,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— V-aţi iubit? l-am mai întrebat.}

^{— Probabil, a făcut el. Ce ştiu eu? S-a consumat totuşi o pasiune, care a ars poate prea repede... Ori n-a ars de-ajuns... A mocnit doar şi s-a stins... ca un foc de paie ude.}

^{— De ce nu v-aţi înţeles?}

^{— Probabil că nu ne-am cunoscut. Ori ne cunoş­team prea bine.}

^{L-am întrebat apoi direct;}

^{— Cum s-a petrecut accidentul?}

^{El m-a privit scurt, bănuitor:}

^{— Un interogatoriu?}

^{— Nu. Vreau doar să-mi întăresc nişte convingeri, i-am explicat.}

^{—Ţi-am mărturisit tot, m-a încredinţat el. Absolut tot. Şi nu pretind nimănui să mă creadă... ori să mă absolve de vreo vină.}

^{Când ajunsese la acest moment al povestirii, îşi aminti Cernica, Dana se oprise lângă o piatră mare, singuratică, de pe plajă. Se aşezase cu mâinile în poalăşi-şi îndreptase privirea spre largul veşnic zbuciumat al mării.}

^{— Eu stăteam pe piatra asta, iar Theo a rămas în picioare, pândind reacţiile mele, a continuat ingine­riţa. Era furios. Simţea că începeam să-i scap din mâini. Dar nu voia să-mi arate vreun semn de slăbi­ciune. Şi-a aşteptat să pornească de la mine primul pas spre împăcare. Numai că eu am rămas cufundată în lumea gândurilor mele contradictorii. Nemaiputându-şi stăpâni furia, Theo mi-a întors atunci spatele şi-a pornit cu paşi mari, apăsaţi, spre dune. Nu l-am oprit. Simţeam nevoia acută, imediată, de singurătate. Şi abia când nu i-am mai auzit paşii, am întors pri­virea după el. „Cine-i omul acesta? mă întrebam. Cui m-am dăruit? Unui artist ori unui impostor? Unui suflet neîntinat ori unui ucigaş?” îmi repetam cu insistenţă: „E un ticălos! Un ucigaş! Şi-a omorât nevasta pentru bani... E pus sub urmărire.” Dar îmi veneau numaidecât în minte mărturisirile lui: „A fost o întâmplare... O tragică întâmplare”. Încercam dispe­rată să descurc încâlcitele iţe ale acestei cumplite po­veşti... Fiindcă una din părţi se înşela... De asta eram convinsă... Altfel nu se putea... Adevărul era unic. Dar rare era acest adevăr? Cel relatat de Theo? Cel sus­ţinut de alţii? Theo mi-a destăinuit totul într-o seară cu lună plină, în timp ce ne plimbam amândoi tot pe această plajă.}

^{„Veneam cu soţia mea de la Bran – zicea el – unde ne-am petrecut, dacă poate fi numită petrecere, o duminică. Toată ziua ne-am certat fără întrerupere. Ne-am adus cele mai absurde învinuiri, ne-am făcut reciproc cele mai nemiloase rechizitorii. După o noapte de coşmar, am hotărât să ne despărţim. Şi cu această hotărâre am pornit spre casă... Ea a ţinut să fie la volan, deşi nu conducea prea bine. Nu m-am opus. În clipele acelea nu-mi păsa cine conducea, ce conducea, cum conducea... Nu-mi păsa nici chiar de propria-mi existenţă. Dar şi ea trăia, probabil, nişte stări similare... Conducea ca o bezmetică... Mă uitam, mai mult din obişnuinţă, la kilometraj... Nu cobora sub o sută douăzeci... Altădată interveneam... De data asta nu mă sinchiseam... Presimţeam, ba chiar aştep­tam, să se producă un dezastru... Şi s-a produs... De pe un drum lateral ne-a ieşit în faţă un tractor cu remorcă... Se târa greoi, ca o omidă, de-a curmezişul şoselei. Ciocnirea era fatală... Speram ca Vivi să nu facă niciun gest... Să intre cu toată viteza în re­morcă... Dar instinctul ei de conservare a fost mai puternic... A virat brusc, a sărit – mai bine-zis a zbu­rat – peste şanţul şoselei, fără a sălta câtuşi de puţin piciorul de pe accelerator... Nu schiţam niciun gest... N-am scos nici măcar un sunet... Mă simţeam ca beat, mânat de o singură dorinţă... Am săţi-o explic...Fiindcă tu ai găsi-o ilogică... Dar era o dorinţă vie. irezistibilă... Dorinţa de-a dispărea în neant... Şi Vivi îmi înţelegea parcă această dorinţă... Poate era şi-a ei... Pentru că a îndreptat maşina, fără a reduce vi­teza, spre un copac... Spre singurul copac de pe acel câmp... Singurul!”}

