— Credeam că eşti localnic! se arătă Cernica surprins.
— Da’ de unde! Sunt bucureştean!
— Interesant! observă gazetarul mai mult pentru sine.
Tăcură amândoi, urmărind dâra lăsată de un morun mare, târât spre cântar.
— Frumos exemplar! remarcă Cernica.
— E plin de icre, îi preciză Marcu Nisip. Nu vreţi să luăm şi noi o gustare?
Ochii de gurmand ai gazetarului sclipiră veseli..
— Ce fel de gustare?
— De icre negre.
— Aa! Aşa ceva nu se refuză! se învoi Cernica bucuros.
La cherhana, „gustarea” de icre negre proaspete se desfăşura ca un ritual, la care participau în primul rând pescuitorii de moruni. Dar pescarii primeau cu dragă inimă, la ospăţul lor în picioare, şi musafiri. Se simţeau chiar onoraţi să pună pe felia groasă de pâine câte un strat aproape tot atât de gros de icre negre, îndemnând în acelaşi timp pe oaspeţi să se grăbească la mâncat. Fiindcă pofta celor care petrecuseră o zi în largul mării era devorantă.
Marcu Nisip o pofti şi pe Dana la gustare. Dar aceasta, zorită, îl refuză. Iar înainte de a se înapoia în hala mare, rece, cu miros înăbuşitor de peşte şi sare, ingineriţa aruncă o privire prin uşa cu geam de la micul laborator al cherhanalei, unde lucra Milica. Simţind-o, laboranta întoarse capul şi, când întâlni ochii sticloşi ai Danei, se făcu roşie ca focul.
„Nu-i lucru de glumă cu fetele astea”, îşi zise Anghel Cernica.
CAPITOLUL IX
Pe seară, după ce sfârşi treaba la cherhana şi se întoarse în sat, Dana Voicilă îl invită pe gazetar la ea la birou.
— Am o surpriză pentru dumneata, îi zâmbi ingineriţa complice.
— Ce fel?
— Am spus doar că-i o surpriză, îi aruncă ea o privire nu lipsită de cochetărie.
În curtea largă a clădirii care adăpostea birourile secţiei piscicole locale îi întâmpină zâmbetul modest, reţinut, al îngrijitoarei.
— E gata? o întrebă Dana.
— Încă puţin! Poftiţi!
Îngrijitoarea îi conduse spre o uşă laterală, mai retrasă, în spatele căreia se afla „camera de oaspeţi”. Era o încăpere mobilată modest, cu două paturi de fier, o masăşi trei-patru scaune. Pe lavoar se afla un lighean curat, o cană mare, cu apă proaspătă, doua prosoape şi-un săpun.
— Mă duc până în birou, dar mă întorc repede, se scuză ingineriţa faţă de invitatul ei.
Cernica încuviinţă cu un zâmbet prietenesc. Rămas apoi singur, se spălă, îşi mai aranja puţin ţinuta şi-şi scoase carnetul de reporter, unde începu să-şi noteze impresiile de peste zi. Era o deprindere de la care nu se abătea niciodată.
Dana Voicilă se întoarse într-adevăr mai curând decât se aştepta Cernica. Avea în mână o servietă din care scoase două sticle de vin.
— E „Niculiţel”, îl informă ea.
— Oho! exclamă Cernica bucuros. Facem chef!
— Cina care vi se pregăteşte nu merge fără băutură, îl preveni ea.
Sosi curând şi îngrijitoarea, aducând o oală aburindă. Între timp, Dana aşezase pe masă două farfurii adânci, linguri şi-un coş de pâine. Cernica privi neîncrezător la fiertura neagră, groasă, ce i se turna în farfurie.
— E chişman, îi explică Dana.
— Ce-i aia? făcu gazetarul nedumerit.
— Un borş din măruntaie de morun... O specialitate a casei.
Nerăbdător să cunoască acest produs al artei culinare locale, Cernica îşi umplu lingura. Era o fiertură foarte grasă, dar şi foarte gustoasă.
— E grozavă! exclamă el.
— Mă bucură că vă place, se arătă mulţumită îngrijitoarea. Fiindcă nu toţi cei care au trecut pe la noi i-au dat de gust.
Femeia ieşi apoi cu aceeaşi discreţie cu care intrase.
Dana turnă vin în pahare. Cernica îi urmărea cu încântare gesturile aproape bărbăteşti.
„Se vede că trăieşte printre pescari”, îşi zise el.
Ciocniră. Dana goli însă paharul cu sorbituri mici, delicate. Rămânea totuşi femeie.
— Încă un polonic? îl îndemnă ea, arătând spre oala în care aburea chişmanul.