— Recunosc.
— Noi suntem de vină, m-am dezvinovăţit. Puteam discuta în altă parte.
— De ce nu mă suferă Paulina? m-a întrebat el pe neaşteptate.
— Nici eu nu vă pot suferi, mi-a scăpat fără voie.
— Ooo! a făcut el bucuros. Asta mă onorează... Mai gravă ar fi fost indiferenţa.
— Sunteţi incorigibil, l-am certat mai mult în glumă.
—Ăsta-i farmecul meu, a trecut el imediat la un ton şăgalnic.
— De la o anumită vârstă, i-am atras atenţia, parcă nu mai şade bine.
— De la care „vârstă”?! s-a prefăcut el mirat. Nu am decât patruzeci şi... câteva „primăveri”.
— Nu trăiţi decât „primăveri”, am observat. Şi-am zâmbit în sinea mea. Îmi amintisem că Paulina îl poreclise „fluturaşi”.
— Dar dintre flori, a ţinut el să mă prevină, nu-mi plac decât bobocii.
— Unii au spini, l-am avertizat.
— Îi culeg cu mănuşi, m-a încredinţat el. Şi-a adăugat, uitându-se la mine lung: Eşti atât de tonică, pescăriţo... O întruchipare a robusteţei.
— Continuaţi! mi-a sărit din nou ţandăra. Şi-am început să-l îmboldesc: Spuneţi tot! Până la capăt! Credeţi că nu sunt conştientă? Ştiu că sunt robustă! Dar n-am complexe! Fiindcă avem şi noi, robustele, dreptul la viaţă.
— Aş zice că tocmai vouă vi se cuvin toate drepturile, s-a grăbit Theo să mă împace. Voi sunteţi croite anume pentru a fi iubite.
—Şi-a face copii! l-am completat.
—Ştii ce-ţi lipseşte, ca să fii o femeie perfectă? m-a măsurat el din nou, din cap până-n picioare, cu privirea.
—Ştiu, i-am răspuns pe loc. Feminitatea! Regret!
— Poate fi suplinită, m-a încurajat el.
— Cum? Maimuţărindu-mă? Nu! Am oroare de ridicul. Prefer să rămân aşa cum sunt, am încheiat.
— Da, da, da! l-am auzit atunci rostind de parcă-şi vorbea sieşi. Cred că aceasta-i trăsătura ta esenţială: naturaleţea. Cu o femeie ca tine aş putea înfrunta cele mai disperate situaţii.
— Cu o condiţie, l-am prevenit.
— Care?
— Să fiu şi eu dispusă.
— Nici vorbă, a admis el. E o condiţie primordială! Şi logică, a mai adăugat ca pentru sine, fiindcă robusteţea cere robusteţe.
Dana Voicilă întinse din nou mâna după pahar. Bău, dar nu lăsă paharul din mină. Îl mângâia în neştire.
— Tare am mai fost proastă! îi mărturisi ea mai departe lui Cernica. El juca o scenă atât de ieftină... Dar trebuie să recunosc: era un bun actor. Excelent! Să-l fi auzit cum se lamenta: „Sunt un dobitoc bătrân! Toată viaţa am fost un naiv! Am crezut în sentimentele femeilor... în trăinicia lor...” Şi aşa mai departe. Iar eu, care eram într-adevăr naivă, l-am întrebat:
— Acum ce urmăriţi?
— Instinctul de conservare încă n-a murit în mine, mi-a mărturisit el fără să se jeneze.
—Şi ce vreţi? Să reîntineriţi? am stăruit în întrebările mele prosteşti. Şi cum? Prin altoire?
— Unica soluţie, a susţinut el cu un cinism care, totuşi, nu m-a revoltat atunci.
— Aveţi fără îndoială dreptate, am admis. Dar aţi uitat un amănunt: altoirea se face, de obicei, între vlăstare tinere.
Credeam că l-am nimerit în plin, fiindcă Theo a pălit:
— Eşti crudă! mi s-a jeluit el.
— Iertaţi-mă, dar...
— Tinerii sunt întotdeauna foarte cruzi, a continuat el să se jeluiască. De aceea trebuiesc iertaţi.
— Fără ranchiună? l-am privit împăciuitoare.
— Fără! s-a învoit el.
— Atunci să revenim la altoire, i-am propus. Cred căexperimentul poate fi interesant. Şi-ar merita o încercare.
— E ceea ce-mi doresc! s-a însufleţit el brusc.