^{Theo s-a oprit din povestit, a aprins o ţigarăşi-a început să tragă din ea cu sete, cu disperare. Voia parcă să se înăbuşe cu fumul de tutun ori să dispară în rotocoalele albe pe care le slobozea. Apoi a conti­nuat: „Ce clipe! Sublime! Unice clipe! Dar, spre marea mea dezamăgire, am observat că Vivi pânăşi-n acele momente era de-o luciditate infernală. Pânăşi-n acele clipe ferea maşina de gropi. „Nu e decât un joc, mi-am zis. Păcat!” Maşina se îndrepta totuşi în vi­teză spre copac... Nu mai înţelegeam ce voia Vivi... Sau nu voiam să înţeleg... Pentru că mai speram... Mai speram într-un deznodământ fatal... Şi acesta n-a întârziat să se producă... Dar, înainte de-a ne izbi de copac, îmi ziceam că ar trebui să intervin. O simplă smucitură de volan şi-am fi scăpat nevătămaţi... Amândoi! Dar n-am schiţat nici măcar un gest... N-am vrut să intervin... M-am lăsat în voia soartei... Repet: doream cu ardoare un deznodământ fatal... Pentru mine şi pentru ea... Dar Vivi a hotărât altfel... Spre nefericirea mea...”}

^{Şi atunci i-am zis lui Theo: „Dar tu cum ai scăpat?”}

^{„Ea avea volanul, s-a dezvinovăţit el. Şi ea a ho­tărât cine să rămână în viaţă... Probabil ca să se răz­bune... lăsându-mi întreaga povară... Deşi gestul ei m-a uluit şi m-a descumpănit... N-aş fi crezut-o în stare... Pentru că era foarte lucidă, sau aşa o credeam până în clipele acelea... Gândeşte-te că, dacă ar fi făcut un scurt viraj la stânga, m-ar fi omorât pe mine... Dar ea a virat la dreapta... Scurt! Atât cât... N-am înţeles-o! Şi nici acum nu înţeleg... De ce nu m-a omorât? Pentru că cu eram cel care o părăseam. Sau de ce n-a intrat direct în copac, ca să murim amândoi?}

^{Şi-atunci am avut o replică ce l-a făcut pe Theo să mă privească surprins şi încântat totodată:}

^{— Dacă eram în locul ei la volan aş fi făcut la fel. L-aş fi protejat pe cel din dreapta... Indiferent cine ar fi fost... Indiferent de sentimentele pe care le-aş fi avut pentru el.}

^{Theo nu-şi credea urechilor... Şi n-a găsit altceva de cuviinţă decât să rostească:}

^{— Interesant!}

^{În momentul acela m-am simţit iarăşi superioară lui. L-am privit cu compătimire şi i-am declarat:}

^{—Ştiu eu cât ar fi fost de interesant? Omenesc – în orice caz.}

^{Un ţipăt strident, mai degrabă un vaiet de pescă­ruş, îi aminti lui Anghel Cernica unde se afla. Fără un scop anume, gazetarul urmări zborul păsării care se îndrepta ca o săgeată spre sud. O conduse cu pri­virea peste estuarul în care se amestecau apele dulci ale, Dunării cu cele sărate ale mării, până ce pasărea ajunse deasupra unei insule înguste, lunguieţe, ar­cuită ca o semilună. Iar acolo îşi încetini zborul şi începu să facă cercuri tot mai mici, pregătindu-se parcă să se arunce asupra unei prăzi. Dar o detună­tură puternică, slobozită de-o armă de vânătoare, doborî pescăruşul la pământ. Ecoul împuşcăturii, purtat de briza mării, îl înfioră pe Cernica.}

^{— Ce-o fi având cu biata pasăre? auzi el un glas indignat.}

^{Cernica se răsuci ca o sfârleazăşi, dând cu ochii de Sergiu Boniga, îşi desfăcu braţele:}

^{— Ce faci, băiete?}

^{Se îmbrăţişară prieteneşte. Poetul se trase după aceea un pas înapoi, ca să poată contempla silueta trupeşă a gazetarului.}

^{— Ai mai slăbit?}

^{— Da’ de unde? se plânse Cernica. Aici mănânc şi dorm cât zece.}

^{Sergiu îl privi apoi dojenitor:}

^{— Să-ţi fie ruşine, tăticule!}

^{— De ce? se arătă Cernica mirat.}

^{— Eşti un vulpoi! îl ameninţă Sergiu cu arătăto­rul. Nu mi-ai spus că vii în Deltă.}

^{— Nici eu n-am fost sigur, îl încredinţă Cernica. Nu ştii că am şi eu nişte stăpâni? Dar ia spune-mi: cum m-ai găsit?}

^{— Cutreierând întreaga Deltă.}

^{— Singur?}

^{— Nu... Am întâlnit la Tulcea o călăuză exce­lentă: un biolog.}

^{— Cum îl cheamă?}

^{— Dacă stai la Paulina, trebuie să fi auzit de el: Rolo Miron.}

^{— Cum naiba ai mai dat şi peste ăsta?}