPITOLUL X

Încărcaţi ca nişte cai de povară, Rolo Miron şi Sergiu Boniga înconjurară eleşteul în care se bălăceau orătăniile satului, apoi cotiră pe uliţa care ducea spre casa Paulinei. Era o amiază dogoritoare, fără nicio boare de vânt. Când ajunseră la portiţă, se oprirăşi-şi sprijiniră coatele de uluci. Difuzorul casei de peste drum umplea văzduhul cu sunetele unei melodii „pe adresa” ascultătorilor postului de radio Bucureşti.

Rolo răsuflă adânc şi, cu un ultim efort, împinse portiţa. Păşi apoi sub bolta răcoroasă de viţă de vie. Sergiu îl urmă.

În curte, în casă nicio mişcare. Totul părea în­cremenit. Cei doi drumeţi se aşezară icnind pe banca rudimentară. Biologul îşi rezemă de masă puşca de vânătoare şi uneltele de pescuit. Ar fi trebuit să se debaraseze şi de rucsacul mare, încărcat până la refuz, aşa cum făcuse poetul, dar nu se încumeta să se mai mişte din loc. Prea erau rare clipele de tihnă oferite de colţul intim din curtea Paulinei pentru a le irosi. Dar o bătaie scurtă din palme, urmată de o exclamaţie de bucurie, trezi pe cei doi drumeţi din dulcea lor reverie.

Aracan de mine! se auzi glasul Paulinei. Domnu’ Rolo! Ai venit! Ce bine-ai făcut!

Revederea fostului ei chiriaş o bucura sincer pe femeie. Ea se şi grăbi să-l ajute pe Rolo ca să-şi des­prindă de pe umeri curelele late ale rucsacului.

Doamne, că greu mai e! constată Paulina în timp ce proptea rucsacul de piciorul băncii. Parcă ai căra pietre de moară. Ce ciorile ai mai adunat de pe coclauri?

Sporovăială gazdei îi amuza pe cei doi drumeţi. O simţeau chiar necesară. În baltă, unde petrecuseră zile şi nopţi, nu auziseră decât fâlfâitul speriat al vre­unei păsări, clipocitul apei şi arar fâşâitul stufărişului clătinat de vânt.

Dar în timp ce înşira vrute şi nevrute, Paulina îl măsura cu priviri iscoditoare pe Sergiu. O atrăgeau mai cu seamă pletele blond-roşcate ale acestuia.

Dumnealui e fată sau băiat? nu se putu ea ab­ţine să întrebe.

E poet, îi preciza Rolo înveselit.

Are şi nume? stărui Paulina.

Are, îi răspunse biologul sec. Şi tare o să te mire când ai să-l auzi... Se numeşte Sergiu Boniga.

Boniga?! repetă Paulina ducându-şi palma la gură... E...

Fiul maestrului, o ajută Rolo.

Aşa băiat mare are?

După cum vezi.

Şi-aţi venit pe la noi? se adresă ea în sfârşit lui Sergiu.

Mă târăşte după el ca pe-un căţel prin toate băltoacele, se plânse tânărul Boniga, arătându-l pe Rolo cu un gest acuzator.

Păi dacă te iei după dânsul! îl dojeni Paulina. Femeia se întoarse apoi spre biolog şi reluă cicăleala prietenoasă: Da’ cum de te-ai îndurat să mai dai şi pe la noi?

M-am rătăcit prin baltăşi m-am pomenit aici, glumi Rolo.

Eu ştiu că te rătăceşti, dar nu prin bălţi, ci pe la alte case, îl privi ea bănuitoare.

Rolo Miron îi zâmbi blajin, înţelegător, ca unui copil. Dezarmată, Paulina trecu imediat la îndatoririle ei de gazdă.

Aţi mâncat ceva?

Mulţumesc, avem în desagă, o preveni biologul

Raţă sau gâscă?

Raţă.

Biologul întinse involuntar mâna spre rucsacul uzat, de-o culoare greu de definit. Ochii Paulinei luciră de plăcere.

Avem şi pentru copii două bucăţi, se grăbi Sergiu Boniga s-o prevină.

O să le facă mare bucurie! rosti femeia.

Dintr-un pachet grosolan, biologul scoase o raţă sălbatică gătită de el în spuză. Paulina nu se lăsă mult rugată. Apucă pulpa de raţăşi muşcă din ea cu poftă, fără a-şi întrerupe sporovăială.

Cum aţi dus-o? îi învălui ea pe cei doi drumeţi într-o privire caldă, maternă. Noaptea e uricios în baltă. Acum sunt mulţi ţânţari.

După ce ne băgăm în polog, ne simţeam ca într-un palat, o încredinţă Rolo.

Ce să zic? făcu Paulina în zeflemea. Halal pa­lat! M-am născut şi-am trăit în baltă... Dar nu m-aş împăca niciodată cu viaţa pe care o duci dumneata.

Trai mai frumos ca ăsta nu cunosc, mai adăugă biologul în timp ce-şi împingea rucsacul spre capătul băncii.

Dacă vreţi să vă întindeţi oleacă, poftiţi în casă, îl îndemnă Paulina.

Nu-i nevoie, se împotrivi biologul. Ne-am învăţa cu nărav. Nu-i aşa, poete?

Ba! îi răspunse Sergiu. Ca să fiu sincer, mi-i dor de un pat cu somierăşi saltea groasă.

Mi-am pierdut vremea de pomană cu tine, îşi mărturisi biologul dezamăgirea. N-ai să ajungi nici­odată un... „greenhorn” al Deltei.

Nestatornică fiinţă mai eşti! se amestecă din nou în vorbă Paulina.

Nu-s nestatornic de loc, îi replică Rolo. De câte ori trec pe aici, mă opresc mereu la aceeaşi casă.

Eşti statornic în uşărnicie, continuă Paulina să-l dojenească. Iar fetele nu umblă după vântură lume.

Apropo de „statornicia” fetelor, zâmbi biologul amar. Ea ce mai face?

Munceşte.

Şi altceva?

Nimic.

Am auzit că s-a şi lăsat de... „pictură”!

Zi ferească Dumnezeu! îl dojeni Paulina. Şi-ar trebui să te gândeşti că oleacă de vină porţi şi dum­neata.

Eu? făcu biologul surprins. De ce?

Are sens