— Se poate, îi răspunse Mitrofan. Am văzut-o când se ducea la Magazin.
Tăcură din nou. Marcu Nisip şi Sergiu Boniga se consultară din priviri. Se simţeau într-un fel complici. Ca să pună capăt situaţiei echivoce, inspectorul întinse mâinile spre bobăici. Dar glasul lui Mitrofan, care izbucni puternic, îl opri.
— Eu, declara tânărul pescar, le-aş fi trimis câte un glonte în cap şi i-aş fi azvârlit după aceea în mare.
Pavel se împotrivi:
— Nimănui nu-i este îngăduit să curme o viaţă de om.
— Dar el cu ce drept ţi-a luat-o pe Milica?
— Nu era încă a mea.
— Milica n-a zis că merge după tine?
— Câte nu zic fetele! conchise Pavel resemnat.
Vocile celor doi tineri pescari se îndepărtară. Nisip reluă vâslitul.
— Nici măcar aici, în pustietatea bălţilor, nu te poţi feri de urechi indiscrete, constată Sergiu amuzat.
— Unul din ei, îl informă inspectorul, se ţinea, cum se zice pe aici, cu Milica... Viitoarea dumitale mamă vitregă.
— Alta? exclamă Sergiu cu o candoare care stârni râsul lui Nisip.
Gârliţa pe care aluneca barca sfârşi într-un luciu de apă mai întins.
— Ieri am văzut aici un răţoi de toată mândreţea, îl avertiză inspectorul pe tânărul Boniga.
Acesta se arătă bucuros:
— Nu mai spune!
— Are cuibul prin preajmă, stărui inspectorul.
Stârnit în proaspăta lui pasiune de vânător, Sergiu începu să cerceteze laturile bălţii. Dar nu descoperi decât o barcă pitită în stuf.
— E a celor doi băieţi, presupuse Nisip.
— Ce-ar fi să-i întrebăm dacă n-au văzut răţoiul de care vorbeai?
Nisip se învoi.
Cei doi tineri pescari adăstau într-un luminiş unde îşi consumau prânzul frugal.
— Noroc, băieţi! li se adresă inspectorul.
— Să trăiţi! răspunseră într-un glas flăcăii.
— Aţi prins ceva?
— Caracudă.
— Raţe nu sunt pe aci? se interesă nerăbdător tânărul Boniga.
— Puzderie! îi răspunse Mitrofan.
— Luaţi-o spre Insulă, îl sfătui şi Pavel.
— De acolo venim, rosti Sergiu dezamăgit.
— Acu’ stau şi ele ascunse, presupuse Mitrofan. Da’ mai pe seară...
— N-aţi văzut cumva un răţoi mare? continuă să-i descoase Sergiu cu candoarea vânătorului de ocazie.
— Răţoi? făcu Pavel surprins.
— Unde-s raţe, trebuie să fie şi răţoi, rosti, sclipind ghiduş din priviri, Mitrofan.
— Cu bine şi poftă bună! îşi luă Nisip rămas bun.
— Umblaţi sănătoşi!
Sergiu porni dezamăgit pe urmele inspectorului. Pescarii îşi reluară prânzul.
— Ce răţoi or fi căutând? întrebă nedumerit Mitrofan.
— Ei ştiu, conchise Pavel nepăsător.
Pescarii mâncau încet, gospodăreşte, dar cu auzul treaz. Balta se cerea supravegheată. O pârâitură uşoară de stuf uscat, care se auzi curând, le atrase iarăşi atenţia.
— Ce-o fi? întrebă Pavel în şoaptă.
Mitrofan nu-i răspunse. Îi făcu semn lui Pavel să strângă merindele. Pitiţi apoi în stuf, în laturi opuse, tinerii pescari pândeau nerăbdători sosirea neaşteptatului musafir. După fâşâitul frunzelor şi pocniturile tulpinelor uscate de stuf ghiciră că se apropia nu om.
În luminiş se ivi într-adevăr laboranta de la cherhana. Milica purta în mâini două sacoşe încărcate cu felurite cumpărături şi arunca în jur priviri speriate, de animal hăituit. Rochia ei înflorată era stropită cu noroi, iar părul lung, cânepiu, îi cădea în laţe pe gât şi pe obraji. Ajunsă în mijlocul luminişului, Milica se aruncă, doborâtă de oboseală, în iarba deasăşi înaltă. Dar nu apucă să răsufle bine, când foşnetul stufărişului o făcu să tresară. Fata scoase un ţipăt scurt, sărind instinctiv în picioare, înşfăcă cele două sacoşe şi, fără a mai sta pe gânduri, o zbughi în direcţie opusă. La marginea poienii se opri însă brusc, încremenită de spaimă. Din stuf se întindeau spre ea două braţe vânjoase. Cu ochii holbaţi, fata dădu iute înapoi, mergând cu spatele. Mitrofan, cel care-i tăiase calea, rânjea la ea. Milica scoase un ţipăt de groază, retrăgându-se spre cealaltă latură a poienei. Aici însă fu cuprinsă zdravăn de alte braţe puternice. Milica era gata să leşine. Aruncă ochii peste cap... În ceafă, apoi pe frunte, pe obraji, simţi răsuflarea fierbinte a lui Pavel. Tânărul o cerceta pătimaş. Fata slobozi atunci, din străfundul plămânilor, un „nu” disperat, înăbuşit pe loc de palma mare, bătucită, a flăcăului. Palid, pradă pasiunii sale îndelung stăpânite, acesta îi şopti gutural:
— Nu-ţi fac nimic!
Cu un ultim, suprem efort, fata izbuti să se smulgă din braţele lui Pavel. Cumpărăturile din cele două sacoşe – cutii şi pungi pline – se împrăştiară pe iarbă. Zdrăngănitul metalic al conservelor fu acoperit de chemarea disperată a Milicăi:
— Theoooo... Ajutoooor!
O detunătură puternică, de armă de vânătoare, spintecă văzduhul în aceeaşi clipă. Cei doi tineri pescari îngheţară. Iar când mai răsună o detunătură, flăcăii ţâşniră iute, ca nişte iepuri, în stufăriş, făcându-se nevăzuţi.
Zdrobită, Milica recăzu în iarbă, cu faţa îngropată în palme. Îşi descărca sufletul fără a mai ţine seama de pârâitul stufului din preajmă. Îl auzea, dar nu-i dădea nicio importanţă. Nici în momentul când Rolo Miron se opri gâfâind lângă ea – căci el intervenise atât de prompt – fata nu ridică fruntea din palme. Biologul îi atinse uşor umărul. Milica îl respinse furioasă:
— Să mă laşi în pace!