,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— E şi aceasta o întrebare! conchise colonelul, bătând ritmic cu degetele în mapa din faţa sa.}

^{Se ridică apoi pe neaşteptate de la birou şi-l măsură pe Voinea din priviri. Acesta sări la rându-i în picioare, urmărindu-şi superiorul cu nişte ochi măriţi de curiozitate.}

^{— Ce crezi? rosti cu un glas neobişnuit de blând colonelul. Doamna Voinea s-ar supăra rău de tot dacă iubitul ei soţ îşi va lua uneltele de pescuit şi se va duce să-şi încerce norocul la peşte în Delta Dunării?}

^{— E obişnuită cu plecările mele precipitate, îi răspunse căpitanul pe loc. Dar mă întreb dacă vă va ierta posteritatea.}

^{— Apropo de lucrarea ta de doctorat?}

^{— Va trebui s-o mai amân.}

^{— Cadă păcatul asupra capului meu! zâmbi colonelul şăgalnic colaboratorului său preferat.}

^{CAPITOLUL XII}

^{Ferchezuit la frizeria localăşi împrospătat după o baie de aburi, Rolo Miron se plimba cu mâinile în buzunare prin piaţa largă din centrul satului. O aştepta pe Dana Voicilă. Era pe înserate şi ingineriţa trebuia să se întoarcă de la Sulina, unde plecase chiar în ziua sosirii lui şi-a lui Sergiu Boniga în sat. Având cunoştinţe printre localnici, biologul se saluta cu fie­care în parte.}

^{Curând, câteva sunete scurte, de sirenă, anunţară intrarea unui cuter în dana portului pescăresc. Rolo Miron grăbi paşii spre port. Când dădu cu ochii de ingineriţă, salută cu o rezervă impusă:}

^{— Bună, Dana!}

^{— Bună, Rolo! îl întâmpină aceasta cu un zâmbet prietenesc.}

^{— Eram în trecere pe aici, îşi motivă biologul prezenţa în dană.}

^{—Şi ţi-ai zis că n-ar strica să-ţi mai vezi vechii prieteni! adăugă Dana sincer bucuroasă de întâlnire.}

^{— Ce mai faci? se interesă biologul cu glasul uşor tremurat.}

^{— Mulţumesc! îi răspunse ingineriţa, păstrându-şi o umbră de zâmbet. Nu mai pot de fericire.}

^{— Ai mult de muncă?}

^{— Nu mai puţin ca anul trecut.}

^{Rolo căutăîntre timp, cu insistenţă, privirea Danei. Şi când o întâlni, îi zâmbi cu amărăciune. Ingineriţa îi replică cu sarcasm:}

^{— Eşti ca un corb care simte de departe leşul.}

^{Surprins, biologul tresări.}

^{— Nu înţeleg ce vrei să spui?}

^{Dana îşi feri privirea într-o parte şi-l părăsi pen­tru a da câteva dispoziţii de lucru pentru a doua zi. Iar când reveni, biologul, vădit afectat, îi zise:}

^{— Dacă prezenţa mea te supără...}

^{Dana îi zâmbi din nou, amar, rostind fără în­conjur:}

^{— Noi întotdeauna ne-am vorbit fără jenăşi fără menajamente. Nu?}

^{— Cum vrei tu, se învoi Rolo Miron.}

^{Ingineriţa îl învălui atunci într-o privire caldă. Îi mărturisi;}

^{— Poate că ar trebui să-ţi cer iertare!}

^{— Ce rost are? îi replică el pe un ton cam brutal.}

^{— Adevărat! recunoscu ea. Nu are niciun rost. Şi adăugă cu o neobişnuită blândeţe în glas: Voiam doar săştiu ce mai faci. Ce gânduri... ce planuri... ce speranţe mai ai?}

^{— Speranţele mi le-am îngropat de mult, îi replică el pe acelaşi ton sec, aproape violent.}

^{— Presupun că preocupările tale nu se mărginesc doar la... orizontul de aici!}

^{— Evident! rosti el crispat.}

^{Dana însă continua să-l cerceteze cu un interes crescând.}

^{— Mă judeci aspru, nu-i aşa?}

^{— Are vreo valoare părerea mea? făcu el sur­prins.}

^{— Acum... da! mărturisi ea sincer.}

^{— Eşti tare nefericită, Dana! îi declară Rolo cu glasul tremurat. Şi nefericirea ta mă doare.}

^{— Crezi că pe mine mă doare mai puţin?}