,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Atunci?}

^{— Alţii nu puteau fi, rosti hotărât şeful de post. Dar „’mnealui” mi-a spus că a apucat să-i vadă cum fu­geau. Ei erau!}

^{— Băieţii ce spun?}

^{— Parcă mata nu-i cunoşti? îi replicăşeful de post. Toţi zic la fel: „Nu ştiu! N-am văzut! Nici pe-acolo n-am trecut!”}

^{— Dumneata unde i-ai găsit pe băieţi? interveni şi Cernica.}

^{— Era fiecare acasă... Pavel se culcase... Mitrofan stătea la masă... iar Xenofont juca cărţi cu frate-su mai mic.}

^{— Au alibiuri bune, observă Cernica.}

^{— Au, nimic de zis! recunoscu şeful de post. Că la astea se pricep toţi... Da' până la urmă îmi spun...}

^{— Să nu te atingi de ei! îl avertiză ingineriţa. Şi atâta vreme cât n-ai nicio dovadă împotriva lor, te rog să-i laşi în pace.}

^{— Bun! se învoi şeful de post. Dar ce fac atunci cu actul huliganic comis împotriva unui cetăţean paşnic? Trebuie ori nu să-mi fac datoria.}

^{— Nu te împiedică nimeni săţi-o faci, îi ripostă ingineriţa cu îndârjire. Dar n-ai dreptul să reţii pe nimeni la post, atâta vreme cât dumneata ai doar nişte „bănuieli”. După ce vii cu dovezi concrete, stăm de vorbă. Iar până-atunci, te rog să-mi laşi oamenii în pace. Mâine în zori ei trebuie să fie pe mare... Nu uita că ne aflăm în plină campanie de pescuit... Te fac răspunzător dacă împiedici îndeplinirea planului de producţie. Nu uita acest lucru!}

^{— Am înţeles, tovarăşă inginer, se ridicăşeful de post, luându-şi o ţinută rigidă, oficială. Dar dacă pun mâna pe dovezi, cei trei huligani o încurcă rău.}

^{— Vom trăi şi vom vedea, încheie Dana discuţia. Nemulţumit de rezultatul întrevederii, şeful de post îşi smulse cascheta din cuier, şi-o potrivi pe cap, sa­lută milităreşte şi ieşi fără să mai scoată o vorbă. Cernica îşi îndreptă privirea către ingineriţă.}

^{— Eşti într-o situaţie cam delicată! observă el.}

^{— Sunt, recunoscu Dana, prăbuşindu-se aproape, cu mâinile în poală, pe unul din cele două paturi. Şi m-a enervat ăsta! arătă ea spre uşa prin care ieşise şeful de post. La început a crezut că-mi face un ser­viciu arestându-i pe băieţi... Iar acum e convins că eu i-am pus la cale ca să-l stâlcească pe Theo în bătaie.}

^{— După cum ai reacţionat, era cât pe ce să te bă­nuiesc şi eu de „complicitate”, îi zâmbi Cernica amical.}

^{— Asta mi-ar mai lipsi, se căzni Dana să schiţeze un zâmbet. Adevărul e însă că nu-s în stare de niciun fel de răzbunare. Şi-apoi de ce m-aş răzbuna? Nu m-a împins nimeni, cu sila, în povestea asta... Eu mi-am făcut-o! Singură!}

^{— Dar băieţii ce au de împărţit cu Boniga?}

^{— Unul din ei, Pavel, trebuia s-o ia de nevastă pe amărâta aceea de fată, cu care-i încurcat acum Theo, îi mărturisi Dana.}

^{— Prin urmare, eşti convinsă că ei sunt făptaşii? continuă Cernica s-o descoase.}

^{— Nu văd de ce-ar fi făcut-o alţii, recunoscu ea. Dar să mai plăteascăşi Theo. El de ce-ar rămâne dator?}

^{CAPITOLUL X}

^{Încărcaţi ca nişte cai de povară, Rolo Miron şi Sergiu Boniga înconjurară eleşteul în care se bălăceau orătăniile satului, apoi cotiră pe uliţa care ducea spre casa Paulinei. Era o amiază dogoritoare, fără nicio boare de vânt. Când ajunseră la portiţă, se oprirăşi-şi sprijiniră coatele de uluci. Difuzorul casei de peste drum umplea văzduhul cu sunetele unei melodii „pe adresa” ascultătorilor postului de radio Bucureşti.}

^{Rolo răsuflă adânc şi, cu un ultim efort, împinse portiţa. Păşi apoi sub bolta răcoroasă de viţă de vie. Sergiu îl urmă.}

^{În curte, în casă– nicio mişcare. Totul părea în­cremenit. Cei doi drumeţi se aşezară icnind pe banca rudimentară. Biologul îşi rezemă de masă puşca de vânătoare şi uneltele de pescuit. Ar fi trebuit să se debaraseze şi de rucsacul mare, încărcat până la refuz, aşa cum făcuse poetul, dar nu se încumeta să se mai mişte din loc. Prea erau rare clipele de tihnă oferite de colţul intim din curtea Paulinei pentru a le irosi. Dar o bătaie scurtă din palme, urmată de o exclamaţie de bucurie, trezi pe cei doi drumeţi din dulcea lor reverie.}

^{— Aracan de mine! se auzi glasul Paulinei. Domnu’ Rolo! Ai venit! Ce bine-ai făcut!}

^{Revederea fostului ei chiriaş o bucura sincer pe femeie. Ea se şi grăbi să-l ajute pe Rolo ca să-şi des­prindă de pe umeri curelele late ale rucsacului.}

^{— Doamne, că greu mai e! constată Paulina în timp ce proptea rucsacul de piciorul băncii. Parcă ai căra pietre de moară. Ce ciorile ai mai adunat de pe coclauri?}

^{Sporovăială gazdei îi amuza pe cei doi drumeţi. O simţeau chiar necesară. În baltă, unde petrecuseră zile şi nopţi, nu auziseră decât fâlfâitul speriat al vre­unei păsări, clipocitul apei şi arar fâşâitul stufărişului clătinat de vânt.}

^{Dar în timp ce înşira vrute şi nevrute, Paulina îl măsura cu priviri iscoditoare pe Sergiu. O atrăgeau mai cu seamă pletele blond-roşcate ale acestuia.}

^{— Dumnealui e fată sau băiat? nu se putu ea ab­ţine să întrebe.}

^{— E poet, îi preciza Rolo înveselit.}

^{— Are şi nume? stărui Paulina.}

^{— Are, îi răspunse biologul sec. Şi tare o să te mire când ai să-l auzi... Se numeşte Sergiu Boniga.}

^{— Boniga?! repetă Paulina ducându-şi palma la gură... E...}

^{— Fiul maestrului, o ajută Rolo.}

^{— Aşa băiat mare are?}

^{— După cum vezi.}

^{—Şi-aţi venit pe la noi? se adresă ea în sfârşit lui Sergiu.}

^{— Mă târăşte după el ca pe-un căţel prin toate băltoacele, se plânse tânărul Boniga, arătându-l pe Rolo cu un gest acuzator.}